Vavila Popovici: Fericire vs. Nefericire
„Nefericirea este pretutindenea, dar si fericirea, de asemenea.” – Voltaire
Fericirea este starea de mulțumire a sufletului, definită ca sens și scop al vieții; nefericirea sau nenorocirea este starea de suferință. Fericirea trebuie înțeleasă ca o răsplată a unei activități, făcută cu un scop nobil și având un caracter virtuos. Domnul nostru Iisus Hristos a văzut nenorocirile oamenilor și posibilitățile înălțării lor și a rostit o predică pe Muntele Fericirilor, care își păstrează puterea în zilele noastre. Cuvintele au fost rostite nu numai pentru aceia care cred, ci pentru întreaga omenire. I-a numit fericiți pe toți aceia care primesc lumina în viața lor, adică săvârșesc fapte bune și drepte.
Fericirea nu constă în satisfacție, în joc sau în glumă. Ar fi de neconceput ca viața noastră să fie un joc, o glumă, iar osteneala și suferința vieții să aibă ca scop numai jocul. Avem nevoie de recreație, de joc, fiindcă nu putem lucra în continuu, dar recreația nu poate fi un scop și nu trebuie să devină obișnuință. De aceea, viața fericită pare a fi o viață conformă virtuții, însemnând o viață de muncă serioasă. În „Banchetul și alte dialoguri” – se spune că Platon a văzut pe cineva jucând zaruri și l-a certat. Persoana dezvinovățindu-se, i-a spus că joacă pe nimica toată. Platon i-a replicat: „Dar obișnuința nu-i o nimica toată”.
Eu cred că fericirea umblă ca un înger printre noi, alegându-și un timp și un spațiu în care să-și poată întinde aripile pentru a se odihni. Intră sub aripile sale numai cei ce se străduiesc. Și mai cred că numai cel care a simțit o mare nefericire poate căuta persuasiv și poate aprecia mai mult căldura aripilor fericirii, intensitatea adevărată a clipelor. Fericirea nu poate fi atinsă fără iubire și avem nevoie de fericire!
Viețile ne sunt diferite, dar ele pot fi oarecum etajate – vieți simple, mai puțin simple, mai complexe etc., cu grade corespunzătoare de fericire. Pentru un om simplu viața se rezumă doar la câteva pretenții. Dacă omul stă în expectativă așteptând să i le ofere viața, va fi nefericit. Dacă va lupta pentru acele pretenții și dacă le va obține, va fi fericit. Omul a cărui viață este mai complexă, are pretenții mai mari; dacă luptă pentru ele și le obține, va fi fericit, iar dacă ele solicită eforturi care depășesc putința omului, nu va putea atinge fericirea și se va considera, la rându-i, un om nefericit. Scriitorul și filozoful indian Rabindranath Tagore (1861-1941) spunea, cu privire la aceasta, că „este foarte simplu să fii fericit, dar este foarte greu să fii simplu”.
În crosul nostru după fericire avem nevoie de curaj. În exces, până la uitarea de sine, curajul poate duce la neființă, spunea filozoful german Arthur Schopenhauer. Deci, în viață, pe lângă curaj, avem nevoie și de prudență, iar „o prudență exagerată înseamnă lașitate”.
Scriitorul, filozoful român Emil Cioran, despre care jurnalistul elvețian Francois Bondy spunea că a fost de o „sinceritate și luciditate frapantă”, considera că „viața este suportabilă numai pentru că nu mergem până la capăt”. Gândea că prin moarte suntem absolviți de alte fețe ale nefericirii și murim sperând în fericire… Mi-a plăcut comentariul gânditorului Constantin Noica pe care l-a făcut personajului din Zorba grecul, un film despre inadaptare umană, despre semnificațiile vieții: „Zorba știe să se desprindă încântător de toate, dar nu știe în ce să se prindă, așa cum nu știe că sunt lucruri mai mari, care-l cuprind. Va cădea frânt de oboseală, la capătul dansului. Și va exclama: «voiam să uit ceva!» În timp ce lumea aceasta nu e de uitat, ci e de luat în brațe”. Este o lecție pentru cei descurajați.
