Cuvânt și iubire

Deviza mea e să nu-mi trădez credinţa. Şi faptul că trăim într-o lume confuză a manipulărilor planificate ale mai marilor lumii, nu e o scuză să mă las intimidat şi să renunţ la convingerea că justiţia va invinge, şi că, atunci când va veni, toate gândurile bune şi de bine pentru urmaşii noştri vreau să fie servite şi vor fi. Din acest motiv, din acest simţ al responsabilităţii şi al respectului pentru predecesorii noştri vreau să promovez şi să duc înainte credinţa şi rezultatul muncii lor.

Oameni de elită în domeniul profesional şi moral ca cei pe care doresc să vi-i prezint astăzi, în paginile blogului meu vor fi exemple pentru, şi în rezolvarea drumului nostru şi al copiilor noştri, alături de mulţi alţi giganţi ai credinţei în dăinuirea şi trăinicia neamului nostru românesc.

Pe renumitul profesor universitar  şi academician Anghel Rugină l-am cunoscut din media scrisă, iar pe prof. dr. Petre Iosub şi prof. Vasilica Grigoraş personal, prin media vizualului la care am bucuria şi privilegiul de a-i prezenta. Să vă introduc în dialogul lor şi concluziile domniilor lor de o viaţă.

Pentru început

Un dialog cu prof.dr. Petre Iosub

Petre Iosub şi Vasilica Grigoraş

            Aproape 18 ani aţi fost alături şi împreună cu marele gânditor Anghel Rugină, atât prin corespundenţa scrisă, telefoane, dar şi prin cele 14-15 vizite la Colegiul economic care-i poartă numele. Care a fost prima lui impresie despre vizita din 16 mai, 1991, la Vaslui?

            Chiar dacă scrisorile dezvăluie trăirile sale sub aspect emoţional, dar şi raţional, precizez că a fost puternic frapat de două lucruri: a) calda şi frumoasa primire pe care i-am făcut-o împreună cu profesorii şi elevii şi b) mirarea de unde ştim atâtea lucruri despre activitatea lui ştiinţifică şi chiar despre participarea la război. Era extrem de derutat în modestia lui, când i-am explicat că sursele noastre de informare au fost universitare, mai ales prin prof. de doctrine economice – Mihai Tudosia şi prof. Gh. Dolgu, pe care el însuşi îi preţuia.

            Dacă „Centenarul Rugină” a fost puternic marcat la Universitatea de stat din Galaţi, la Vaslui apare a treia lucrare privind personalitatea marelui gânditor. Atunci să credem că celelalte spaţii sunt neutre faţă de gândirea economică a lui Anghel Rugină, cunoscut şi recunoscut în întreaga lume ştiinţifică?

            Întrebarea dvs. mă ruşinează şi sunt indignat că nu am văzut că forurile academice  şi chiar oficiale să fi făcut vreun gest în această direcţie – vreun simpozion, apariţia vreunei lucrări comemorative sau din creaţia acestui mare finanţist al lumii. Însuşi Parlamentul şi Preşedinţia – chiar dacă e patronată de un substitut uman – se ocupă de „încoronarea ţiganilor” şi „câinii vagabonzi”, iar oamenii şi valorile noastre de patrimoniu sunt aruncate în uitare ori la periferia preocupărilor!

            Aţi recitit corespondenţa cuprinsă în această lucrare şi cred că întâi aţi tresărit de bucurie, iar apoi aţi lăcrimat într-un anumit ungher al sufletului. De ce?

            S-a deschis parcă mantia timpului să mă recheme în pajiştea mirifică a amintirilor. În mijlocul celor câteva sute de profesori şi elevi, mentorul nostru vorbea, iar eu gândeam şi rosteam în taină:  „Doamne, ce oameni frumoşi şi mari, prin demnitate şi gândire, poate să nască această minunată Românie”!

             De ce aţi tăcut, aşa dintr-o dată?

            Nu-i nimic… Parcă totul ar fi fost ieri! Şi încerc, cu aceeaşi intensă trăire, să refac cu gândul drumul nostru comun de a face o şcoală a copiilor şi a viitorului. Îl însoţesc şi parcă îi aud paşii şi vorbea acea limbă românească rămasă în istorie ca o frumoasă Cătălină eminesciană, expresivă, vie, plină de nuanţe şi sensuri armonioase!

