George Anca: Aurel Iordache – proză
***
VIPERE-CAPODOPERĂ
Aurel Iordache, Nimeni nu trebuia să moară (schițe, evocări, nuvele), 1973, îngijirea volumului și selecție, Danielea-Olguța Iordache, cuvânt introductiv de Marin Ioniță, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2013
Aurel Iordache (1919 – 1975) este autorul total al Găeștiului: monografist, mentor, poet, dramaturg, epigramist, fabulist, traducător, publicist, actor… Volumul de proză Nimeni nu trebuia să moară întregește opera sa scrisă: Râsul în ceață, traduceri din Mark Twain și St. Leackok (1941), Pălăria doamnei Jipescu, teatru (1945), Cutia Pandorei (1968, 1999), Lumea mare dintr-o floare, versuri (1971), Nani, pui de cufundac, Ion Creangă, București, 1976), Din epigramiștii lumii Bibliotheca, Târgoviște, 2000), Gura Humorului (Bibliotheca, 2001), Ci undeva la poalele tăcerii, poezii (Bibliotheca, 2004), Accidentul, teatru – 1941-1972 (Bibliotheca, 2013).
Un roman fusese și monografia orașului, cu pajere de cronici și crai. Prezentele proze par rupte dintr-un proiect epopeic. Versatilitatea umoristului sarcast se abandonează, poate cehovian, poate urmuzian, să zicem, între expresionism nordic și morbiditate d’annunziană. Ne-am depărtat de Găești? Cu Aurel Iordache, nu se iese, se rămâne în Găești, precum în Calea Lactee.
Se prind vipere cu duduronul, parcă în eufonie cu bandoneonul sau didjiridoo-ul. Vraja Linei poartă haiducie. Cu un picior de lemn și celălalt retezat în război, Tudor al Vasilinii lu’ Tănase primește, de la majur bocanci, ‘fie că nu și-a dat seama, fie c-a vrut să mai nădăjduiesc’ (p.35), sau să își facă pomenile de viu. Bolovanul rostogolit de excavator e tigva dispărutului de la ateliere, iar printre oase, un inel cu numele lui. Comenzile absurde n-ar trebui executatate, de fapt, n-ar trebui date (p.61). Sinucidere, sau victimă a curajului și datoriei? (87). ‘Cest le cherubin Gabriel’ (p. 100). Neagoe Basarab: luați-i scara; Ana rămâne singură pe acoperișul înalt. (p.109). … pe sacul de bicarbonat fusese vizibli lipită eticheta ‘sare de lux’. (119) ‘Moș Dode, vorbești cam în dodii’ (129). … actor ‘grim’. (137).
‘Pe scena improvizată din piedestalele catedrelor, se perindaseră, pe rând, pe rând, Ion Minulescu, Claudia Millian, Aida Vrioni, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Mihail Ilovici, Em. Dumitrescu și mai des invitatul I.C. Vissarion, familiar numit aici, Nenea Iancu’ (p.132). I.C. Vissarion: „Eu iubesc pe toți oamenii și le-am arătat alte drumuri. (…) Voiesc ridicarea oamenilor și pace și-nfrățire între noi toți. În cartea Ber Căciulă le-am spus să fie isteți; în Ion Cepeleac, să nu fure. În Zapis-Împărat, să-și respecte cuvântul; în Ber Căciulă Împărat am arătat cum trebuie să se poarte cei mari, în Agerul Pământului, un drum către pace și fericire. Arăt acum și aici motoare ieftine ca să împlinesc făgăduiala dată în cărțile mai sus pomenite.” (p.136).
