Cuvânt și iubire

Magda Isanos

(17 aprilie 1916, Iași – 17 noiembrie 1944, București)

(Scrise imediat dupã întoarcerea din refugiul în comuna Drãganu, judetul Arges, în toamna lui 1944 (septembrie-noiembrie), înainte de a muri, în articolele, cu exceptia unuia, inedite, respirã, împletite strâns, regretul, revolta si speranta. Euforic si patetic, sfârsitul rãzboiului era, cel putin în aparentã si în visurile generosilor precum Magda Isanos, un început, de la care asteptau o lume mai bunã. Intensitatea sperantei lor înselate face ca epoca urmãtoare sã ne aparã si mai dramaticã.)

[Cetim cu surprindere…]

Cetim cu surprindere în Scânteia No. 18 an I din 8 X 944, un articol întitulat: “Strigoii n’au ce cãuta în Moldova”. Din rândurile groase si fãrã iscãliturã reesã lucruri neadevãrate, probabil autorul nu-i moldovean, nu cunoaste cum s’a petrecut refugiul nefericitilor locuitori ai provinciei greu încercatã de rãzboiu si ceiace este mai trist, a scris înainte de-a se informa. Socotindu-l de bunã credintã vom cãuta sã-l lãmurim, întrucât suntem unul din cei care cunoaste, întâmplãtor, lucrurile. N’au fugit din Moldova numai: „slugile vânzãtoare de tarã ale lui Hitler care se refugiau din fata mâniei poporului”. Aceste slugi, în care vrea sã loveascã autorul articolului, erau de fapt fugite mult înainte ca armata rosie sã se fi apropiat de Prut; atât ei cât si averile lor agonisite din jaf, în acel moment erau puse bine la adãpost tocmai lângã cealaltã granitã a tãrei sau chiar în strãinãtate. Iar cei care fugeau în momentul apropierei iminente a frontului erau în marea lor majoritate oameni necãjiti, functionari mici, cu’n salar de mizerie, muncitori si tãrani îngroziti nu de judecata poporului ci de rãzboiul care urma sã se dea peste capetele lor, în clipa imediat urmãtoare când Moldova devenea teatru de rãzboiu. Au fugit de groaza mortii în trenuri descoperite, îngrãmãditi, era încã iarnã si-au cãlãtorit sãptãmâni de zile, deasupra lor ningea si ploua; copiii înghetau si erau svârliti ori îngropati pe marginea terasamentului. Femei gravide-au nãscut în vagoane de marfã, bãtrâni au murit, neputând îndura oboseala. Am fost între ei, i-am vãzut. Nu erau profitorii regimului, ci victimele lui, nu plângeau averi agonisite prin crimã, ci bunuri modeste, fructul unei vieti de trudã. Dupã ce-au ajuns la destinatie, toti acestia si încã un numãr de nu stiu câte mii de premilitari ridicati cu forta au devenit cersetori. Cãci stãpânirea se interesa prea putin de ei. Functionarilor li s’a plãtit (la unele institutii) leafa pe trei luni cu titlu de împrumut; însã liberii profesionisti, micii proprietari si negustori, muncitorii – au rãmas la voia întâmplãrei. Nu putem sti câti au murit în mizerie si câti se mai sbat încã nãdãjduind cã se vor întoarce într’o zi acasã. Aceasta fiind realitatea, ar fi fost bine ca autorul articolului „Strigoii” sã pomeneascã si de acesti nãpãstuiti, victime-ale mãcelului dezlãntuit de nebunia nazistã. Alãturi de înfierarea functionarilor venali, a îmbogãtitilor si profitorilor de tot felul, înfierare pe care-am fi voit-o mai precisã, cu nume, cãci sunt nume de toti cunoscute, sã se ridice un glas si’n apãrarea celor care, în pragul iernei, printre strãini, fãrã bani si fãrã haine se sbat sã gãseascã mijloace de transport si-un sprijin cât de mic pentru a reveni la gospodãriile lor. Scânteia, ziarul partidului comunist care luptã pentru dreptatea tuturor nãpãstuitilor, nu poate sã nu aibã un cuvânt de spus si în aceastã tragicã chestiune – a întoarcerei moldovenilor la vetrele lor. Cãci îmi închipui cã nimenia nu va avea îndrãzneala sã sustie cã noi toti moldovenii fugiti din fata rãzboiului pustiitor suntem fascisti, îmbogãtiti de rãzboi sau mai stiu eu ce criminali care ne’ngrozim de judecata poporului…”