            Chiar dacă aş vrea să mă detaşez de acest trecut imediat, nu am puterea căci acolo mi-am zidit o mare parte din viaţă, dar şi multe bucurii, împreună cu prietenul meu drag şi cu minunaţii mei copii – care au suportat vitregii până la terminarea şcolii.

            Scrisorile mi se par pagini sentimentale, dar şi rodnice realizări aruncate spre viitor, spre cei care vor şti să se bucure de ceea ce am făcut noi şi să întregească, prin dăruirea şi puterea lor, moştenirea pe care le-am lăsat-o.

            Mi-a fost şi încă mi-e greu să cred că Anghel Rugină nu mai este. Este o uriaşă pierdere pentru tot ce mişcă în ţara asta şi lumea asta, pentru că el îmbrăţişa pe toţi oamenii cu întreaga lui bunătate. Mai ales pe tinerii studioşi şi dornici să se realizeze în viaţă prin muncă cinstită.

            Pentru mine este un mare gol afectiv pe care îl voi purta mereu şi nu-l voi putea umple niciodată. Cele câteva prietenii pe care le mai am, între care şi cea de faţă, sunt de aceleaşi dimensiuni, deşi ştiu că nu pot stăvili timpul care se năpusteşte barbar peste noi.

            Totuşi, scepticismul dvs. existenţial nu vă pune în faţa renunţării la ideal, la viaţă, la dragostea pentru oameni. Şi ce spun nu sunt poveşti sau adulări gratuite şi găunoase – cum ni se mai întâmplă în viaţă. Din parcurgerea, cu mintea şi cu sufletul, a corespondenţei, v-am cunoscut chiar cele mai tainice locuri ale fiinţei şi mi-am întregit imaginea pe care mi-o croisem în timp despre dvs. Şi totuşi, ce aţi regretat cel mai mult în urma acestei pierderi?

            Nu e vorba de regret, ci mai ales de faptul că nu mai pot reface nimic din ceea ce a fost. Amintirile ne iluzionează doar că ţin locul prieteniilor. Or, a îmbrăţişa o amintire este altceva decât a simţi strângerea caldă a celor dragi. Amintirile sunt „dialoguri monologate”, nu limba vie a comunicării între oameni. A-ţi aduce aminte înseamnă a trăi iluzoriu o realitate care a fost cândva viaţă adevărată şi bucurii. Mă doare însă că nu am aflat de ce o cardiopatie ischemică poate duce fulgerător la moarte şi nu la viaţă. Deşi d-l Rugină avea 96 de ani, eu încă nu cred în acest diagnostic, ci în alte cauze, care rezidă în mizerabila luptă a moştenirii, şi care au băgat şi bagă mereu, înainte de vreme, mulţi oameni în pământ. E vorba de un fel de eutanasiere chiar înaintea sorocului. Egoismul şi bestialitatea fiinţei noastre…, „hingherismul” comportamental faţă de cei buni din apropierea noastră! Într-o lume în care pătura gregară deţine puterea şi băgăţia, clădite pe înrobirea şi înfometarea, dacă nu şi cerşetoria a milioane de nefericiţi, un om de geniu de talia lui Anghel Rugină nu poate să supravieţuiască, întrucât aplicarea ideilor  lui ar strica mecanismul acestei puteri. Şi, atunci, ori dispare, ori este declarat dement şi ascuns undeva. Aşa s-a întâmplat şi cu Eminescu, dar nu numai.

            Credeţi că „a treia revoluţie economică” a lui Rugină ar fi schimbat lumea?

            Nu cred că sunt convins. Exemple sunt numeroase: de ce maşinismul nu renunţă la arderea petrolului şi a gazelor naturale şi înlocuirea acestora prin energie electrică şi resurse agricole anual regenerabile? S-ar prăbuşi industria automobilismului şi marii magnaţi ai petrolului, adică şi-ar pierde poziţia dominantă pe piaţa  mondială.

            De ce această caracatiţă mondială- băncile şi „companiile internaţionale” – care domină şi exploatează la sânge resursele şi forţa de muncă ale ţărilor nu renunţă la banii de hârtie sau la cedarea unei părţi din profit în favoarea renaşterii economice a naţiunilor subjugate… De ce? De ce? În ţările unde accesul le este limitat, inventează „reguli de democratizare”, provoacă războaie civile şi uneori, trec direct la distrugeri prin armatele de mercenari. Dacă prin sec. I d.H., carele cu aurul României duceau la Roma, apoi spre Istanbul şi acum au altă destinaţie, iar noi rămânem mereu săraci şi singuri în istorie, deşi suntem unii dintre cei mai vechi europeni.

