Părintele Adrian Făgețeanu: “Cerul e acolo unde se face voia lui Dumnezeu”
“Romania crestina se sprijina pe cativa mari duhovnici, ca pe niste stalpi ai lui Dumnezeu. Ei vin din alt veac si din alta lume, purtati de forta rugaciunii lor. Parintele Adrian Fageteanu (98 de ani), parintele Arsenie Papacioc (96 de ani), parintele Iustin Parvu (92 de ani) si parintele Mina Dobzeu (89 de ani) fac parte dintr-o generatie greu incercata, care a platit cu amarnice suferinte iubirea de Dumnezeu. Toti au patimit ani grei in temnitele comuniste pentru credinta lor. Si toti marturisesc ca au scapat teferi, numai prin mila Domnului. Dumnezeu a ingaduit ca ei sa traiasca si azi, pentru a ne fi calauze pe calea mantuirii. Puhoaie de lume ii cauta si le sorb cuvintele. Nu doar ce spun, ci mai ales cum spun starneste emotii mari. Pentru ca in ei, cuvantul arde de credinta, ca o candela niciodata stinsa. Acesti batrani frumosi coplesesc lumea prin darurile lor. Astfel ca orice intalnire cu unul dintre ei devine de neuitat. Cel mai in varsta, parintele Adrian, este si cel mai aspru dintre toti. Insa asprimea sa nu trece de dojana parinteasca. In urma cu un an, pronia cereasca a facut sa ne mai bucuram si noi, o data, “pe viu”, de cuvantul sau. Am ezitat sa scriem despre aceasta intalnire, temandu-ne ca nu vom putea reda nici pe departe ce am trait. Dar pana la urma, ne-am zis ca bucuria nu mai e bucurie, daca nu e impartasita cu altii.
Lectia de credinta
Pe dinafara pare mai zvelta, dar inauntru, biserica e pe jumatate garbovita de vreme, pe jumatate parca incovoiata ocrotitor peste batranul preot. Un abur de lumina, strecurat printr-un ochi de geam, mai degraba ascunde chipul parintelui, care sade in strana din dreapta. De jur-imprejur, crestini incremeniti, ca elevii in banci, dinaintea unui dascal sever. Barbati incheiati pana la ultimul nasture, femei cu baticuri si fuste lungi nu-si muta ochii de la duhovnic. Nu li se aude nici respiratia. Picturile naive de pe pereti sunt mai neastamparate decat oamenii care il inconjoara pe preot.
E o duminica obisnuita de vara, dupa Sfanta Liturghie, la Schitul Locurele, intr-o padure deasupra Manastirii Lainici. Si pentru ca parintele Adrian Fageteanu se simte ceva mai bine, sta de taina cu credinciosii care au urcat muntele pentru sfintia sa. Rar mai primeste la chilie, din pricina neputintelor sale trupesti. Dar ii place sa stea de vorba cu mai multi odata. Totul urmeaza un tipic
O tanara citeste din Evanghelie, clar, fara graba, cu intonatie, semn ca nu e prima data cand are aceasta sarcina. La doua, trei fraze, parintele Adrian o opreste protocolar: “Imi dati voie sa va explic?”. Intrebarea e mai degraba o introducere politicoasa decat o interogatie care asteapta vreun raspuns. Totusi, cativa crestini, intr-un cor grabit, incuviinteaza de fiecare data cu aceleasi cuvinte: “Da, parinte”. Si parintele talmaceste spusele evanghelistului, cu glasul sau usor metalic, aparent istovit, care deodata se ridica intr-o puternica bataie de aripi, infiorand aerul si inlemnindu-i si mai tare pe credinciosi. Ca niste radacini care cauta lumina, vorbele sale cresc intr-o impletitura halucinanta de istorii personale, pilde de Pateric si interpretari surprinzatoare ale Scripturii. La un moment dat, parintele se opreste brusc, ca in fata unei vedenii negre. Intreaba din nou, putin schimbat: “Imi dati voie sa va ajut?”, cu ochii (parintele e aproape orb) atintiti catre o femeie imbrobodita, asezata la doi metri in fata sa, pe un scaun, picior peste picior. “In biserica nu se sta picior peste picior”, spune aspru. Tace scurt si continua: “Desi sunt orb, vad toate acestea. Sunt dator sa va invat toate acestea, nu o fac de dragul observatiei”. Supararea nu trece pe chipul sau bland. Parintele revine, apoi, la povestea sa: “Tata m-a intrebat odata: “Mai, Alexandre – ca asta era numele meu inainte de calugarie -, pe cine iubesti cel mai mult?”. Iar eu i-am spus ca il iubesc pe taran. Tata a fost uimit: “Dar ce ti-a dat tie taranul?”. “Nu mi-a dat, dar el munceste din zori si pana-n noapte si nimeni nu tine cu el, nimeni nu-i face dreptate” – i-am zis. Tata mi-a spus atunci ca trebuie sa ma fac avocat, ca sa-l apar pe taran. Si asa am facut”. Si parintele continua sa vorbeasca despre credinta taranului roman si despre frumusetea si bunatatea sa.”