Filozoful englez Thomas Hobbes (1588-1679) a vorbit despre condițiile naturale ale oamenilor, referindu-se la fericire – nefericire, precum și despre treapta ei cea mai de jos – mizeria. Remarca lui era că natura a făcut oamenii, în ansamblu desigur, egali cu privire la facultățile corpului și ale minții. Exemplifica prin faptul că un om slab poate învinge sau poate chiar să omoare pe cel puternic, fie printr-o uneltire secretă, fie printr-o unire cu alții care sunt în același pericol ca și el. În ceea ce privește facultățile mintale considera că există o dibăcie a cuvintelor – dar și a faptelor, cred! – pe care puțini oameni o au și o folosesc și cu care pot fi ademeniți ceilalți. Oricum, el pornea de la această egalitate a oamenilor care poate determina egalitatea în atingerea țelurilor noastre. Prin urmare, dacă doi oameni doresc același lucru, de care nu se pot bucura amândoi, devin dușmani, unul încearcă să distrugă pe celălalt sau să-l subjuge. Neîncrederea unuia față de celălalt crește și pune în acțiune forța sau înșelăciunea pentru a stăpâni cât poate, până apare o altă forță care îl pune pe acesta în primejdie. Și așa mai departe.
În natura omului găsim trei cauze principale de conflict: mai întâi concurența, în al doilea rând neîncrederea, în al treilea rând, gloria. Prima face pe om să dea năvală pentru câștig, a doua pentru siguranță, a treia, pentru reputație. Fizicianul francez Jean Augustin Fresnel (1788-1827) constata, ne spune Petre Țuțea, prezența legii efortului minim în procesele naturale, deci a unei ordini raționale universale, Nietsche fiind de altă părere și anume că „totul este haos…”, în sensul „lipsei ordinei, armoniei, înțelepciunii și frumuseții”. Nietzsche, cel care dorea o lume fără nici o sancțiune divină, un om superior, cu „voință de putere”. Îi era teamă probabil de pedeapsă, simțea că nu o va putea suporta, fiind prea slab, toată viața fiind un om bolnav.
N-ar trebui să uităm, însă, că mai presus de toate lucrurile se află Divinitatea și legea ei este legea Binelui, că am fost creați pentru a fi fericiți și pentru a lupta la înlăturarea dezordinii, haosul ivit, prostiei și urâtului.
Despre violență am mai scris. Unii spun că este răutatea genetică care trebuie stăpânită prin voință și prin educație. Dar, se pare că în acest secol în care am intrat, oamenii grăbiți, obsedați de prea rapida trecere a timpului, nu mai vor să țină cont nici de voință – cea care poate regla comportamentul verbal sau fizic –, nici de echilibrul necesar, nici de calm, pentru a se comporta demn, să ajungă la liniște și să cunoască fericirea. Fericirea este ca trupul unei zeițe, unii crezând că nu poate fi cuprins. Dar îl putem atinge și ca să-l putem atinge, trebuie să vrem să ajungem la ea, nu s-o distrugem, ci s-o venerăm.
Observăm cum o stare de conflict permanent, de agresivitate s-a instalat în lume. Și nu de acum, ci mai demult, dar amplificată astăzi și practicată fără limite, ca și cum ar fi un drept dobândit al libertății. Se dorește a se urma diplomația lui Machiavelli, admițând folosirea oricăror mijloace în viața noastră, în politică, pentru atingerea scopului propus, precum vicleșugul, minciuna, lipsa de scrupule, sforăria, trădarea, coruperea etc. Iscusința ne-a determinat să mai adăugăm și alte mijloace, tot machiavelice, gândurile noastre legate de rău, ură, orgoliu, care duc toate la nefericirea omului. Și istoria își scrie în acest mod paginile… Cine face istoria? Oamenii mari – conducătorii – sau masele de oameni care acordă încredere unor personalități pentru a le expune interesele? Eseistul, filozoful român Petre Țuțea afirma că „masele pot fi înșelate în istorie”. Dar, zic, mare păcat pentru cei care săvârșesc o astfel fărădelege!
Violența se poate amplifica precum undele unei pietre aruncate în apă, în familie, în societate și poate duce chiar la război. Am cunoscut acest aspect al violenței în anii nu foarte îndepărtați ai confruntărilor şi atrocităţilor mondiale din secolul trecut, cât şi în ideologiile regimurilor extremiste totalitare care au promovat cu fervoare lupta omului contra omului şi implicit contra lui Dumnezeu. În asemenea condiții nu există loc pentru sârguință, timp pentru a ne concentra asupra unui scop nobil, ci este o continuă teamă și pericol de moarte. Noțiunile de dreptate și nedreptate, justiție și injustiție nu-și găsesc locul și forma potrivită, sunt complet distorsionate.