            În unele scrisori între 1996 şi 2005, Anghel Rugină apare trist, revoltat, dar încă visează la „miracolul românesc”. Credeţi că e ceva utopic tip Atlantida, care, cu cât ne apropiem de ea, se îndepărtează tot mai mult”

            Cred că niciodată acest mare savant nu a construit utopii, nici măcar pentru sine, darmite pentru atâtea state şi mai ales pentru patria sa natală. Îmi vine greu să nu cred total în argumentele sale bazate pe o bogată cunoaştere ştiinţifică şi pe experienţa acumulată în aproape un veac de existenţă. Mai curând sunt convins că ţara natală şi chiar lumea nu sunt încă pregătite pentru a-i asimila şi a-i testa marile sale idei. Însă sunt destui şi cei care nu citesc şi nu înţeleg că lumea economică trebuie schimbată din temelii pentru supravieţuirea planului, dar şi a noastră. Şi avertizările sunt multe în această direcţie, mai ales că nici săracii şi nici bogaţii nu au unde se refugia, deşi ultimii mai cred demenţial în acest refugiu şi în veşnicia lor!

            Şi totuşi…?

            V-am intuit întrebarea. Este o mare onoare pentru noi – foştii şi viitorii profesori şi elevi ai Colegiului „Anghel Rugină” Vaslui că nu aţi lăsat să moară  aceste sentimente şi gânduri în vreun cotlon de arhivă şi le-aţi dat viaţă tocmai când prietenul nostru ar fi împlinit un veac. Toată preţuirea şi aleasa mea gratitudine pe care vi le port pentru această uriaşă şi istovitoare trudă. Mai ales că aţi inclus şi o parte din corespondenţa marelui dispărut cu organismele  administrative şi ştiinţifice ale ţării, organisme care ar trebui să aibă coşmaruri pentru lipsa lor de iscusinţă, dar şi pentru laşitatea cu care au respins Planul Rugină pentru prosperare a ţării. Viitorul va decide de partea cui este dreptatea! Dvs. oferiţi un dar de mare preţ posterităţii şi inteligenţei româneşti şi mai ales generaţiilor care visează şi, probabil, vor reconstrui această ţară.

            Ce credeţi că dorea cel mai mult să facă omul Anghel Rugină şi a rămas nefăcut până acum?

            Marea şi singura lui dorinţă era să realizeze o Românie a românilor invidiată, dar şi preţuită de întreaga lume şi mai ales de cei care simt şi gândesc româneşte cu adevărat!

            Cititorul va sesiza lipsa unor scrisori de-ale dvs. Ce-i putem spune?

            Mare parte din scrisorile mele sunt la Boston şi doar o mică parte au fost păstrate (cele dactilografiate în 2 exemplare).

            Vă mulţumesc şi sper că în această lucrare am cuprins măcar o parte din sufletul şi gândirea extraordinară a lui Anghel Rugină, parte prin care să sesizăm viitorul că ţara asta nu trebuie dărâmată şi hulită, ci reconstituită şi iubită!

Vasilica Grigoraş

 

 

 ***

 

 

Am să iau capitole pe sărite din cartea “Centenar Anghel Rugină : Corespondenţă” ca să intrăm în lumea Marelui Profesor Anghel Rugină.

CARE ESTE ULTIMA SPERANŢĂ ?

            Mai întâi numai când cineva a murit, nu se mai poate face nimic pentru a-l readuce la viaţă. Toate celelalte greşeli care se fac în lumea asta de oameni de rând sau de instituţii (private sau publice) pot fi corectate, mai devreme sau mai târziu. Guvernele la putere nu fac excepţie de la această regulă.

            Toate resursele materiale, naturale şi umane, de care dispune o ţară, sunt limitate şi deci se pot epuiza. Există o singură resursă care nu se poate epuiza şi acesta este spiritul, gândirea omenească, pură sau practică, cum le împărţea marele gânditor german Immanuel Kant.

            Omul – “L’Homme, cet inconnu!” cum îi spunea Alexis Carrel – este o fiinţă umană în căutare continuă de idei, de explicaţii noi, de metode noi de producţie, de imagini poetice şi literare noi. “Cântarea care n-a fost spusă e mai frumoasă ca oricare“, a spus un poet tecucean, Ştefan Petică, melodii neauzite şi 1001 de alte faţete ale spiritului şi vieţii omeneşti pe care un mare filosof-economist francez şi bun prieten al autorului, Henri Guitton le-a sintetizaz numai în două cuvinte şi anume  “penser autrement“, adică în româneşte – “să gândeşti altfel“ decât ai gândit, sau decât s-a gândit vreodată. Acesta este secretul cel mare al gândirii ştiinţifice, evident să gândeşti cu sens.

