Grid Modorcea: Ultimii creştini
La Târgul de carte Gaudeamus am primit o confirmare puternică a stării creştinătăţii noastre, graţie albumului de fotografii Părintele Justin Mărturisitorul (Ed. Mica Valahie, 2013), un substanţial album foto semnat de Cristina Nichituş Roncea, textele, mai exact, Cuvintele Părintelui Justin fiind extrase din interviurile realizate de monaha Fotini, monahul Filotheu si jurnaliştii Florin Palas şi Victor Roncea. Ce se poate reţine, zdrobitor, că marii noştri monahi, cu predicile lor geniale, sunt călăuzele neamului, dar adesea ei sunt un glas în pustie, aşa cum a fost şi glasul Părintelui Justin, fiindcă între Cuvintele lui, cuvinte dumnezeieşti, şi practica din fruntea ţării e o prăpastie de netrecut. Nu e aforism de-al părintelui care să fi avut ecou în viaţa diriguitorilor acestei ţări. Părintele face apel la unitate, dimpotrivă, pe firmamentul politicii e dezbinare.
Un alt aspect zdrobitor este faptul că Părintele Justin a fost legionar, făcând închisoare alături de alţi mari părinţi şi arhierei, ca pr. Arsenie Papcioc şi Mitropolitul Bartolomeu Anania. Părintele Justin asimilează legionarismul Bisericii lui Hristos. Legionarii pe care i-a cunoscut părintele în închisoare au fost martiri întru credinţă.
Alt aspect important este compromisul cu puterea. Sigur, funcţia de preot militar pe frontul de est nu l-a privat pe monahul Justin de închisoare, dimpotrivă, martiriul său a fost parcă fără capăt, parcurgând eroic, ca un purtător de cruce, toate închisorile comuniste. Iisus spunea, conform Apostolului Matei, că dacă Îl urmăm, vom fi ca El şi chiar mai presus decât El. Se pare că toţi martirii întru Hristos au năzuit spre un asemenea ideal. O sfinţenie pământească incredibilă. Şi Părintele Justin face parte din stirpea marilor martiri ai lumii. Cine îi va cunoaşte viaţa (1919 – 2012), va afla în ce fel a devenit şi s-a identificat cu faptele unui adevărat martir întru Hrostos. El a întemeiat în satul natal, Petru Vodă, de sub coama Ceahlăului, faimoasa mănăstire în care şi-a dăruit harul, devenind un Mărturisitor apostolic.
Şi totuşi acest sfânt al neamului, face o mărturisire copleşitoare: “Se pare că suntem printre ultimii supravieţuitori ai Ortodoxiei”.
Însuşi reportajul lui Victor Roncea, cum a ajuns la Mănăstirea Petru Vodă şi cum l-a cunoscut pe Părintele Justin, se numeşte “Ultimul arhanghel al românismului”.
Deci suntem în faza acestor ultimi mari creştini, ultimi mari mărturisitori ai ortodocsiei. Se adevereşte astfel teama Bisericii ordodoxe faţă de denaturarea credinţei strămoşeşti. Agresiunea asupra ortodoxiei a fost adesea semanalată, dar nu s-a spus că ea se petrece din interior, că a slăbit puterea credinţei în sânul slujitorilor bisericii, care se ocupă mai mult de treburile necuratului. O anchetă a Bisericii a demonstrat şi scăderea drastică a numărului celor care mai cred în mântuire. În faţa acestei realităţi, albumul Cristinei pare o oază, pare că vine dintr-o altă lume, iar ceea ce vedem şi citim arată ca o carte de muzeu, despre un muzeu al spiritualităţii româneşti.
