Ioan Miclău: ,,Decalogul după comunism”, un film de Ben Todică
DECALOGUL DUPA COMUNISM – Ep.4
Un film de Ben Todică
Published on Jan.6, 2014
Asadar, iata-ne la inceput de An Nou, iar cineastul Ben Todica din Melbourne are bunavointa a ne intampina cu un nou film al domniei sale, Decalogul dupa comunism –Ep.4. Acest film a avut darul a ma impresiona adanc. L-am vizionat de mai multe ori si am fost atat de miscat incat mi-am propus sa scriu cateva randuri despre filmul lui Ben din Ciudanovita, cum obisnuiesc eu ai zice, asa intre noi! Nu sunt critic de filme, deci ma voi baza pe propriul sentiment, al simtirii si bucuriei ce le am atunci cand citesc ceva interesant sau vizionez un film placut, cu toate cele apartinatoare unei vieti simple dar omenesti, si care au darul sa te propulseze iar in lumea amintirilor proprii, din inca vremile copilariei si adolescentei, iar filmul Decalog dupa comunism – Ep.4, are aceasta tendinta, cum se spune pe la noi, ” cu varf si indesat!”
Cand imi amintesc de romanul “Ion” a lui Rebreanu, de scrierile lui Ion Creanga, despre “Catrina” lui, si multi altii, vedeam in scrierile lor un tablou critic la adresa educatiei celor ce dictau si guvernau, nicidecum prostituarea autorilor. Daca in acest film vom auzi si de lucruri zise “rusinoase”, trebuie sa intelegem bine, ca avem de-aface cu o stare care caracterizeaza unele sisteme sociale, grupuri, institutii, si nu a autorului ce metaforic incearca sa taie si sa vindece o rana ce puroiaza in societatile de azi!
Tot filmul are un traseu turistic, in care cineastul nostru revede si recunoaste frumusetile locurilor, veselia si pofta de viata a oamenilor pe care ii cunoaste si ii iubeste din tot sfletul sau de artist. Si ii iubeste nu fara tristete, acum, dupa ani de zile traind in Australia, il vom auzi in film exclamand cu emotie: “Ce maretie Doamne! Toata aceasta priveliste a zonei arata ca o zana frumoasa!”. “Mie dor de locuri, de oameni cu toanele lor fericite”.
Filmul incepe cu o frumoasa calatorie cu trenul, care si acesta isi are istoria lui, circuland pe linia Oravita – Anina, inca de pe vremea imperiului austro – ungar.
Tras de o locomotiva Dizzel romaneasca, trenul opreste pentru calatori in garile Garliste, Ciudanovita, Bradisor, Lisava, etc. Aflam ca ultimele vagoane au o constructie speciala pentru transportul de carbune. Carbune ce ni l-au dus, germanii, austriecii, sovieticii, etc.
Ei, tocmai intr-un astfel de tren gaseste a fi bine si potrivit a-si aranja actiunea filmului dl. Ben Todica, fiindca zice dlui: Atat sunt de frumoase peisajele naturale, vara si iarna, atat de populate erau padurile cu cerbi, ursi, porci mistreti, lupi, caprioare, pasari, incat aveai impresia ca esti in Rai. Dar, dupa insasi titlul filmului observam deja sentimentul artistului, o reflectare despre acel decalog biblic si cele zece porunci, dupa comunism, cand faptele au dus spre destramare. Deja filmul capata un caracter istoric. Se desprinde din film neglijenta fata de valorile turistice ale locurilor unde candva erau minele de aur si de uraniu. S-au inchis, s-au facut vreo zece mii de someri. Dar la Nagasache si Hirosima cat turism, cata lume merge sa le viziteze! Este istoria unei tari, avem si noi istoria noastra!
Atunci de ce la noi aci nu se poate dezvolta turismul si refacerea in general al vietii de odinioara spre care nazuieste si a nazuit acest neam romanesc banatenesc? Pe cine asteptam sa ne dea startul? Se intreaba dl.Ben Todica.