            Homo Sapiens, prin Graţia Divină, a fost făcut să gândească de la origine, chiar şi când face greşeli. De altfel, repet să nu uităm niciodată că toţi trăim supuşi aceleaşi legi universale a imperfecţiunii omeneşti. Dacă prietenului meu de altădată C.K.  nu i-a plăcut planul cu “miracolul economic“, sunt sigur că a fost de bună credinţă – cel puţin ştiinţificeşte – adică a crezut în ceea ce a scris.

            Dacă şi acest autor greşeşte – judecat după modelul unei societăţi şi economii libere, juste şi stabile – atunci sunt sigur că alţii vor relua aceste probleme fundamentale şi le va studia şi mai vârtos, şi mai profund ca să ajungă la alte ADEVĂRURI mai valoroase, cerute de progresul ştiinţei cât şi de o viaţă mai bună a populaţiei într-o economie naţională mai bună şi mai dreaptă decât cea de ieri.

            Pentru cercetătorii economişti de mâine în căutare de idei noi îmi îngădui să trimit mai departe cuvintele înţelepte ale unui mare învăţat sociolog economist german Max Weber spuse într-o Conferinţă către studenţi (Wissenschaft als Beruf), în româneşte “Ştiinţa ca Profesiune“ în 1919, um moment greu prin care trecea ţara lui: “Să fii întrecut în ştiinţă, nu este numai destinul nostru al tuturor, dar şi scopul nostru final. Noi nu putem lucra fără să sperăm că alţii vor merge mai departe decât noi“.

            Scriind aceste rânduri, tot mai am speranţe că se va ridica un om politic de statură naţională, cât şi internaţională, care să vadă lumina nouă economică şi să descopere greşelile economice, monetare şi financiare făcute între 1990 şi 1998, apoi corectându-le ca atare în mod riguros şi onest, chiar dacă în ceasul al 12-lea sau la ora 24. Francezii au un proverb înţelept “Mieux plus tard que jamais“, adică, mai bine mai târziu decât niciodată. Iar dacă nu o fac guvernanţii de azi, apoi sigur că va trebui să o facă guvernanţii de mâine, fiindcă poporul nu poate îndura la infinit condiţiile grele de astăzi.

            Personal, aş putea spune fără nici o ezitare că studenţii pe care i-am avut la Cursul de Economie Politică ţinul la ASE şi la Universitatea Spiru Haret din Bucureşti, erau mai buni decât studenţii pe care i-am avut în America, timp de 38 de ani. De aci, am mare încredere în cei tineri, în studenţii de azi ca şi în studenţii de mâine, nu numai cei care studiază ştiinţele economice, ci toţi studenţii de la toate facultăţile. Grecii antici considerau tinereţea ca o virtute şi pe bună dreptate. Tinerii, de obiceiu, nu au suficientă putere de judecată sau înţelepciune matură, fiindcă aceste lucruri vin numai după mulţi ani de reflectare şi experienţă. Dar tinerii au alte calităţi majore, ca spre exemplu: imaginaţie bogată, memorie extraordinară, curaj, dedicarea necondiţionată la idei mari, acceptarea de riscuri mari când e vorba de idealuri înalte şi libertatea de spirit  descătuşată de  dogmă, o boală intelectuală întâlnită la unii din cei mai bătrâni. Toate aceste calităţi sunt de mare valoare şi folos, mai ales când o naţiune se află în prag de reforme social-economice importante, cum e cazul României de azi.

            Moştenirea pe care o las să fie judecată de alţii se află într-o metodologie nouă, mai completă de echilibru vis-a-vis dezelechilibru, care într-o sinteză unică uneşte armonios şcoala clasică cu cea modernă, o Tabelă de Orientare în ştiinţă cuprinzând toate metodele posibile, realizând visul lui Einstein în ştiinţele fizice şi evident şi în ştiinţele economice. Principiul Posibilităţilor şi Imposibilităţilor atât în analiză cât şi în practică arată ce se poate şi ce nu se poate în ştiinţă şi în fine, Ecuaţia Cunoştinţei Unificate care împlineşte visul lui Kant de a uni, fără a le pierde identitatea, cunoştinţa pură (“reine Vernunft“) şi cunoştinţa practică (“praktische Vernunft“).