*
Dacă dai o roată prin Târgul Gaudeamus, ceea ce te izbeşte este natura lui desacralizată, axată pe comerţ. Totul e ca o tarabă, o varză de nedescris. Parcă editurile nu mai au un specific, scot de toate pentru toţi. Şi standurile arată neîngrijite, sărăcăcioase, jignind chiar arta-kitsch. Un librar mi-a dat o explicaţie a acestui aspect, faptul că nu mai sunt bani, toţi fac mari eforturi, supravieţuiesc, sunt ultimii supravieţuitori ai editurilor sponsorizate. Toţi trăiesc din milă, din mila FMI. De aceea târgul arată aşa de sărăcăcios. Metru pătrat de închiriere costă 55 euro şi eşti obligat la minimum 8 metri pătraţi. Dar în această sumă nu intră şi accesoriile, şi aranjarea civilizată a standului. Fiecare şi-l amenajează cu mobila de acasă, cum se spune. De aceea aspectul este atât de pestriţ. Târgul nu are stil, e o aglomerare de standuri, de edituri, care par una peste alta, nu una lângă alta! Domină manelismul, chiar şi prin muzica ţigănească care se aude la unele difuzoare. Iar vânzările sunt sub limita investiţiei. Un stand obişnuit nu vinde pe zi carte care să depăşească o mie de lei. Unele standuri stau cu emoţie, fiindcă nu câştigă cât le-a costat închirierea. În America am participat la o lansare a cărţii Hunter Games, coadă chilometrică. O carte de top. Aici e tradusă şi scoasă de Ed. Nemira. Într-o zi s-a vândut un exemplar. De ce? Fiindcă românii au scos din educaţia şi cultura lor mitul vampiric, care hrăneşte fantezia. La noi mitul a fost dat afară din cultură, l-au asimilat americanii, care l-au transformat într-o industrie prosperă. O astfel de carte nu va avea succes atâta timp când societatea nu e pregătită să preia un astfel de mit.
Standuri multe goale, mai ales la etajul clădirii Romexpo, la fel ca în magazinele sau restaurantele de lux. E aceeaşi ţară, aceeaşi mentalitate, aceeaşi lipsă de putere de cumpărare. Şi suntem la un târg de carte, având invitaţi de onoare ţările nordice, nu suntem la Obor. Comercializarea abuzivă şi agresivă a Bucureştiului, aşa cum se vede mai ales în zona Lipscani, a distrus complet specificul oraşului. Se suprapune o altă imagine, o civilizaţie de împrumut. Şi e suficient să vă uitaţi la firmele din zonele comerciale, toate sunt străine. E frumos, atractiv. E ca zăpada care cade peste mahala şi îi acoperă toarte asperităţile. E bine? Sigur, dar nu poţi suprapune Parisul sau New York-ul peste Bucureşti. Am văzut pe Lipscani şi un magazin pur american, H&M. Dar e gol. Cine se îmbracă aici după moda americană?
Sau să mergeţi să vedeţi cum arată Noul teatru naţional, ce a făcut Caramitru din el. Un teatru de holuri. Sălile nu mai sunt săli de teatru, sunt holuri. O sală, Multimedia, îi zice, nu are nici scenă, nici acustică. TNB a devenit un teatru de holuri pentru comerţ, pentru spaţii de închiriat. Discutam cu George Motoi, care e oripilat, nu-i vine să creadă ce a devenit TNB. Caramitru are mania mărunţirii. Mărunţeşte lucrurile. Nu-i place ceea ce este întreg sau monumental. Nu a dat el jos, ca ministru, Coloana lui Brâncuşi, nu a pus-o pe orizontală? Iar acum, spunea Motoi, dacă lăsa clădirea Naţionalului cum era, să fi devenit un centru cultural, cu banii respectivi s-ar fi refăcut vechiul teatru Naţional. Dar nu ai cu cine să mai discuţi. E o ţară în care un monah înţelept ca Părintele Justin vorbeşte în pustiu. Nu mai există nici un ecou al vorbelor sale. El propovăduia profetic: “Îndemn spre tot lucrul bun”. Nimeni nu mai urmează un asemenea îndemn. O ţară în care preşedintele şi primul-ministru se înjură ca la uşa cortului, în care fiecare vânează ce gafă a mai făcut adversarul, nu mai poate fi guvernată. Iar străinii profită şi îşi impun stilul. Şi transformă cum vor Bucureştii şi realitatea României.
