Magda Isanos: “Despre iubirile mari”
“Am sã vã povestesc un vis. De obicei e un lucru neserios sã povestesti visuri, ocupatie cu care se îndeletnicesc babele, Freud si fetele nemãritate.
Totusi, cu mare risc, o sã vi-l povestesc.
E un amalgam al tuturor lecturilor mele de la 15 ani, toate iubirile mele pentru care am plâns (în orele de algebrã), când le citeam pe sub bancã.
Mã gãseam într-un decor de basm, probabil în insulele Havai, portocali, cipri, nenumãrate grote luminate (desi asta nu e imposibil) de lunã.
Stiti d-voastrã cum e în visuri, totul de-a-ndoaselea.
Marea se revãrsa nu stiu de unde, de sus si totusi nu erau valuri, copacii stãteau echilibristic pe propriul lor vârf si din rãdãcinile lor parfumate, care nu stiu de ce fumegau – rãsãreau chipuri.
Iatã, Romeo si Julieta, palizi, cu pletele confundate cu vegetatia din jur, aleargã pe tãrmul abia luminat si se îmbrãtiseazã.
– Iubito, s-aude ciocârlia!
– Nu, nu, e privighetoarea.
Totusi e ciocârlia, noaptea s-a sfârsit si Romeo trebuie sã plece în exil.
Sunt tristã. Mã gândesc cã de acum nu se vor întâlni decât în cavou.
Da, e mare iubirea aceasta, care a putut învinge ura si moartea.
Dar n-am apucat sã-mi revin si se lumineazã puternic; pe o pajiste la picioarele unui deal, un castel. Parc-asi fi fugãrit o furie albã. Dar nu, e Marguerite Gauthier; Armand Duval îi pune salul pe umeri.
Cu emotie recunosc fata ei strãvezie în care ochii ard fericiti.
În curând va muri, dar nu înainte ca Armand Duval s-o pãrãseascã, nu, si-aicea-i prea multã tristetã si dac-as putea, as sili femeile sã-ti sãrute mâna (o, multe femei pe care le cunosc); sã-ti sãrute mâna, Marguerite, pentru cã nu se întâmplã des o inimã ca a ta.
Peisagiul fuge prin fata mea.
Grotele îsi miscã stalactitele, ele se lovesc unele de altele si aceasta e o muzicã minunatã, în care disting clinchetul de pahare.
Pricep despre ce-i vorba. Manon Lescaut si Des Grieux petrec. Ei n-au de unde prevedea drumul acela lung peste ocean, despãrtirile nenumãrate si moartea într-un pustiu dusman.
Dar nu-i nimic, iubirea lor trãieste, pentru cã a înfruntat ceva mai mult decât greu de înfruntat: dispretul.
Însã nu vreau sã mai stau aici.
E asa de trist sã-mi închipui capul gratios al lui Manon îngropat în nisip. Dumnezeule, câtã liniste!
Si de unde au rãsãrit muntii acestia?
Un cãlãret tine pe sa o femeie.
Manteluta ei neagrã alunecã de pe umeri si Carmen spune: stiu cã ai sã mã ucizi; o pisicã ne-a tãiat drumul, mi s-a zbãtut ochiul stâng, însã nu vreau sã trãiesc decât liberã.
De data asta n-a mai trebuit sã fug; calul mergea repede. În curând eram singurã si mã asezasem jos obositã.
Atunci am vãzut, venind spre mine un bãrbat si o femeie, aproape bãtrâni. Hainele lor erau simple, fetele linistite, atrãgãtoare.
– Dar voi cine sunteti?
– Ce cãutati aici, în tara iubirilor mari?
Fãrã sã-mi rãspundã, s-au asezat lângã mine, si tacticos, cum fac bãtrânii au spus:
– Nu stim despre ce vrei sã vorbesti, noi, slavã Domnului, ne iubim de 40 de ani, de când ne-am luat.”
Si m-am gândit: moartea, destinul, dispretul, nu-ti trebuie decât tinerete ca sã le râzi în nas.
Dar patruzeci de ani! Asta e dragostea cea mare!
(“Iasul”, luni 16 mai 1938)
Magda Isanos
Sursa: http://www.isanos.ro/