[Copiii îngheatã de frig…]

Copiii îngheatã de frig. Si nu’s lemne. Nu poti cumpãra decât dela depozitarul tãu, din cartierul unde locuiesti. La acesta te trimite toatã lumea. M’am dus deci cu inima plinã de groazã si sperantã (foarte putinã, dar însfârsit, sperantã). Am un copil de trei ani care’ngheatã, m’am hotãrât deci sã fiu supus, zâmbitor, gata la orice concesiuni, etc. si m’am prezentat domnului Marinescu depozitar de lemne în Popa Nan. Dumnealui însã n’are chef sã vorbeascã. Îmi aratã curtea goalã
– Nu’s lemne. Dealtfel nu esti înscris
– Ba da sunt. Este înscris socrul meu. Pe bonul lui vreau sã iau; cel putin o sutã de Kgr. Avem copii în casã, gândeste-te.
– N’am, spune domnul Marinescu, si nici nu voi avea. De asta nu mai fac înscrieri decât în mãsura posibilitãtilor. Si-mi aruncã o privire repede. Lucrul mi s’a pãrut ciudat. De unde stie domnul Marinescu cã nu va avea lemne. Cum de-a pãtruns asa de bine tainele ascunse celorlalti muritori, tainele viitorului. Oricât ar fi el depozitar de lemne în timpurile (acestea) grele, asta tot n’are de unde-o sti. M’am dus deci la garã, la Obor. Acolo erau vagoane de lemne si cãrute care încãrcau. Un domn care pãrea sã fie “mare” pe la C.A.P.S. a binevoit sã mã lãmureascã:
– Depozitarii au primit lemne, pentru satisfacerea nevoilor urgente.
– Al meu n’a primit, spun cu tristetã.
– Unde locuiesti?
– Pe Popa Nan 49
– Cum n’a primit. Acolo-i Marinescu, i-am dat lemne de curând. Trebuie sã aibã. Fã reclamatie.
Între timp, niste domni foarte bine îmbrãcati si bine hrãniti, care nu scoseserã tot timpul nici-un cuvânt, plecarã în urma cãrutelor încãrcate vârf.
– Oare cum au fãcut de le-au gãsit?
– Cum? râse un pârlit care se’ntorcea ca si mine cu buzele umflate, au plãtit dublu si le-au luat dela rampã. Lemnele se vând, celor care nu se uitã la pret, dela rampã. De asta depozitele sunt goale.
M’am întors la domnul Marinescu. L’am implorat. M’am umilit. Zãdarnic. Dumnealui mi-a arãtat un registru unde un inspector iscãlise cu acoladã si de unde reesea cã depozitarul meu îsi fãcuse datoria de-a aproviziona pe cei din cartierul sãu… în mãsura posibilitãtilor. Astfel dupã o zi de alergãturã zãdarnicã, m’am pomenit iar acasã în ghetãria mea. Mã învelesc cu paltonul si încerc sã dorm. Copilul tuseste si nu se mai joacã.

[Stau lângã o scoalã primarã…]