            Lucrul pe care l-am început în ştiinţa pură şi cea aplicată, a cărei sămânţă am încercat să o plantez şi în ţara mea de origine, face parte din datoria morală faţă de “Cauza Românească“ din toate timpurile, adică : (1) Să apărăm, dacă este contestată sau ameninţată civilizaţia şi cultura românească, la orice timp şi în orice loc; (2) Să explicăm obiectiv şi fără patimă sau revanşă pământul şi istoria neamului, după ce am pierdut, pe nedrept Basarabia, Bucovina de Nord şi Dobrogea de sud; (3) Să nu uităm – cei care destinul i-a aruncat  departe de locurile natale – de unde am plecat şi să ajutăm pe cei rămaşi acasă când şi cât se poate, fără condiţii.

            Pentru oamenii politici de treabă şi cinstiţi, în particular intelectualii care nu fac politică, le amintesc cuvintele înţelepte ale unui filosof  englez, Edmund Burke: “Singurul lucru necesar pentru ca răul să învingă în lume este ca oamenii de bine să nu facă nimic“.

Boston, Mass, Usa, 10 noiembrie, 1998

 

 

 ***

 

 

Boston, 5 noiembrie 2000

UN MIC ÎNDREPTAR PENTRU TINERII

DE ASTĂZI ÎN ROMÂNIA

 

Introducere

            După o scurtă vizită în ţară în luna septembrie 2000, am poposit şi la liceul din Vaslui care îmi poartă numele şi de care sunt mândru. În condiţii economice grele prin care trece ţara românească, totuşi s-a reuşit la această instituţie educativă să se creeze lucruri de admirat.

            Pe această cale, îmi îngădui să exprim felicitări la conducerea  efectivă şi responsabilă a acestui liceu, mai recent prin călăuza şi spiritul inovativ al d-nei prof. Lidia Zărnescu, directoare ajutată de corpul didactic şi administrativ bine pregătit. Totul este organizat de aşa natură ca să servească eficient la pregătirea cât mai temeinică şi folositoare a elevilor încadraţi în acestă instituţie, tineri din care se vor ridica conducători de elită pentru o altă Românie de mâine, mai bună şi mai dreaptă.

            Spun „ mai recent” pentru că nu pot să nu menţionez şi contribuţia fostului director şi actualitatea prof. dr. Petrea Iosub, educator, filosof şi administrator de servicii publice fără pereche, care chiar de la început, înapoi la 1991, când am schimbat câteva cuvinte la monumentul maiestos al lui Ştefan cel Mare, m-a asigurat cu tărie şi convingere fermă că acest liceu poate fi reprofilat în direcţia cea bună. Era vorba să se deschidă tineretului orizonturi noi în libertate educativă deplină; o orientare nouă, mai largă, mai flexibilă şi mai producătoare de idei noi. După cele văzute în popasul din luna septembrie 2000, pot spune fără nici o ezitare că prof. dr. Petrea Iosub a reuşit să lase o moştenire sănătoasă, dusă mai departe cu acelaşi zel de d-na directoare Lidia Zărnescu.

            M-am bucurat în special când am auzit de atenţia ce se dă la studiul limbilor străine şi posibilitatea unui schimb de tineri între România, Franţa şi Italia. Cu trecerea timpului schimbul de tineri se poate extinde şi la Germania şi Anglia.

            Niciodată în viaţă nu se ştie cât de valoroasă poate fi cunoştinţa unei limbi străine. Acest lucru îl pot spune din proprie  experienţă. La Şcoala Comercială Elementară din Tecuci, unde am avut norocul să am profesori buni, am început să învăţ două limbi străine: franceza şi germana. În continuare la Şcoala Comercială Superioară, mai târziu Liceul Comercial din Galaţi mi s-a adăugat a treia limbă străină ca parte integrală prin program şi anume italiana.

            La Academia Comercială din Bucureşti, am continuat studiul celor trei limbi străine pentru ca în ultimul an (1936), datorită insistenţei unui bun prieten, coleg de clasă, Constantin Caraman, am luat şi limba engleză. Întrând la Banca Naţională din Bucureşti prin concurs în 1938 şi unde se ofereau voluntar şi fără plată seara cursuri de limbi străine, am continuat cu limba engleză, fără să ştiu că într-o zi în viaţă cunoştinţa acestei limbi se va dovedi salvatoare.