Dacă romantismul profesoral se ia de mână cu copilărirea argheziană, războiul (Vipere/ Bocancii/ Războiul trebuia să treacă prin junglă/ Sarea) și sinuciderea (Vipere/ Zâmbetul/ Mama/ Îngerul morții/ Ion Anghel Romanescu) tronează asupra misterului din amulete ad hoc – bocanci, inel, zâmbet, stropi, sare, hârtie de o sută de lei (misterele Gaeștiului sunt mai mari ca ale Parisului, intimează Dumitru Ungureanu; deodată Aurel Iordache citează thanatic taina tăinuită). Clasicul folcloric dialectal, onomastic, topografic, de târg, haiducie, război se cinematografiază uneori la perfectul simplu, cu suspans omisionar (lacuna lui Poe): ‘To Dumnezeu de viață – Lespedea Ucigașului – Tanteleci, acompaniindu-se din cobză la nunta țații Nastasia:/ Radu lu Anghel din Greci, / Cu Soare din Hulubești / Și cu Udrea din Furești, / Cu Ioniță din Conțești / Și cu Tudor din Frunzești, / Hoți ca ăștia nu găsești…/ Cu mustăți în varvarichi, / Cum stă bine la voinici, / Cum stă bine la haiduci… (23-24) – Într-un an a cunoscut târgurile din Cârcinov, Găești, Titu, Târgoviște. A intrat în orașe. A-nvățat drumurile Câmpulungului, Piteștiului, Slatinei, a coborât Dealul Negru spre Vâlcea și-a răscolit crângurile Târgșorului și Piața Ploieștilor. A străbătut pădurea Râioasa, a călărit cu Gheorghe caii pe deșălate și pe șa, a dormit nopțile în pădure lângă ruguri aprinse, la stâni în saricile ciobanilor, dar Gheorghe n-a dus-o la voinicii lui și niciodată-n lume nu și-a scos nasul din tulpan, din basma sau broboadă. (25).
Basmul magnifiază halucinațiile de război. Întors cu un singur plămân, după ce fusese rănit de trei ori până-n ’43, Ștefan Cojocaru, șantajat de farmacistul Rattenau, pentru că salvase copilul vecinei sale, angajându-se să se plătească cu 30 de vipere, reîncepe, probabil ca pe timp de pace, de mai nainte, să le vâneze. ‘Începu apoi să fulgere la Cornu’ Caprei și Ștefan se văzu pe munte, singur printre vipere. Toate aveau pe cap câte-un ‘v’. Alungă cu trestia câteva, apoi lângă el se ivi deodată o viperă mare, mare, aproape de-un cot. Nu mai văzuse alta la fel. Litera de pe cap semăna cu coroana domnească a lui Basarab din cartea de citire. Și vorbea:/ – Te fac om, Ștefane, dacă mă lași cu viață. Eu sunt crăiasa viperelor./ – Nu pot să te las, surioară! Îmi trebuie bani! N-ai văzut? Vreau să mă-nsor.’ (12).
Spectrul zmeului se insinuează și în dezertarea cvasisomnambulică a ofițerului german Otto Kreid, din dragoste pentru Ianka, fiica lui Ianoș Szolvay: ‘… – Sonata lunii are vreun text? / – O infinitate de texte./ – Spune-mi unul/ – …. Lupta se sfârșise. Zmeul zăcea tăiat în bucăți de paloșul voinicului. Fata, care uitase să respire, suspina ușurată/ – Dacă zmeul e mort, ce se va alege de dragostea noastră?/ – Ne vom iubi fără nicio teamă/ – Și ce fel de iubire este asta fără nicio teamă?/ … – Și nu pot fi amândoi … Feți-Frumoși?’ (59).
Schițele din școli sunt când idilic-medelniene (Stropii Bistriței, când premiale (Ana), când comunist-kafkiene (Apropiere de soț), când euthanasice (Îngerul Morții). Ceea ce scrie Aurel Iordache este abia o magică aruncare de buzdugan, bine intelectualizată, cu stil și calofilie, o fudulie cabotină a naratorului cât să inducă lectorului deliciul detașării de oroarea tragică a vieții. Ești transfigurat până la uitarea de literatură. Empatia dă în fericire. Nesfârșească-se vipera, capodopera.
George Anca