Stau lângã o scoalã primarã. Si’n fiecare zi, la ameazã, vãd iesind copiii. Strada se umple deodatã ca albia unui pârãu dupã o ploaie vãratecã. Soarele devine mai luminos si inima mi se umple de sperante. E casicând as vedea venind spre mine viitorul. Acel viitor spre care privim mereu dar pe care prezentul cu scãderile lui îl covârseste în momente de obosealã. Copiii trec fãrã sã mã vadã, hainele lor multicolore, fundele din pãrul fetitelor, capetele tunse-ale bãetilor gata mereu de bãtaie, totul mã’nveseleste. Dacã ar sti ei cât bine îmi fac, reamintindu-mi cu prezenta lor în fiecare zi, cã lumea nu sfârseste cu noi, acestia, care-am suferit poate prea mult ca sã mai putem fi fericiti vreodatã. Ei, în schimb, vor avea tot ce ne-a lipsit. Ascult glasurile-argintii, nevinovate, fiecare e un îndemn si-o mustrare. Trebuie sã lucrãm pentru copii. Pentruca cel putin ei sã nu cunoascã umilinta, foamea, rãzboiul si toate degradãrile trupului si-ale sufletului. Aceastã imaginã a copiilor care se revarsã pe strãzi la ora amiezei, ar trebui sã stea pururi înaintea fiecãruia dintre noi. Cãrturarul când ridicã de jos condeiul sã scrie, sã se gândeascã la ei. Si cel care strânge pusca pe front sã-i aibã în inima sa. Fiecare care munceste în orice fel si care-are-o rãspundere micã sau mare – ar trebui sã nu’nceteze de-a-i avea înaintea lui, cãci de fapt generatia noastrã si încã multe dupã noi vor trebui sã munceascã din rãsputeri pentru o lume mai bunã, o lume de lãsat mostenire copiilor care se joacã în fata casei mele si-a dumitale cetitorule. Dar asta-i se’ntelege-i mai greu. Sã iubesti viitorul si sã te simti dator fatã de cei care vin. Fascismul a’nvãtat pe tinerii-acestei tãri o lege mai simplã, mai usor de urmat – aceia a bunului plac sprijinit de fortã. În locul iubirii de oameni au pus ura, care e vai, mai usor de cultivat si-al cãrui „dinamism”- am vãzut unde-a dus omenirea. Toti cei care se simt cuprinsi de milã când se vorbeste de epuratie si de pedepsirea fascistilor vinovati de dezastrele la care-am asistat, sã-si îndrepte privirile lor miloase si’nlãcrãmate spre tinerii otrãviti de doctrinele totalitare; tineri care-au devenit cu-atâta usurintã asasini ai profesorului Iorga si-ai altora mai putin însemnati dar la fel de nevinovati, tineri care urãsc viata cu’nversunarea cu care-ar fi firesc s’o iubeascã. Sã-i priveascã, domnii milosi si sã spunã: acest spectacol nu-i umple, nu i-a umplut de groazã? Iar dacã da, atunci cum pot cere milã pentru otrãvitorii tineretului român?Si-apoi sã ne’ntoarcem la copiii, astãzi de scoalã primarã; de acestia nu-i este milã nimãnui? Dacã fascistii rãmân liberi, ei vor face dintrânsii ceiace-au fãcut si din ceilalti, apologeti ai urei, ucigasi fanatici, oameni care nu slujesc decât moartea. Suntem datori sã pedepsim pe vinovati. E o datorie sfântã nu numai fatã de victimele nevinovate care din mormintele lor nu mai pot cere dreptate, ci mai ales fatã de copii, fatã de tara de mâine care nu mai trebuie sã cadã pradã dusmanilor de ieri si de totdeuna. Mila pentru fascisti se confundã cu ura pentru oamenii cinstiti, muncitori si’ncrezãtori în dreptatea care trebuie sã vinã odatã. Evrei si rusi au fost ucisi pentru marea vinã de-a se fi nãscut din pãrinti evrei sau rusi. Atunci putine glasuri si-acelea cu sfialã au vorbit de milã. Astãzi se cere pedepsirea fascistilor, a hitleristilor si-a îmbogãtitilor de rãzboi, toti-acestia au fost liberi sã nu fie ce-au fost si sã nu sãvârseascã crimele pe care le-au sãvârsit. Nu li se cerea pentru asta decât un dram de constiintã omeneascã. N’au avut-o. În folosul lor propriu sau al stãpânilor lor au trimis la moarte sau au ucis cu propria lor mânã zeci si sute de nevinovati. Prin propaganda lor – au dezlãntuit rãzboiul din care-au tras foloase – si l’au continuat ani de zile dupã ce devenise evident pentru oricine cã-i un rãzboiu pierdut. Si’n folosul acestora se invoacã mila. Dar trebuie sã spunem fãtis cã o astfel de milã ar fi nerusinare si-o gresealã de neertat, pe care’n curând am plãti-o scump. Franta – care e, mi se pare, o tarã mai profund democratã decât noi a pãsit îndatã la epuratie. Citim, c’au fost executati cutare si cutare criminali de rãzboiu. În Anglia – deasemeni, glasuri severe se ridicã de pretutindeni. Numai la noi în tara lui hatâr-bacsis, lumea se cutremurã de milã. De sase sãptãmâni nici-un vinovat n’a fost adus în fata vreunui tribunal. Metodele naziste trebuesc, se’ntelege excluse. Totul sã se petreacã la lumina zilei, arestarea si judecarea vinovatilor celor mai vinovati sã nu excludã dreptul de apãrare. Sã fie date publicitãtei toate documentele acuzatoare. Fiecare sã-si poatã da seama de întinderea si grozãvia crimelor – precum si de justetea pedepsei. Pânã când nu se va face aceasta, nici un pas înainte nu-i cu putintã. Iar cât despre cei prea milosi o sã le spun ce mi-a spus mie-o tãrancã vãduvã din rãzboiul trecut si mamã a doi fii morti în rãzboiul acesta: “Si când mã gândesc, buna mea doamnã, cã ãi de-au fãcut rãzboiul or sã aibã si ei o singurã moarte ca mine si ca dumneta!” Magda Isanos