Iarna sufletelor
“Cu un gest scurt, isi indeamna apoi ucenica sa citeasca mai departe. “Rugati-va sa nu fie fuga voastra iarna, nici sambata”, glasuieste femeia. Parintele explica: “Nu e vorba de iarna ca anotimp, ci despre vremea cand dragostea crestina se va raci. Va fi atunci un alt fel de iarna peste oameni, un ger cumplit in suflete. Crestinii nu se vor mai iubi ca fratii, ci se vor vinde, se vor uri si se vor ucide”. Si iarasi femeia: “Caci va fi atunci stramtorare mare, cum n-a fost de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi…”. “Stramtorare inseamna prigoana, chinuri multe… Pe timpul imparatilor romani, cel mai mare chin era sa despici omul in doua de viu. Dar va fi mai rau decat atat, pentru ca vor fi rupte in doua sufletele” – spune parintele, ca unul care a vazut iadul pe pamant. Isi lasa capul in jos, ingandurat, iar femeia citeste: “Indata dupa stramtorarea acelor zile, soarele se va intuneca, luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor se vor zgudui”.
“Se vor zgudui mai mult decat la rastignirea Mantuitorului” – subliniaza parintele Adrian. “Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului”.
“Adica, sfanta cruce. Cine poate sa-mi spuna ce intelege prin cruce?” – intreaba, deodata, duhovnicul. Tacere. Crestinii nu stiu daca trebuie intr-adevar sa raspunda sau e vreo voluta oratorica a parintelui. Parintele Adrian curma linistea cu glas ascutit, care creste treptat in sonoritate: “Ce intelegeti prin cuvantul cruce? Ce intelegeti dumneavoastra prin cuvantul cruce? Nimeni nu intelege nimic?”. Asprimea se topeste in bunavointa. Se dezleaga vreo doua limbi: “Altarul rastignirii lui Hristos”, spune unul. “Arma impotriva diavolului”, indrazneste altul. “Biruinta…”, se mai aude timid. Cu o voce mai joasa, aproape tandra, parintele Adrian isi duce mai departe rolul de invatator: “Imi permiteti sa va explic?”. Si reia episodul in care, inaintea unei batalii decisive, Dumnezeu i-a aratat imparatului Constantin cel Mare crucea pe cer, spunandu-i ca aceasta este biruitoare. “Apusenii sustin ca Dumnezeu a zis: “Sub acest semn vei invinge!” Noi, ortodocsii, credem ca a spus: “Intru aceasta vei invinge!”. Caci prin jertfa biruiesti, nu prin semn. Numai jertfa lui Hristos ne-a mantuit, nu crucea de talhari pe care a fost omorat, nu lemnul asezat in forma de cruce”, arata parintele Adrian.”
Sursa: http: //www.formula-as.ro/2010/933/spiritualitate-39/mari-duhovnici-romani-pr-adrian-fageteanu-12832
( fragment – din “Mari duhovnici romani: Pr. ADRIAN FAGETEANU” , autor Claudiu Tarziu)