            Cunoaşterea limbii germane m-a ajutat să continui studii de specializare când Banca Naţională, în 1942, după ce am trecut o teză de doctorat m-a trimis la Universitatea din Berlin şi  ulterior la Universitatea din Freiburg i.Br., în oraşul frumos de munte, la graniţa elveţiană unde providenţa m-a ajutat să descopăr o lumină nouă economică.

            Limba engleză m-a ajutat de asemenea mai târziu. După ce am trecut la Universitatea din Freiburg un al doilea doctorat în 1947, teza de doctorat fiind publicată în 1949, mi-a atras în anul următor (1950) o invitaţie să predau la o universitate americană – University of Portland, Oregon. Fără cunoaşterea limbii engleze nu aş fi putut ocupa această poziţie şi fiind emigrant dintr-o ţară cu regim comunist aş fi fost expus la lucru manual într-o fabrică, ca să pot câştiga existenţa.

            După ce am ajuns pe pământ american, cunoaşterea limbii germane, franceze şi italiene m-a ajutat să străbat cu uşurinţă literatura ştiinţifică în economia politică şi alte ştiinţe, ca mai târziu să pot scrie PROLEGOMENA: 1 (1998) şi PROLGOMENA: 2 (2000) care se află în biblioteca liceului.

            Lecţie de învăţat pentru orice elev de liceu, de azi ca şi de mâine, de totdeauna: cunoaşterea unei limbi străine, învăţată la timp, poate să însemne un „cap de pod” în viaţă.

            Ceea ce urmează mai departe a fost a  o schiţă sumară concepută în casa părintească de la Tecuci la 12 septembrie 2000 şi prezentat a doua zi la liceul din Vaslui.

            Aci e vorba numai de o schiţă sumară scrisă în puţine note la Tecuci, prezentată la Vaslui, şi puţin şlefuită, dar cu întârziere după întoarcerea la Boston.

            Schiţa se compune din mai multe puncte considerate esenţiale în viaţa unui tânăr îndreptat spre învăţătură:

            Punctul 1. Dragoste şi respect pentru părinţi care ne-au dat viaţă şi au crezut că fac bine, sperând că şi copiii lor vor ajunge ceva care să le facă cinste mai târziu.

            Iniţial viaţa noastră se naşte din şi prin spirit. Este vorba de o atracţie naturală…, o afinitate electivă, cum spun filosofii, între mamă şi tată.

            Viaţa, în continuare pentru noi toţi este o ecuaţie cu multe necunoscute, mereu în mişcare (dinamice), uneori chiar în direcţii opuse.

            Indiferent sub ce condiţii (chiar contradictorii) în viaţă, dragostea şi respectul pentru părinţi este şi trebuie să rămână neştirbită, sacră.

            Punctul 2. Dragoste şi respect cuvenit la părinţii spirituali, profesori de la care primim lumina intelectuală şi profesională, adunată cu grijă de ei peste ani şi de care avem nevoie toată viaţa. Voi cei tineri, nici nu ştiţi cât de mult datoraţi unui profesor de la care aţi învăţat ceva de valoare, utilizat mai târziu cu bucurie. Şi de la profesorii mai mediocri puteţi  învăţa o lecţie foarte importantă în viaţă: cum să nu fii!

            Punctul 3. Dragoste şi respect faţă de credinţa strămoşească, cristalizată în Puterea Divină a binelui, a dreptăţii imanente, a luminii, a perfecţiunii absolute.

            Credinţa în Puterea Divină îl înalţă pe om, îl întăreşte să nu se simtă singur în lume, indiferent prin câte greutăţi ar avea de trecut în viaţă.

            Omul fără credinţă, fără frica de Puterea Divină, foarte uşor se poate transforma într-un animal fioros.

            Piesa de teatru a unui român care a ajuns membru la Academia Franceză, numit Eugen Ionesco, intitulată „Rinocerii” (nişte animale fioroase în Africa), arată simbolic ce înseamnă să pierzi respectul pentru demnitatea omului şi să cazi la rangul de animal. Un om care are credinţă în Divinitate nu poate niciodată să se coboare la regnul animal.

            Punctul 4. Dragoste şi respect faţă de aproapele tău în nevoie. Mântuitorul Iisus a spus: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Şi există în viaţa de toate zilele 1001 de împrejurări când poţi ajuta pe cineva care se află în nevoie. Când ai făcut acest lucru, ai urmat pe Iisus, ai servit Puterea Absolută a Binelui, fără să ştii.