Dovadă că magazinele occidentale din Bucureşti, ca şi restaurantele, sunt goale. Ca şi librăriile. Sunt muzee. Cărtureşti şi Humanitas practică nişte preţuri alarmante. O librărie ca Sadoveanu vinde pe săptămână zece cărţi! Mai trebuie mult până când puterea de cumpărare a românilor va fi la nivelul Franţei sau Americii. E o tendinţă agresivă, nefirească, sălbatică. Nu e o dezvoltare naturală. E un heirupism-civilizator, total desacralizant, aşa cum se întâmplă şi în China (vezi cronica Spectrul chinez). De ce? Fiindcă a dispărut sacrul. Iar fără el, o ţară ca România este fără călăuză.
Fapt care se vede şi la Târgul Gaudeamus. Totul este nefiresc, despiritualizat, cu lansări şubrede, în familie, cu o lipsă de interes din partea publicului, tot mai decepţionat.
Părintele Justin făcea mereu apel la unitate, ca românii să nu poată fi dezbinaţi, aşa cum încearcă ungurii, cu o agresiune tot mai mare. Se pare că e ultimul apel, fiindcă de la preşedinţie la ultimul librar de la Târg are loc o incredibilă dezbinare, fiecare face numai ce-l taie capul, transformând România într-o ţară ca un ham la o sanie apocaliptică de care trag câinii în toate direcţiile.
*
Eu nu l-am filmat pe Părintele Justin. Am făcut peste 50 de filme religioase, am cuprins cam tot ce înseamnă viaţa monahală în România, am ajuns şi la Mănăstirea Petru Vodă, dar Părintele Cleopa a introdus o poruncă pe care au respectat-o şi alţi monahi: “Nu vom mai accepta să fim filmaţi, nu ne vom mai lăsa intervievaţi de TVR până când acest post nu-şi schimbă menirea. E un post păcătos. De două mii de ani, noi, monahii, luptăm să-i educăm pe enoriaşi, să menţinem poporul la focul virtuţilor creştine, iar păcătoşii de la televiziuni luptă împotriva noastră, cu filme vulgare, cu emisiuni deşănţate, cu destrăbălare. Până pornografia nu va dispărea de la TVR şi alte posturi, noi nu vom mai da nici un interviu, nu vom mai apărea pe nici o sticlă”. Cu un astfel de mesaj s-a stins Părintele Cleopa, unul dintre ultimii profeţi ortodocşi ai neamului.
Dar Cristina Nichituş Roncea a avut noroc, fiindcă Părintele Justin s-a lăsat fotografiat de ea, care a surprins şi stările ultime ale bătrâneţelor sale, inclusiv înmormântarea, de o măreţie monarhică. Fiindcă la noi, în România, adevăraţii monarhi au fost monahii! Şi acest noroc, este şi norocul nostru, al cititorilor, al beneficiarilor acestui album, care este ca un testament sfânt, plin de duh, de spirit românesc, de mesaj către o Românie creştină, ortodoxă, aşa cum a fost ea din veacuri.
În acest album întâlnim deci o altă Românie, România profundă, a marilor spirite şi tradiţii, care azi, sub ochii noştri, sub tot felul de forme şi manifestări, cum este şi acest Târg Gaudeamus, piere, dispare, este ca o ultimă imagine, dar care trebuie să fie ca o icoană, să ne obsedeze, să-i obsedeze mai ales pe cei ce duc România într-o direcţie greşită, o smulg din rostul ei milenar, din rădăcinile ei fireşti. Ultimii creştini ai României vor fi ei oare mai puternici decât tăvălugul orb, decât bulgărele sălbatic al unei realităţii scoase din ţâţâni, fără control, fără identitate?
Grid Modorcea
