Elisabeta Isanos: Cuvinte
“…Poezia e grea de imaginile unei lumi de varã roditoare, cu substante de vinuri grele, de amiezi si amurguri bogat aurite, surprinzãtoare pentru vârsta ei tânãrã./…/ În cosmosul Elisabetei Isanos, zodiile sunt bine asezate, se rotesc în lumina unor cunostinte magice strãvechi, descântecul descoperã esente, iubirea e de jãratec. Poezia Elisabetei Isanos e de pãmânt si foc.” Zoe Dumitrescu Busulenga
(“Pe marginea unei pagini de poezie”, în “Luceafãrul” nr.22/3 iunie 1967)
CUVINTE
Spun varã, si-i toamnã, spun frige, si-i frig,
numesc rãsãrituri, si ele apun.
Spun zi, si e noapte, spun plin, si-i nimic,
cenusã-i în clipa când flacãrã spun.
Spun rouã, si-mi cade pe deget arsurã,
spun pace, si lumea-i scãpatã din frâu…
Mai bine mi-as pune pecete pe gurã,
când secetã iese din nume de râu.
Când noaptea se umple de nume de stele,
luminile nu mai sosesc dupã ele,
tu numai cu murmurul gurii rãmâi…
Si totusi existã si-n asta câstiguri:
soseste dezghetul când murmuri doar friguri,
spui „iatã sfârsitul…” si-i ziua dintâi.
SFÂNTA BUCURIE A IERNII
E groaznic de frig. Se întunecã. Sã n-aprinzi lumina.
Dacã aprinzi, va fi o explozie, nu rãmâne decât
fereastra ca un lingou plutind prin întuneric, un bloc
de aur, cum trebuie sã fi arãtat pãsãrile, înainte
de a fi fãcute. Aerul noptii s-ar umple de blocuri
colturoase, bucãti de luminã necioplitã. Unde sunt
zidurile sã ne apere? Nu aprinde, sã stãm
pe întuneric. Sã fie totul asa cum trebuie. La ce bun
o luminã? Dacã un fir de pãr s-a clintit pentru ea,
refuz sã iau parte. Nu voi mai lua luminã
pentru care s-a murit. Nimic nu voi încerca
împotriva întunericului, în noaptea asta.
Sunt ca un copil sau ca o piatrã. Pânã si pãsãrile,
când îsi fac cuiburi, urcã mai sus
decât nivelul zero al lumii. Doar pietrele îl îndurã,
nu se miscã împotriva noptii, nici a iernii.
N-ai sã auzi nici o piatrã strigând.
N-am sã strig nici eu. Camera e o grãdinã neagrã,
în care frunzele au cãzut. Oamenii, vineti de vântul
rece, nu fac nici un gest de împotrivire.
Tremurã mergând de mânã prin grãdina neagrã.
N-am sã scapãr nici un chibrit, trebuie sã vãd
întunericul de la un capãt la altul. Îl privesc în fatã.
Lemnul din camerã s-a aburit, trosneste ca oasele.
O pâlpâire doarme în capãtul chibritului, dulce
si fragedã ca un mãr în mugure. Mã tenteazã
sã-mi ard degetele. Dar nu: de ce sã fiu mai prejos
decât pietrele? Dacã as culege mãrul din capãtul
chibritului, ar creste din el o vâlvãtaie, si cu glas
puternic m-ar biciui: „Cine ti-a spus cã trupul tãu
e gol?” Si m-ar izgoni din grãdina neagrã. Unde?
Acolo unde nimeni nu poate fi al nimãnui,
unde nimeni nu-i nici copil, nici pãrinte.
Cine huleste împotriva noptii
aprinzând flãcãri si lumini?
Grãdina neagrã se lumineazã singurã
de albul zãpezii. Sã te strângi cât mai mult,
sã te ghemuiesti ca fãtul în burtã.
Pumnii la gurã se umplu de aburii rãsuflãrii,
genunchii ating pieptul. Pleoapele sunt grele,
abia le pot ridica. Acum, fãrã tertipuri
nu mai trãiesc decât pietrele.
Dacã mâine dimineatã mã mai trezesc,
voi fi ca ele.
Elisabeta Isanos
Sursa: http://www.isanos.ro/