Avand o viziune si un indemn direct in aceasta directie, bine orientat in realizarea filmului sau, autorul purcede la o asemenea zi turistica, coplesitor de populara prin traditie folclorica, a cantecului si bunei dispozitii, adaugand si un subtitlu corespunzator momentului: “Cu cinci povesti si doua sticle de vin rosu”, din care se va desprinde acea verva a “minerului iesit din schimb, care la un pahar de vin rosu, povestea despre pataniile sale nemaiauzite, dar aducatoare de rasete si veselie”, la fel si actorii din filmul lui Ben procedara! Deci cei “cinci pasageri discreti”, Interpreti de o reala valoare umoristica cei doi actori, Nosek Ioan, Magdas Gheorghe, “O tanara solo”, “O doamna cu batic”,nu s-au lasat mai prejos. Dar si Ben realizatorul filmului era cuprins in echipa, care, inveseliti in aceasta zi de taria vinului rosu, incepura a-si povesti patanii in care cu adevarat, dupa spusele lor, se cacara in pantaloni. Unul abia-si cumparase un costum nou, celalat mergand la cules de macris a ajuns la diaree, iar al treilea si el intr-o excursie prin Japonia o pati mai ceva, fiindca mergand trenul cu circa 300km pe ora, i-a luat si pantalonii , pe care tinandu-i la geam sa se usuce, dupa cei spalase, i-a smuls aerul vitezei!
Eu u nu ma mai puteam opri din ras ascultand povestile pataniilor lor, si…, cam intotdeauna in imprejurari publice aveau a li se intampla pataniile! Deci sa aiba o nota cat mai dramatica! Dar era aci vorba si de acea simplitate a omului din popor, pus pe ghidusii si nevinovatii, ba chiar de o sinceritate care a existat intotdeauna la oamenii catunelor noastre romanesti.
Punctul culminant creste cand se observa ca in scena filmului apare “O tanara solo” si “O doamna cu batic”, pasami-te erau din cei cinci interpreti ai filmului in vagonul trenului ce se apropia acum de gara Ciudanovita. Dupa ce cantara banateneste, cu mult foc, “A mea mandra-i banateana”, Cucule, si altele, se mai calmara oamenii, iar realizatorul filmului ii zise cu respect “Doamnei cu batic”: Imi pare ca acum vreo 21 de ani eu te-am mai vazut!?
“Se poate ca eu am lucrat multa vreme aici la mine”, raspunse femeia. Din vorba in vorba, amintirile lor devin realitate. Se cunosc. “Ce mica e lumea” exclama Ben. Dar pe “domnisoara in solo” nu o cunosc, continua actorul zambind. Raspunsul veni prompt: “Nu sunt domnisoara, sunt doamna!
Un potop de rasete inunda vagonul de tren, vagon ce purtase multe mii de oameni la minele Oravitei si Aninei, din anul 1914, cand se zice ca a fost construit. Un martor dupa usa, adica un calator, se distra si el, trecandu-i vremea ma repede, caci era si un anotimp de iarna geroasa cu multa zapada pe deaurile si muntii localnici. Era mai bine inainte, se adresa cineastul “Doamnei cu batic”, asa sa auda o parere! “ Ei, au plecat securistii si au venit altii”. Pe geam sa puteau vedea peisajele unei ierni cosbuciene, iar la un moment dat cineastul si totodata interpretul ciudanovitean Ben exclama cu multa infiorare ce o poate aduce doar o amintire vie: “Uite, Salasul lui Baba Anca !”
Se puteau vedea garile scorojite, distruse, cu paretii cladirilor acestora rupti si inegriti de cursurile ploilor, frig, si totusi oamenii locului erau pofticiosi de viata si cu sperante de reinoire. Prin fata garilor, pe treptele inzapezite zgriburea cate un caine sau o pisica. O pisica pe care tocmai o surpinde camera statea linistita, ghemuita aproape inghetata de frig. Ia uite-o, cum sta ea acolo! Poate o fi zicand, “va rade-ti voi neispravitilor”, obseva unul dintre cei petrecareti. “Avem o tara asa de frumoasa iar noi traim in mizerie”, observa celalalt.
Acum trecem viaductul Jidin, inalt de 37 metri, ridicat peste o prapastie, pe piepturile alor doua dealuri abrupte, o adevarata minunatie arhitectonica, si de localnici construit, ne spune acest film turistic. Se trece iar un tunel de 600metri lungime, de minerii localnici sapat si zidit, si nu fara tragice experiente, scarificii. Dar, din decalogul comunist postdecembrist, nici o porunca pentru Oficiul turistic romanesc. O complecta nepasare!
“Va dati jos la Ciudanovita”? Întreba Ben pe “Doamna cu batic”.
“Da, aici ne dam jos amandoua”. Bine, “Sa fiti iubite”, le raspunse el cu acest a lui binecunoscut salut, cunoscut si noua aici in Australia!
Filmul poate fi vizionat la adresa: http://www.youtube.com/watch?v=ANF3d0Dqy2w
IOAN MICLĂU/Australia 2014
