IN MEMORIM: Adrian Păunescu
ADRIAN PĂUNESCU
(20 iulie 1943 – 5 noembrie 2010)
V-aţi întrebat vreodată de ce plâng poeţii? Pentru ca aşa le-a fost dat. Poate un strop de nebunie sau o sensiblitate exagerată. O altă lume în care indiferenţa le este straină. Oamenii din jurul lor ocupă un loc aparte. De cele mai multe ori uită de ei, de suferinţa lor şi o trăiesc pe a altora. Se contopesc cu cel sărman, cu cei rapuşi de boala, cu cei singuri, lăcrimand , simţind durerea, durerea lumii. Este ceva de neînteles în acest univers creat parcă din ceruri. Ne plângem părinţii, prietenii care ne-au marcat existenţa. Nu ne oprim niciodată. Mergem pe acest drum în ciuda prafului ce se ridică ucigător. Avem o singură dorință. Să găsim în toate armonia, liniştea şi pacea sufletească. Un drum greu presărat uneori cu umilinţă şi nu ezităm a ne urma crezul. Aşa poate înţelegem noi drumul spre mântuire. Să prindem un surâs, să ţinem flacăra dragostei noastre vie. Viul îl simţim peste tot. Suntem stigmatizaţi poate profetic de a fii mereu aproape de ceilalţi, chiar dacă, însăşi singuratatea noastră complicată de “politichie” şi mizerie ne tulbură gândurile…
O lacrimă şi o rugăciune. O lacrimă de poet ce s-a ridicat pe un petec de cer. Pentru toţi cei plecaţi… Un îndemn spre meditaţie în prag de seară pentru acei poeţi ce plang durerea lumii…
Mariana Gurza
***
Lui…
(Acrostih)
Acerb și dornic de Înviere
Dorind a lumii măreție
Răstălmăcești prin versuri și cântare,
Iubirile născute și străbune.
Acerb și dornic de Înviere
Nutrind un bine nerecunoscut
Pătrunzi în lume și durere,
Amurgul însă-i de temut.
Uimirea frazei simple și întortocheate
Năpădește în gândurile însuflețite,
E greu să taci, e greu să faci dreptate,
Săgalnică e lumea și când minte.
Cuvântul tău însă rămâne
Udând grădina lumii azi și maine….
Mariana Gurza
1983
(Vol. Paradox sentimental, Ed. Augusta, Timișoara, 1998)
