Lucia Olaru Nenati: „Poarta de Vest. Aventurile unui cetățean român” de Elisabeta Isanos
Cãrtile de pânã acum semnate de aceastã autoare cu blazon literar ereditar (fiicã a marii poete Magda Isanos si a scriitorului Eusebiu Camilar, cel care, asa cum relevã istoricul literar N.Cârlan, a fost mult prea superficial clasat axiologic pânã acum!) au probat cu asupra de mãsurã continuitatea acestui filon de har. Imi este aproape, mai ales, amintirea cãrtii Amur cãreia în cronica ce i-am dedicat-o am apreciat nu numai realizarea strict literarã, ci si un palier mai larg decât cel al literaturii si culturii, cel al implicãrii în problematica majorã a destinului national. Acea lucrare care prin documetarea amplã nu era departe de o cercetare doctoralã adãuga încã un argument la marea si încã nerezolvata problemã a românilor nãscuti în teritoriile înstrãinate prin seismele istoriei, Basarabia si Bucovina. Autoarea demonstreazã încã o datã cã suferintele acestor oameni, vinovati aprioric doar pentru apartenenta la acele teritorii, nu sunt cu nimic mai prejos decât alte traume istorice colective dar care au reusit sã se facã respectate, cunoscute si luate în considerare pe plan international. Scriam cândva cã cele mai eficiente mijloace de popularizare ale unor asemenea drame colective sunt cele ce tin de creatia artisticã, filme, cãrti, picturi s.a., acelea care impresioneazã prin proiectarea pe ecranul atentiei a unor trãiri, întâmplãri personale, singurele care pot emotiona, de fapt. Cartea acelei tãrãnci bucovinence, Anita Nandris, ce-si povesteste calvarul siberian ar constitui, credem, materia primã excelentã a unui mare film cu traiectorie univeresalã si cu impact asisderea. ( cã tot s-a deschis sezonul de succes cinematografic românesc international!). Elisabeta Isanos, aflatã la antipodul acelei autoare abia stiutoare de carte, fiind asadar stãpânã pe o gamã bogatã si rafinatã de haruri si mijloace creative, a venit sã întãreascã dintr-un alt unghi aceastã temã – datorie de constiintã, cred, a oricãrui român implicat sau nu, personal, în aceastã problematicã.
De astã datã Elisabeta Isanos vine cu o carte de o cu totul altã facturã, care si ea porneste si aprofundeazã difuz tema nationalã, dar accentueazã alte puncte de interes decât prima, intitulatã Poarta de Vest. Aventurile unui cetãtean român (Ed.Lucman 2010). In primul rând situarea temporalã este aceea a actualitãtii vremilor noastre, cu problematica ei diferitã de cea a vremurilor de rãzboi. Acum nu mai este rãzboi declarat si declansat propru-zis dar iatã cã destinul „unui cetãtean român” nu este mai putin zbuciumat decât în alte vremi tulburi. Mihai Vitez, eroul cãrtii, este un miner, unul dintre cei obisnuiti cu întunericul adâncurilor ca acoperis al lumii sale cotidiene, cu tot ce presupune asta, un rãbduriu, cum se spune undeva în paginile cãrtii, aceasta, virtutea rãbdãrii îndelungi peste limita omeneascã si cinstea nestirbitã, fiind atuurile sale de cãpãtâi, cele ce nutresc de fapt firul naratiunii.
Ideea cãrtii este pe cât de de simplã, pe atât de neobisnuitã si surprinzãtoare, chiar uimitoare. Dupã ce face si el, împreunã cu ortacii lui, stiuta „excursie” la Bucuresti, eroul rãmâne apoi, la fel ca toatã categoria sa socialã si profesionalã, fãrã obiectul muncii atunci când puterea a gãsit de cuviintã cã nu ne mai trebuie cãrbunele autohton ca producãtor de energie, ci e mai profitabil (pentru unii!) sã ne înhãmãm la importuri înrobitoare spre a ne asigura functionarea energeticã. Este pãrãsit, fireste, si de sotie care îi ia si copilul pentru a cãrui însãnãtosire el îsi cheltuise toata bruma de bani primiti în chip compensatoriu. In mod absurd (dar cunoastem sintagma „credo quia absurdum”, nu?) i se înstrãineazã si locuinta si, devenit un boschetar în toatã puterea cuvântului, se vede silit a se adãposti într-o pesterã în pãdure, un put de minã pãrãsit. Cu toatã aceastã degradare – procedeu literar ce tipã ostentativ condamnând împrejurãrile ce au adus un om vrednic si muncitor într-o asemenea decãdere socialã – eroul reuseste sã nu decadã si moral. Adicã el nu cerseste, nu furã, nu se ploconeste la autoritãti exhibându-si conditia mizerã, ci-si instituie un fel de robinsoniadã personalã reusind sã trãiascã din roadele pãdurii, ba chiar însemnându-si adresele celor ce vin si-i mai dãruiesc câte ceva spre a le duce în schimb ciuperci sau fructe de pãdure, adicã spre a nu le rãmâne dator. Gonit si din acea pesterã din cauza unui incendiu în pãdure, devenit, adicã, un pauper desãvârsit, el este gãsit de un misit venit din Spania sã caute tocmai un asemenea exemplar rar, un om fãrã obligatii, fãrã nici o legãturã socialã, dar cu desãvârsire cinstit. Ras tuns si frezat, ferchezuit si adus la o înfãtisare normalã, el este transportat în Spania unde asteaptã cu rãbdare sã afle misiunea pentru care a fost cãutat atât de asiduu. Mare este uimirea lui si a cititorului când aflã care este acest scop cu totul neobisnuit: el este îndoctrinat si obisnuit metodic cu ideea cã trebuie sã meargã pe lumea cealaltã sã ducã un mesaj de împãcare si iertare sotiei patronului Talpã, aceea care, lãsându-l vãduv, îl obsedeazã pe acesta în chip maladiv.