[Milã pentru fascisti?…]

Dela 23 August încoace, de vrei ori nu, auzi mereu un cântec foarte duios, te miri chiar cât de dulce grai pot scoate urlãtorii de pânã ieri, cât de frumos se gudurã si-ti vorbesc de tolerantã, de respectul ideii si-al persoanei umane. Ei-ar vrea cei dintãi sã se bucure de toate-aceste libertãti pe care le-au urât cu’nversunare si le-au dãrmat cu furie oriunde le-au gãsit. Sã se bucure si mai ales sã-si doseascã crimele lor de neertat. Blândeta lor prefãcutã, contine foarte mult cinism. Au aerul de-a spune: “Ce sã-i faci? Sunteti obligati sã ne suportati, democratia vã obligã, în ce ne priveste am fost totalitari, asa cã vezi n’am putut face altfel decât sã ne schingiuim victimele.” Frumos limbaj, domnilor fascisti. Nu stiu pe cine vreti sã’nselati din nou. Uitati se vede cã tara vã cunoaste prea bine, azi, dupã ce patru ani v’ati arãtat arama. Ati putut ucide si desfiinta moraliceste oameni care n’aveau altã vinã decât aceia de-a se fi nãscut evrei. Nimenia nu-si poate alege pãrintii sau natia, totusi voi, duiosi tineri fascisti, ati gãsit cã fiecare evreu era destul de vinovat pentru a merita moartea. În ce vã priveste – ati putut sã nu fiti fascisti. Ati putut îmbrãtisa altã doctrinã decât aceia a fortei brutale si-a urei oarbe. Ati fost liberi sã vã abtineti de-a sluji pe nemti. Ati putut sã nu faceti averi, în vreme ce’n numele “ideilor voastre” tineri tãrani nevinovati mureau pe câmpiile Rusiei. Apoi ca functionari-ai guvernului si ca armatã de ocupatie ati fost deasemenia liberi s’alegeti între-o purtare cinstitã si una de jefuitori si ucigasi. Ati ales-o pe-aceasta din urmã. Si de vreme ce-ati fost liberi s’alegeti si-ati ales, de ce vã mai plângeti oare? Vã curg lacrimi de crocodil de grija cã democratia se va “compromite” prin arestarea si punerea voastrã la zid. Voi care-ati schingiuit pe cei nevinovati – si-ati stors cea din urmã vlagã a patriei îngenunchiate, vorbiti despre milã. Dar nu vã trece oare prin gând cã singuri, prin propria voastrã vointã liberã v’ati pus în afara legilor; în afara comunitãtei omenesti, în rândul celor mai mari criminali, criminalii de rãzboi, împotriva cãrora cu fermitate, fãrã dorintã de rãzbunare si fãrã urã, tara e datoare sã se apere si se va apãra…

[Rãspuns unui tânãr]

