Adina Dumitrescu: Bumerangul gândurilor – despre Provensale
Mi-am permis acum aproape trei ani, după îndelungă citire, să cataloghez poezia lui George Anca drept poezie academică, termenul fiind nefolosit în încadrarea literară. Mă tot îndoiam de formularea mea, îmi tot spuneam că unde e poezie nu e academie, că au cuvintele înţelesuri aproape incompatibile. Partea zburătorului din mine se ferea de limite stricte, partea cititorului realist de poezie, căci există şi un astfel de cititor, nu voia să scurteze sau să decoloreze din aripi, să creeze nişe prin care să se piardă esenţe, miresme sau gânduri fantomă de zâne bune sau rele. Şi din real mi-am fabricat un bumerang, dar interiorul acestuia era plin de vise. Mi-am spus: dacă-l arunc, acesta nu poate decât în cel mai rău caz să facă drumul înapoi înspre mine, dar visul şi gândul rămân întregi. Îmi reconsider mai ferm termenul de poezie academică, citind Provensale. M-am aşteptat să vină spre mine aroma bucatelor provensale, ierburile acelea ce umplu locul şi farfuria călătorului, să vină unda de lavandă şi violete şi maci înfloriţi lângă piperul ierbii crude, să vină un vânticel rece dinspre Alpi şi un foşnet de mare. M-am aşteptat la cascada râsului meridional, fără grija zilei de mâine, la o placă de surf, sau la o bătălie roşind ţinutul şi schimbând de secole învingătorii. M-am gândit-aşteptat la celţi detronaţi, la romanii cu armura gladiatorului învingând teutonii, la sarazini în distrugere, la francezi şi la limbi-voci reunite spre odihnă sau contemplaţie. De undeva ar fi răzbătut aromă de peşte sărat şi de fructe de mare, dar şi foşnet de carte într-un muzeu fără alt titlu decât stăpânul foşnetului, adică Cité du Livre, pânze de Cezanne, pagini de Zola peste suspine-n batiste parfumate, domnişoare cu umbreluţe de soare plimbându-se-n Avignon. Şi nu m-am aşteptat degeaba! Numai că şi aici, ca şi-n traiectoria bumerangului, întoarcerea acestuia se face-n coconul de baştină „gârlă deturnată târlă colocată alternanţă beată/ respingerea de tot ce pe româneşte ne-o fi fost viaţă/ care stai în calea mării neîntrebare…./ ( coupo santo )… Din ţinutul sud-estic al Provensului autorul sare cu tine de-o aripă în meridionalii carpatici, cimitir albit de decembrie, „mă adunai clasic pe după oi ca lup sub luna răguşită….” , „…şi ţiganilor sacii bucureşteni/ distrug ce-au ridicat pătrat în romb alchimişti aburiţi de schimbare/ plătitori de aruncători de zar…/” ( sud midi ). Deziluzia privind degringolada, apoi toboganul alunecării neamului şi individului superinstruit, deznădejdea din sufletele hrănite-n iluzii, „dropia” făurită-n aromă de trandafir „ rosa răsură Ronsard”, măcieşul, devine suflet ars „ce-am nins ars pars de ieri dar de azi capete netăiate/ cu unghia mestecenilor sanscriţi pe tuşul cărţii de vizită/ ( mi s-a promis că voi fi statuie ).
Ceea ce pentru alţii poate să pară la prima vedere un simplu joc de cuvinte, este de fapt o trimitere –spre-, o asociere în urma unui salt. Nimic nu e ce pare a fi, nimic nu este scris la întâmplare. Un loc, un nume, un timp undeva devine un simţământ, o iluzie sau o deziluzie în altă parte, ca intr-un joc cu piesele bine conturate, care-şi urmează mersul. Un fir devine urzeală, o părere devine nu un compendiu, ci un tratat. O simplă stare devine întâi predispoziţie, apoi naturalul poetului simţitor, de elită şi mare cognoscibilitate. Dintr-un picur se naşte-un ocean. Un Dietrich Manel duce prin Laba trista Dacia la o ţară „nebizonată”, neînsemnată, neluată în seamă de alţii. Suferinţa ţării e şi suferinţa poetului, deziluzia devine a ambilor, cununa de laur a învingătorului „laur aurelian” devine spinul învinsului în stare de a se ascunde, a părăsi scrisul şi înălţarea, dezvăluirea, supunându-se „Aix ţine-mă ex să mă potolesc târgoviştesc a mormânt basarabesc/ transă pe dicţie Dunăre supunere cheaguri praguri raag asparag/” (laur aurelian). Accentele devin tragice în „Troia troiţei” , „pe podul dracului am un picior rupt stai cu pumnul în stomacul meu”.
Şi revii, precum bumerangul ajuns, nu neajuns la ţintă, spunându-ţi că da, există o poezie academică, George Anca scrie de mult o asemenea poezie, numai recunoaşterea să existe din partea cititorilor mai noi sau mai vechi, ca şi dintr-a celor de-o mamă cu el, ziditorii de litere. Trebuie să admitem că azi prea puţini pun preţ pe expertizarea altora, limitându-se să-şi fie doar propriul expert, supraviserul, dabsterul lui.
Adina Dumitrescu
13 nov. 2013
