Cuvânt și iubire

“Cele mai însemnate manifestări specific omeneşti sunt trăirile înălțătoare, acele manifestări sufleteşti sau spirituale prin care viata individului şi deopotrivă a marilor colectivităti este înăltată din planul supraviețuirii biologice în planul vieții spirituale, adică al dobândirii vietii veşnice. Omul caută solutii la problema răului şi a bolii în frunte cu boala cea mai teribilă, care este însăşi maladia mortii, iar această căutare este pentru oricine lucrul cel mai de pret, mai de pret decât averile, decât frumusetea şi decât orice ar aduce succesul vremelnic al fiintei omeneşti. Fară de succesul dobândirii vietii veşnice toate celelalte sunt nimic. Pentru a întelege aceste imbolduri ale actiunii individuale şi sociale, am propus un nou sistem de categorii sociologice, prin care am inaugurat perspectiva noologică în sociologie. Respectivele categorii sunt: latențe sufleteşti, cadre noologice sau spirituale, învătături şi manifestări. Viața omenească nu este pur şi simplu dată, ci dăruită, iar darurile sunt cea dintâi dovadă asupra latentelor sufleteşti, care nu pot fi explicate în ordine naturală, căci nu derivă din cele ale naturii, ci din cele veşnice, sunt energii necreate, cum le aflăm denumite la Sf. Grigorie Palama. Este straniu să constati cât de mult datorează omul energiilor necreate în toate manifestările sale, ca în cazul darurilor (de la darul frumuseții, al cumințeniei, la talente, însuşiri de toate felurile şi, culminativ, la geniu şi sfințenie), al harismelor, etc., cât de îndatorat este el cadrelor spirituale (ale trăirii înălțătoare) în desfăşurarea aceloraşi manifestări, şi cât de însemnate sunt pentru viata omenească învățăturile şi, pe de altă parte, cât de ignorate sunt aceste categorii în procesele cunoaşterii sociale şi antropologice. Darurile toate atestă energii care n-au cum să fie furnizate de fluxurile vietii biologice ori, pur şi simplu, psihice. Ele sunt energii suprafireşti, aşa cum ni se atestă în cazul profetilor, al sfintior, al geniilor, al eroilor, al harismaticilor în genere etc. În aceeaşi ordine de idei, cu greu ar confunda cineva cadrele spirituale ale vieții cu celelalte cadre de viață, de la cele biologice, la cele sociale în genere. Tot astfel, căile omeneşti datorează atât de mult învățăturilor şi înțelepciunii în frunte cu învătătura învătăturilor descoperită omului de către însuşi Dumnezeu prin cele două moduri ale revelatiei, aşa de lămuritor aprofundate de către Nichifor Crainic: revelația naturală şi revelația supranaturală. Fară de învătăturile descoperite omului de către Dumnezeu s- au iscat mereu forte ale abaterii, care au lucrat spre a-l devia pe om şi chiar marile colectivităti de la îndrumarea rânduielilor fireşti, ale creatiei, şi deci de la îndreptările descoperite omului de către Însuşi Dumnezeu.

Mecanismul prin care s-au săvârşit în toate epocile şi pe durate variate aceste devieri au fost şi sunt elitele false, elitele care ascultă şi aduc popoarele la ascultarea răutății. Procesul sub care s-au manifestat asemenea devieri colective a fost numit de antropologi contracultură. Forma sub care se manifestă conduitele deviate este deopotrivă aceea a sistemului de gândire eronat, a teoriilor mistificate, pe care le numim de aceea şi parateorii, a ideologiilor în genere şi, culminativ, aceea a idolatriilor. Devierile sunt şi ele stratificate, compun altfel spus, un sistem destul de stufos, încât regăsirea în hătişurile lor capătă forma rătăcirii printr-un labirint. Pot fi devieri de la linia învătăturilor revelate, după cum pot fi devieri de la mari traditii şi tot astfel de la rânduielile creationale, fireşti, ba chiar de la cele naturale, date omului prin natura lui. Epoca modernă şi-a justificat devierile slujindu-se în acest sens de conglomerate ideologice, care s-au constituit în forte greu de strunit, slujind un singur scop, acela de a justifica, a legitima devierile. Nici chiar statele cele mai puternice n-au găsit solutia controlului acestor teribile forte ale devierii. Singură Biserica are ghidul şi puterea acestui control căci are acces la învătăturile revelate. Ideologiile se diseminează cu o fortă de difuziune extraordinară gratie marilor corporații intelectuale care se pun în serviciul lor. Uriaşe corpuri de intelectuali se pun în slujba lor, constituindu-se într-o adevărată castă a ideocratilor.