Am citit în “Semnalul” un articol al unui tânãr de paisprezece ani; de fapt nu era un articol ci mai de grabã un strigãt se revoltã împotriva barbariei rãzboiului în care fascistii au aruncat omenirea./…/Ce bine-ar fi dacã toti tinerii ar simti la fel cu acesta care semneazã rânduri atât de admirabile! Dar sunt sperante ca si altii sã fi înteles ceva din tragedia fãrã egal a rãzboiului actual. La vârsta când ar trebui sã se mai joace; maturizat – înainte de vreme – de atâtea sguduitoare realitãti, tânãrul nostru scrie cuprins de oroare: “Refuzãm fericirea bazatã pe crimã”. As vrea sã-i spun, eu care am de douã ori anii lui, cã întreaga omenire civilizatã a “refuza” faimoasa fericire nazistã. Din pãcate nu s’a putut rãspunde fortei decât prin fortã. Popoarele iubitoare de pace au trebuit sã ia armele pentru a stârpi pentru totdeauna pe cei care si-au fãcut din imperialism si militarism, din jaf si crimã o doctrinã politicã, un ideal de viatã. Însã dupã ce sgomotul armelor va înceta, copiii de astãzi vor fi chemati mâine sã judece trecutul si sã hotãrascã viitorul. Când va veni pacea, sã nu uitati ceia ce, copii fiind încã, ati vãzut. Sã nu faceti ceiace supravietuitorii si urmasii luptãtorilor din celãlalt rãzboi mondial au fãcut. Sã nu vã culcati pe laurii proaspeti, sã nu vã lãsati biruiti de egoism, de oportunism si de toate ispitele unei vieti comode si usoare. Altii vor dobândi pentru voi victoria si pacea, dar vouã vã revine sarcina nespus de grea de-a pãstra pacea. Pentru aceasta sã nu uitati niciodatã grozãviile rãzboiului. Decâteori ati fi ispititi sã trãdati ideile democratice si pacifiste pentru vre-un folos personal sau pur si simplu din lene; sã vã amintiti: schilozii, orfanii, mortii nenumãrati, distrugerile vaste, cortegiul nesfârsit al suferintelor omenesti pe care copii fiind le-ati vãzut. Toate-au fost cu putintã, numai datoritã trãdarei, coruptiei si lenei generatiilor dintre cele douã rãzboaie mondiale. Iar voi adolescentii de azi si fãuritorii de mâine ai destinelor patriei sã stiti cã de veti gresi la fel, foarte curând veti vedea repetându-se mãcelul care v’a îngrozit copilãria. Dar, nãdãjduim, sã fiti mai vrednici si mai fericiti si vã dorim sã puneti temeliile pãcei eterne. Totul este posibil si geniul omenesc nu cunoaste înfrângere si obosealã când îsi propune un tel de atins. Înaintea voastrã siruri de tineri s’au lãsat atrasi de fascism. Profesori, conducãtori si propagandisti criminali – au reusit sã impresioneze imaginatia tineretului prin simboluri si practici bizare. Ceiace era mai bun în tineri, dragostea de tarã, înclinarea fireascã spre sacrificiul eroic, totul a fost aservit unor scopuri nemãrturisite, scopuri criminale. Astfel, tinerii, care erau chemati prin generozitatea inimilor lor neîntinate de viatã sã sprijine progresul, pacea, dragostea dintre oameni, au fost siliti printr’o perversã operã de denaturare a adevãrului, sã slujeascã rãzboiul si moartea. Bãgati de seamã, ca la rândul vostru sã nu fiti înselati. Dar, ce spun eu, ochii vostri au privit de timpuriu în fatã, orori care nu pot fi uitate. Ati cunoscut fascismul, nu din cuvine, anume potrivite sã sune frumos, ci din fapte. Adolescentii si chiar copiii cei mai fragezi au plãtit tributul lor de sânge Molohului nesãtios care este rãzboiul. Nu, voi nu veti mai fi o pradã usoarã pentru cei fãrã inimã si fãrã constiintã. Curaj, tinere prieten si nu uita cã pacea este’n mâinele tale.

Magda Isanos

Sursa: http://www.isanos.ro/