Soluția pentru a ne priva de violență, cred că poate fi numai întoarcerea feței către înţelepciune, blândeţe și iubire. Aceste nobile simțiri sunt opuse violenței, prostiei, urii. Refuz să cred că sărăcia poate scuza formele violenței. Obezitatea violenței este alarmantă! Sărăcia poate motiva nemulțumirea, nefericirea, dar nu poate scuza actul violenței. Nu cred, că bunăstarea contează în primul rând, ci stăpânirea de sine, educația, civilizația, respectul față de tine însuți și față de cel de lângă tine. De asemenea, după umila mea părere, nu este suficientă analiza și recunoașterea acestei boli a societății, poate chiar a fiecăruia dintre noi, ci, și luarea de atitudine, atât personală cât și colectivă. Așa este în viață! Orice luptă începută are cruzimea ei. Omul care nu respectă legile și nu ține seamă de bunul simț, nu trebuie pedepsit? Un conducător și un regim totalitar care își ucide proprii fii, folosește arme de distrugere în masă, nu trebuie pedepsit? Alegerea pedepsei ține de strategia folosită cu inteligență. Războaiele mari ale vieții noastre, dar și ale popoarelor, au fost câștigate cu inteligență și prezență de spirit în momentele cheie ale luptei. Strategia trebuie să conțină și perspectiva, acea artă de a privi dincolo de luptă, de a intui dacă vei putea atinge scopul pe care l-ai avut în vedere la pornirea luptei.
O victorie împotriva instinctelor, a primitivismului existent încă la unii oameni, un îndemn pentru respectarea regulilor de conviețuire socială, ar fi de dorit și ne-ar face fericiți. Ar trebui să încercăm să fim mai buni, lipsiți de orgoliu, mai iubitori unii față de ceilalți, conștientizând scurtimea și valoarea acestei vieți. Ar trebui… Și totuși, cu toate derapările, se pare că balanța tinde, cu timpul să se mențină într-o oarecare stare de echilibru. Un economist britanic și filozof al fericirii a consemnat că „în medie, oamenii nu sunt mai fericiți în ziua de astăzi decât erau, de exemplu, cu 50 de ani în urmă”. Am putea spune că, în acest moment, nefericirea își arată din nou chipul, depresia crescând în ultimele decenii, în special în rândul tinerilor. Emoția, satisfacția pe care ar trebui să o provoace starea de fericire nu mai este trăită la intensitatea de odinioară, ca și cum hotarul dintre fericire și nefericire s-ar fi îngustat.
Unii oameni doresc pacea, le este frică de moarte, își doresc o viață liniștită și speră a fi fericiți. Rațiunea le sugerează elementele favorabile păcii, oamenii ajungând de multe ori la înțelegere. Astfel, negocierile diplomației sunt întotdeauna preferabile războiului. Dar, să amintim spusele filozofului german G.W.F. Hegel, reprezentantul idealismului în filozofia secolului al XIX-lea, despre „șiretenia rațiunii” – sofism caracteristic epocii în care trăim acum și care nu trebuie neglijat. Negocierile îndelungate s-au dovedit în nenumărate rânduri a fi un câștig de timp pentru una dintre părți și pierdere pentru alta. Rareori ele au dus la echilibrul mult dorit.
Orice om trebuie să caute pacea atât timp cât are speranța de a o obține, dar, când nu o poate obține, din multe complicate cauze, să caute să folosească toate avantajele războiului, pentru ca în final, războiul să-și definească utilitatea, să ducă pașii spre armonie, spre lumină. Războiul este mereu justificat ca mijloc de reinstaurare a păcii, dar există riscul ca el să se poată prelungi, iar distrugerile pot să nu mai justifice scopul. Sunt unii care consideră justificarea războiului ca readucător al înțelegerii și păcii ca fiind fățărnicie, alții – o formă de utopie. Cu alte cuvinte, dreptul de a acționa războinic se poate obține, dar cât de drept este acel război, este a cugeta. Războiul ar putea fi justificat în măsura în care ar evita o catastrofă globală, fiindcă, violența atrage o foarte mare violență, punând în pericol întreaga planetă. Amintesc răspunsul lui Einstein la întrebarea cum va fi al treilea război mondial: „Nu știu cum va fi al treilea război mondial, dar în al patrulea, sigur, lumea se va lupta cu bețele!” Răspunsul este oarecum cinic, dar poate avea mult adevăr.
Și închei cu înțeleptele cuvinte: „dacă ideile sunt chemate să explice fără să convingă, miturile sunt chemate să convingă fără să explice”, mitul, considerat de scriitorul, istoric al religiilor Mircea Eliade, fiind „expresia unui mesaj codat căruia trebuie să-i găsim cheia de decodare”.
Vavila Popovici
Raleigh, Carolina de Nord, SUA