Acest principiu creştin nu înseamnă să-l ajuţi pe un coleg să copieze la un examen! În acel caz comiţi o fraudă. Serveşti puterea răului şi ignori puterea binelui.

            Punctul 5. Dragoste şi respect pentru  ţara, neamul şi pământul românesc unde te-ai născut şi unde sunt îngropaţi moşii şi strămoşii noştri. La fel respectul şi pomenirea acelor eroi care şi-au dat viaţa pentru apărarea acestui pământ şi pentru UNIREA cea mare din 1918.

            Punctul 6. Dragoste şi respect faţă de Umanitate, în care se include şi neamul românesc şi toate rasele pământului, aşa cum cere legea nescrisă a Omeniei, cea mai înaltă valoare etică a neamului nostru, o creaţie populară cum este şi Mioriţa, un cuvânt care nu se găseşte în nici o altă limbă din lume şi, deci expresia, „să fii om de omenie”, nu se poate traduce în alte limbi.

            Să nu uităm, în Umanitate  intră şi fraţii noştri din Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa şi Sudul Dobrogei care au căzut într-o formă nouă de robie pe pământul strămoşilor lor, fără să aibă nici o vină, din împrejurări istorice vitrege şi greşeli politice. Pe cale paşnică şi realizarea unui „miracol economic” în România se pot corecta şi aceste nedreptăţi istorice.

            Punctul 7. Dragoste şi respect faţă de ştiinţă şi adevăr ştiinţific. Ştiinţa pură combinată cu logica şi metodologia este singura cale raţională care ne poate lămuri sistematic: de ce lucrurile sau fenomenele care ne înconjoară sunt aşa cum sunt? Nu pot fi şi altfel? Dacă da, de câte feluri? Dacă nu, de ce nu?

            Ştiinţa aplicată corect mai departe ne poate ajuta să împlinim orice lucru de valoare aci pe pământ, afară de cele care se află în sfera Principiului Imposibilităţilor în Practică. Dacă ai înclinaţie şi dragoste faţă de ştiinţă, acuma este  timpul să începi a culege „gânduri alese” cetind şi studiind opere rămase de la gânditori mari, dacă şi când se poate în original.

            Nici odată să nu cetiţi o carte de ştiinţă fără a nu avea la îndemână un caiet special de „Note Ştiinţifice” sau o foaie de hârtie şi un creion. Notaţi (din original) ceea ce vi se pare extrem de simplu şi totuşi cu un conţinut adânc şi foarte clar – o caracteristică la gânditorii mari, pe care îi preocupă cu predilecţie întrebări simple dar fundamentale (Ce este omul? sauCe este materia?). Titlul cărţii sau articolul, evident autorul, anul de apariţie şi pagina, plus comentarii personale scurte de impresie avută. Asta e foarte important pentru lucrări de mai târziu.

            Punctul 8. Dragoste şi respect faţă de arte, literatură şi limba română. Dimitrie Cantemir, singurul învăţat român care la vremea lui a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin şi trăind cu alţi boieri moldoveni în Rusia ca refugiat din cauza turcilor care-l urmăreau, a scris undeva: „Să scrii în limbi străine, dar să gândeşti în limba ta”.

            Nu este uşor să faci acest lucru căci de obicei dacă scrii în „limbi străine”, cu referire la ştiinţă, atunci trebuie să cunoşti limba respectivă până la punctul în care nu mai traduci textul ci îl gândeşti simultan în limba străină. Altfel, nu este curgător cum trebuie să fie ca să-l ceteşti clar şi să-ţi facă plăcere. Dar în acest caz grija lui Cantemir a fost ca să nu uiţi limba maternă şi să te înstrăinezi de ţara ta natală.

            Un poet basarabean, Alexe Mateevici a cântat limba română foarte frumos şi de neuitat:

„Limba noatră-i limbă sfântă

Limba vechilor cazanii;

Care-o  plâng şi care-o cântă

Pe la vatra lor ţăranii”.

            Dacă aveţi înclinaţie şi talent faţă de arte şi literatură (muzică, pictură, sport), atunci acuma este momentul să vă antrenaţi şi să tindeţi către perfecţionare.

            Dacă aveţi înclinaţie şi talent în poezie şi arta scrisului, atunci acum este momentul să începeţi a scrie şi studia cu atenţie operele mari de literatură şi poezie naţională sau străină, pentru ca mai târziu să ajungeţi la perfecţionare.