Anii ’90 sunt marcati de escaladarea unui astfel de fenomen. Un „sistem de gândire” aflat deja într-o criză seculară a cucerit elitele politice şi mari segmente ale corporației intelectuale româneşti. Acest „sistem” a trecut prin trei cicluri şi cinci subfaze de criză „teoretico-ideologică” (devoalându-şi, altminteri spus, falsitatea) şi cu toate acestea a fost adoptat de elitele postdecembriste drept unul dintre sistemele exemplare de a gândi problemele „înnoirii” României. Ca şi cum ar fi cu putintă înnoirea unei societăti, reforma ei, convocând în acest scop sisteme teoretice şi ideologice de gândire invalidate de mai multe ori şi în diverse arii ale planetei. În plan teoretic, respectivul sistem de gândire a îmbrăcat forma „teoriilor modernizării” şi a acelei persistente „credinte ideologice” pe care Lovinescu a numit-o printr-un termen memorabil, „sincronism”. Sincronismul şi „teoriile” sincronizării reprezintă sinteza tuturor acelor reprezentări şi sentimente nutrite de credinta că salvarea unei societăti poate veni de la imitatia masivă a institutiilor şi formelor de viată moderne, amplu îmbrătişate în Occident, unele fiind chiar izvodite acolo, adoptate amplu de popoarele europene şi ne-europene indiferent de traditiile proprii şi chiar împotriva lor.

Teoriile modernizării, aşadar, zidite pe postulate sincroniste, sustin că societățile relativ nemodernizate se pot înnoi prin influența societăților relativ modernizate. Procesul influentelor a fost numit, în România anilor 20, „sincronizare”, iar sistemul de idei şi credinte care împărtăşesc o asemenea viziune a fost numit sincronism. Ca sistem de gândire şi de credinte ideologice, sincronismul şi teoriile modernizării, în calitate de corelativ teoretic al acestuia, au înregistrat primul lor prag de criză letală între 1870- 1910 în Europa de est, unde se remarcă şi prima reactie majoră la criza acestui „sistem” prin grupul „teoriilor formei fără fond”, împărtăşite de toti intelectualii epocii, indiferent de orientarea lor ideologică, conservatori (Eminescu, Maiorescu, Motru), liberali (Zeletin), socialişti (Gherea), poporanişti (Stere), tărănişti (Madgearu), neoliberali (Manoilescu). Putem califica această atmosferă de deziluzie obştească şi de masivă reacție la „iluzia lirică” a teoriilor modernizării (nutrită de credinta parareligioasă în rolul crucial al „împrumutului cultural”) printr-o sintagmă: „cultura critică”. Aceasta desemnează o stare intelectuală şi afectivă marcată de „deziluzia în fata progresului”, de brutală „trezire” la realitate din „somnul sincronist”, de „reactionarism” şi, evident, de reorientare a gândirii colective, proces în şi prin care s- au născut un alt sistem de gândire teoretică şi alte idei sociale (şi politice). Noile teorii şi idei sociale reprezintă curentul organic în viata intelectuală a țărilor înapoiate şi totodată expresia eliberării gândirii colective din „colonialismul mental” în care fusese împinsă la startul modernității.

Cum am precizat, prezumtia de bază împărtăşită de toti intelectualii afirmati în curentul de ascensiune a culturii critice a fost aceea că există societăti păcălite, înşelate şi care se autoînşeală mizând pe iluzia că împrumutând o formă (de oriunde ar prelua-o, inclusiv din Apusul Europei) dobândesc automat şi fondul ei spiritual.

Constatarea lor, în noua atmosferă a epocii, a fost aceea că forma împrumutată a rămas o formă goală. Căci n-a adus după ea şi o dezvoltare de aceeaşi măsură a fondului. Fondul social rămâne în continuare nedezvoltat, în ciuda împrumutului masiv de forme apusene (institutii occidentale). Prin urmare, influențele modernizării nu induc dezvoltare, ci, cum va spune A. G. Frank, în anii ’60, aduc subdezvoltare, sau cu termenul teoreticienilor români ai primelor decade ale secolului, „forme fără fond”, autoînşelare, simplă decoratie de fatadă. Teoreticienii fenomenului latino-american au desemnat acest fenomen de propagare a influentei occidentale modernizatoare prin termeni ca: subdezvoltare sau dezvoltare dependentă ori, şi mai exact, capitalism dependent şi „periferialism”.