Discutiile pregãtitoare pentru aceastã incursiune, „ instruirea” lui în domeniul unei metafizici oculte, constituie o mare parte din economia cãrtii derulându-se într-o manierã oarecum cinematograficã ce înfãsiseazã la vedere cum încet, încet, omul simplu si învãtat doar cu limbajul realitãtilor concrete si dure, îsi complicã psihologia, se acomodeazã acestei idei ciudate si-o apropriazã pânã ce devine Datoria lui de onoare, aceea prin care el se simte chemat sã plãteascã patronului toatã cheltuiala cu drumul si întretinerea sa; ba chiar încearcã sã-si îndeplineascã aceastã datorie prin sinucidere. Ratatã însã, spre bucuria patronului care nu dorea ca misiunea sã fie îndeplinitã printr-un pãcat condamnabil de cãtre morala crestinã. Împrejurarea de-a se afla aproape de atentatul terorist de la Madrid unde i se furã portofelul face ca identitatea sa sã fie însusitã de un altul, victimã a atentatului, asa încât pentru patron, dar si pentru cei din tarã, Mihai Vitez rãmâne un erou cãzut la datorie, cea moralã fatã de primul si cea civicã pentru autoritãtile române, drept care fostul boschetar va fi înmormântat în tarã cu onoruri militare. In acest fel eroul devine în sfârsit liber, primind, fãrã intentie, un alt nume si altã identitate si îndreptându-se spre o altã deschidere existentialã, oricare, cartea încheindu-se cu aceastã perspectivã a tuturor posibilitãtilor, adevãratã opera aperta (apud Umberto Eco).
O finã ironie, abia perceptibilã si un umor retinut guverneazã toatã aceastã naratiune care face ca idei altminteri aberante sã devinã treptat acceptabile. Dincolo de asta se proiecteazã fundalul unui difuz intertextualism, inerent acestei vârste culturale a lumii drept care numeroase simboluri culturale se fac simtite în derularea actiunii. Cinstea ireprosabilã a personajului si preluarea cauzei cavaleresti a iubitei utopice, cu mult hipertrofiatã în calitãti fatã de fiinta ei realã, vãzutã de ceilalti drept o femeie comunã, chiar urâtã; planurile elaborate tacticos de pornire în marea aventurã, toate fac sã adie umbra lui Don Quijote, cu atât mai mult cu cât decorul este cel spaniol, populat de semetia orgolioasã a toreadorilor si de sunetele dansurilor andaluze în care perechile îsi transfigureazã mediocritatea cotidianã întru sublimul pasiunii exprimate prin superbie coregraficã. Dar acest Don Quijote român merge mai departe cu atitudinea sa de onoare cavalereascã, de vreme ce ajunge sã accepte sacrificiul pentru Dulcineea altui bãrbat.
In orice caz si aceastã carte, ca si cele de pânã acum semnate de aceastã autoare doldora de virtuti literare de rang nobiliar (poetã de aleasã sensibilitate, eseistã rafinatã, traducãtoare de performantã etc.), se adaugã prin complexitate, prin profunzimea straturilor de semnificare, dar si prin temeritatea de-a aborda fãrã complexe subiecte de actualitate, tabuizate sau mãcar ocolite ori dispretuite de altii, fãrã a abandona cauza majorã a demnitãtii si constiintei identitare, cu atât mai pertinentã cu cât este mai putin ostentativã si discursivã, ci organic continutã în tesãtura narativã; bazându-se si ea pe o solidã bibliografie de-a dreptul doctoralã – de astã datã despre minerit si nu numai – este una solidã, de neignorat de cãtre orice instantã literarã obiectivã si onestã.
Lucia Olaru Nenati
