110 ani de la nașterea Părintelui Dumitru Stăniloae
Părintele Dumitru Stăniloae
(16 noiembrie 1903 – 5 octombrie 1993)
“La 16 noiembrie 1903 se nastea la Vladeni, judetul Brasov, cel mai mare teolog ortodox contemporan, parintele Dumitru Staniloae. De la acel moment, acum, in luna noiembrie, aniversam 110 ani de la nasterea sa, ceea ce ne ofera ocazia sa evocam personalitatea si opera marelui nostru teolog. Astazi, numele parintelui Staniloae il intalnim oricand dorim sa aflam lucruri legate de teologia ortodoxa. Parintele profesor Staniloae a reusit prin opera sa teologica sa faca o sinteza neopatristica si astfel sa ne aduca in prim plan noua celor de astazi profunzimea si frumusetea gandirii patristice izvorata din paginile Sfintei Scripturi.
Pentru parintele profesor teologia trebuie inteleasa ca stiinta a mantuirii si a vietii vesnice. Teologia sa este una a iubirii si a comuniunii personale in centrul careia sta dogma Sfintei Treimi. In acest sens, Sfanta Treime este plenitudinea persoanei in comuniune.
In demersul lui teologic accepta si traieste profund ceea ce invata Biserica Ortodoxa, teologhisind in calitate de membru si slujitor al ei si avand certitudinea ca ceea ce exprima Sfintii Parinti in invatatura Bisericii este fundamental sa o faca si el ca teolog ortodox.
In acelasi timp, parintele Dumitru Staniloae este un teolog al bucuriei. Pentru el bucuria este una dintre caracteristicile specifice ale traditiei ortodoxe. De aceea, „Ortodoxia, prin bucuria trairii in Dumnezeu, este doxologica si nu teoretica“. In centrul acestei bucurii care marcheaza teologia sa este bucuria Invierii. Parintele Staniloae prin toata opera sa teologica se marturiseste ca un om al smereniei care are constiinta patristica a faptului ca nu poate scrie nimic fara ajutorul lui Dumnezeu si ca este nevrednic sa teologhiseasca despre adevarurile credintei ortodoxe. In acest sens, putem argumenta tragedia de a fi trait cinci ani in regimul de exterminare al inchisorilor comuniste, perioada in care a cunoscut darul rugaciunii neincetate, despre care ii marturisea surazand lui Olivier Clement ca fiind „o experienta ca atatea altele, putin mai dificila pentru familia mea“ si adaugand apoi ca aceasta a fost perioada din viata sa in care a ajuns sa practice rugaciunea inimii.”
( http://www.crestinortodox.ro/)
“…prin sinteza în care diferitele influenţe intră în spiritul românesc, acesta este chemat să reprezinte şi un fel de punte între ele. Dacă în primele secole ale existenţei sale poporul român a fost o punte între romanitate, între daco-traci şi între spiritualitatea creştină bizantină, iar mai tîrziu între romanitate, spiritualitatea bizantină, slavi şi popoarele germanice din Apus, apoi, din secolul XIX, între spiritualitatea bizantină moştenită şi cultura franco-germană, acum se deschid perspectivele unei intermedieri pe o scară mondială. Spiritualitatea sa traco-romano-bizantină e chemată să intermedieze între cultura occidentalo-americană, cu tendinţa ei de distincţie, de definire, de lipsă de entuziasm etic şi uman, dar prin aceasta ajunsă la un moment de epuizare spirituală, şi între culturile afro-asiatice, încrezătoare în străfundurile indefinite ale realităţii, însufleţite de un mare elan vital, care-şi iau forţa din ideea identificării omului cu toate. Numai spiritualitatea aceasta cu caracter de punte proprie Europei de Est, cu deosebire poporului nostru, poate indica drumul clar şi fecund în acelaşi timp al unei umanităţi personalizate şi plină de elanul comuniunii. Spiritualitatea noastră poate da Occidentului forţa, iar Orientului claritatea unui adevărat umanism care să se folosească şi de luciditatea Occidentului şi de elanul generos şi inepuizabil al Orientului.”
Părintele Dumitru Stăniloae
(Fragment citat din Reflexiuni asupra poporului român)