            Punctul 9. Vă asigur din proprie experienţă, că în viaţă puteţi avea 3 categorii de prieteni:

            (1) O carte de căpătâi care v-a deschis o cale nouă, un orizont nou în viaţă. Pentru acest autor, unul din momentele care au contribuit la decizia de a deveni un economist a fost o carte în limba franceză (L’Histoire des Doctrines Economiques” de Ch. Gide şi Ch. Rist), recomandată cu elogii de un student de la Facultatea de drept în tren de la Bucureşti la Tecuci în cursul unei vacanţe de Crăciun.

            (2) Un instrument muzical sau orice fel de artă cultivată în tinereţe şi

            (3) Un prieten sau o prietenă din copilărie sau de pe băncile liceului, chiar dacă viaţa mai târziu vă desparte, este un lucru mare. Cultivaţi prietenia pură, onestă, fără nici un interes material, acum când vă găsiţi pe băncile şcolii.

            Punctul 10. Nu uitaţi nici odată că în fiecare fiinţă omenească există ceva de valoare, care trebuie respectat ca atare sub orice condiţii. Această calitate „x” de multe ori rămâne necunoscută şi dispare cu persoana în cauză. Scopul acestui mic „Îndreptar” este ca fiecare tânăr să fie conştient de calitatea „x”, iar dacă o observă la cineva care nu a avut oportunitatea să vadă lumina împărtăşită la un liceu sau mai târziu la universitate, atunci să facă tot ceea ce este posibil omeneşte în a ajuta pe cel în care vede licărind o luminiţă care altfel s-ar pierde „în negura uitării”, cum spune poetul.

            Drept încheiere, câteva gânduri înţelepte care completează acest INDREPTAR rămas să fie îmbunătăţit de alţii care vor veni după noi.

            „Adevărul  până la urmă va învinge, dacă ne luăm oboseala să-l aducem la lumină”.  George Washington”, primul preşedinte, USA. Prin urmare „adevărul” în sine, nu este suficient! El trebuie să fie scos la lumină ca să producă roade.

            „Faptele fac istoria, însă ideile determină faptele”.  Othmar Spann, gânditor austriac.  Prin urmare, dacă ideile au fost bune şi au fost aplicate corect, atunci şi faptele pot fi bune, folositoare, înălţătoare. Dacă  ideile sunt rele apoi şi faptele  vor fi tot la fel şi inevitabil duc la decădere morală şi materială.

            Un filosof englez a spus şi el un mare adevăr: „Singurul lucru necesar pentru ca răul să învingă în lume este ca oamenii de bine să nu facă nimica”. Edmund Burke

La care, noi am adăugat: …să stea la o parte ca spectatori şi să privească la drama răului cum se derulează în faţa lor.

            În fine, glasul unui mare român, cel mai mare istoric pe care l-a produs neamul românesc, un cap de geniu care a minunat Apusul prin memoria lui fenomenală şi pe care am avut şi eu norocul să-l am  la Academia Comercială din Bucureşti, profesor de Istorie Universală, pe nume Nicolae Iorga, care în afară de istoric, filosof, critic literar, gazetar a fost şi poet.

            Aci se află numai două fragmente dintr-o poezie intitulată INAINTE, de care îmi amintesc şi le-am purtat cu mine în exil ca pe virtuţile acestui neam din care m-am născut, şi sunt mândru de părinţii mei, de colegii mei de altă dată şi de moşii şi strămoşii răzeşi Rugină până la Ştefan cel Mare.

Iată versurile:

Celui ce predică-n pustiu

Şi-n jurul lui tovarăşi n-are;

Trăiască-i numele lui viu,

Căci sfântă-i munca lui şi mare.

            În final, iubiţi elevi, de aci de departe, de la marginea de Est a Americii îmi îngădui să repet:

– Pregătiţi-vă cât  mai bine, rămâneţi optimişti în viaţă, aveţi încredere în Putera divină a Binelui, a Dreptăţii şi a Luminii spirituale care ridică pe om prin raţiune peste toate vietăţile pământului.

– Aveţi încredere în Adevărul Ştiinţific pur şi corect aplicat. El este singura salvare rămasă în mâinile noastre, care ne poate ajuta. „Prin Noi Înşine” să scăpăm de toate mizeriile vieţii, în care se zbate nu numai poporul român, dar şi umanitatea întreagă.

Sursa: Ben Todica