Deci sincronizarea nu aduce dezvoltare ci dependență (tehnologică, economică, politică şi, ceea ce e mai grav, mentală). Intelectualii din tările dependente prezintă toti acelaşi sindrom regresiv, dependent de „formele de gândire” fabricate de altii şi impuse ca „reguli de gândire” şi de „conduită” socotite valide indiferent de conditiile particulare de timp şi de spațiu. Ei devin astfel „obedienți”, capricioşi şi, pe cale de consecintă, teribilişti, zeflemişti, bonjurişti, neserioşi, simpli scripcari ai unei melodii pe care, în cele din urmă, nici n-o mai gustă, dar pe care nici n-au curajul s-o părăsească, fiindcă ar pierde ocazia de a se manifesta gălăgios în cultură, de a se autointitula grupare progresistă, admisă la catedre, la pupitrul revistelor şi televiziunilor în pozitia de lideri de opinie sau, cum se spune azi, de „analişti”. Este plebea suburbialismului oriental cu mult mai agresivă decât plebea marii metropole a antichitătii romane, care şi ea a reuşit la un moment dat să cucerească Senatul şi să ocupe „pozitiile directoare” ale institutiilor. Şi atunci, ca şi acum, păturile dezordinii au acaparat instituții ale ordinii şi au provocat marea criză care a zguduit „statul roman” terasându-i „panta declinului”.

Toate aceste „fenomene” sunt simptome ale crizei unui sistem de gândire produs de marea metropolă pentru uzanta „periferiilor”. Al doilea proces care se leagă de cel dintâi, adică de imitatia masivă practicată cu o încredere de tipar religios în rolul salvator al formelor imitate, este o masivă culpabilizare difuză: aceiaşi intelectuali obedienti şi necreativi transferă vina pentru eşecurile sincronismului asupra poporului căruia i se aplică cele mai urâte etichete. Lucrurile sunt la fel azi ca şi ieri, în pragul modernizării societătii româneşti, doar că, azi, cultura critică este mult mai fragilă, iar valul, mai precis subcultura „sincroniştilor” este mult mai agresiv promovată. Zeflemeaua a atins proportii teribile în zilele noastre, iar obrăznicia noilor cenuşeri a atins pragurile unei urâte maladii. „Turcitii” s-au înmultit, zeflemiştii de profesie au dezvoltat o adevărată industrie mediatică pe cât de complexă pe atât de stricăcioasă şi de primejdioasă prin efectele sale asupra spiritului public de azi şi de mâine. În egoismul ei „noua clasă” pierde din vedere efectele de lung termen ale fenomenului pe care l-a încurajat prin tot felul de recompense care-au permis acestei plebea scribax să- şi constituie baza logistică (programe, burse, sedii, etc. etc., sunt astăzi speranta celui de-al doilea val al recrutilor amăgirii şi ai mistificării). Lucrul cel mai grav pervertit la noii „recruţi” este memoria părintilor. Ei nu mai vor să ştie de părintii lor, de „locul” originii lor, indiferent care-o fi acela. Lucrul grav, deci, în devierea sincronistă este degradarea memoriei, iar aceasta nu este o chestiune strict ideologică, ci atinge chiar acele categorii sufleteşti, care ordonează fluxul de trăiri în care se includ obiceiuri şi traditii şi deopotrivă amintirea părintilor. Grozăvia fenomenului tocmai în asta constă, că degradează, odată cu institutiile, simple forme fără fond, şi categoriile sufleteşti, adică răneşte trăirile cele mai intime, precum cele la care tocmai ne-am referit: amintirea părintilor, memoria strămoşilor şi cultul eroilor. De vreme ce degradările ating straturile profunde ale sufletului este urgentă căutarea unor metode noi de cercetare a „profunzimilor”. În cercetările noastre am preluat sugestiile unei metode pe care cercetătorii lui Dostoievschi au numit-o „sondaj pneumatologic”. Este metoda regină a sociologiei noologice.”

Notă: Textul este extras din cursul  – Ilie Bădescu – „Globalizare, comunicare interculturală, identitate și integrare europeană. Perspectiva sociologiei”http://www.art-emis.ro