Geo Saizescu – „Râdem unul de altul şi dracuʼ râde de noi toţi” – interviu realizat de Maria Diana Popescu
28 Sep 2013 by admin, Comments Off on Geo Saizescu – „Râdem unul de altul şi dracuʼ râde de noi toţi” – interviu realizat de Maria Diana Popescu
Geo Saizescu, maestrul filmului de comedie românesc, a decedat la vârsta de 80 de ani, la Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta” din Bucureşti. Prin consecvenţa cu care s-a consacrat comediei, Geo Saizescu rămâne ca cineast singular în cinematografia română. Printre cele mai savuroase comedii regizate de Geo Saizescu se numără „Păcală” (1974), „Un surâs în plină vară” (1963), „Astă seară dansăm în familie” (1972) şi „Secretul lui Bachus” (1984). A regizat şi filmele „Doi vecini” (1959), „La Porţile Pământului” (1965), „Balul de sâmbătă seara” (1968), „Eu, tu şi Ovidiu” (1977), „Grăbeşte-te încet” (1981), „Sosesc păsările călătoare” (1984), „Secretul lui Nemesis” (1985), „Harababura” (1990), „Călătorie de neuitat” (1994), „Iubire elenă” (2010) şi „A doua şansă” (2011). La multe dintre peliculele pe care le-a regizat, Geo Saizescu a fost şi scenarist.[1]
Interviu realizat în anul 2009 şi inclus volumul „Dialoguri privilegiate“ – autor, Maria Diana Popescu
Maria Diana Popescu: Scenarist, actor, profesor universitar, doctor..., cît la sută din fiecare sînteţi domnule Geo Saizescu? Sînteţi un regizor celebru, o marcă a cinematografiei româneşti.
Geo Saizescu: Am admirat dintotdeauna… enciclopediştii, chiar atunci când nu ştiam destul de multe despre ei (oare acum, ştiu?!), i-am venerat pe cei numiţi ca atare, i-am dat ca pildă pentru imensa şi profunda lor deschidere spre cunoaştere a tot şi a toate. Îmi place să cred – mulţi au îndrăznit chiar să spună despre mine c-aş fi un anume… spirit enciclopedist. Dă, Doamne!
M.D.P.: L-aţi cunoscut în anii studenţiei pe marele Tudor Arghezi. Cum vi-l amintiţi acuma peste ani, de pe poziţia de profesor, de întemeietor al unei Facultăţi de Arte?
G.S.: Am fost mândru că Arghezi era oltean. L-am cunoscut şi iubit. Şi sentimentele au fost reciproce. Ani şi ani. Eram student şi Arghezi – într-un fel – mi-a fost dascăl de viaţă şi artă: necruţător cu impostorii în vorbire şi în scris, tandru şi duios cu familia românească, a cărei limbă a căutat s-o şlefuiască mereu, dându-i universalitate.
M.D.P.: Ce v-a determinat să rostiţi formula magică: „Păcală, întoarce-te!”?
G.S.: În ultimii 5-10-15 ani (şi n-aş dori să mai continue numărătoarea astfel), românii au uitat sau au fost împinşi, siliţi moral şi material să uite de unde venim şi încotro mergem noi românii… Să uităm de noi înşine?… Să uităm de Istoria şi Cultura noastră?… Să uităm de Civilizaţia strămoşească?… Să uităm de atâtea capacităţi creatoare şi energii naţionale, recunoscute ca deschizătoare de drumuri, în mai toate capitolele culturii şi civilizaţiei universale?… Niciodată!… „Păcală se întoarce” să afirme şi să biruiască!…
M.D.P.: Spuneaţi că publicul este saturat de un anume umor, rîsul de astăzi, de cele mai multe ori, şi cel românesc, parcă s-a înstrăinat de noi, c-am ajuns să rîdem unul de altul şi dracul să rîdă de noi toţi… Vă rog, cum stau lucrurile, maestre?
G.S.: Mulţi din jurul graniţelor noastre şi, din păcate, şi unii – zice-se, de-ai noştri – încearcă prin sofisticatele mijloace mass-media să lanseze ideea unui român superficial, fără profunzime, fără niciun ideal şi care… râde ca prostul oriunde şi de orice. Este o simplă eroare, ceea ce susţin unii mai de-aproape şi alţii mai de departe? Nu! Este o jignire impardonabilă şi trebuie luată atitudine ori de câte ori avem ocazia. Râsul daco-romanului… român are sens, are semnificaţie, are profunzime, are atitudine, propune şi este necruţător cu laşii, cu impostorii, cu mincinoşii, cu hoţii, cu parveniţii, cu cei taraţi sufleteşte şi mental.
M.D.P.: Ce-i trebuie, pînă la urmă, unui film românesc să facă box-office?
G.S.: Subiecte inspirate – pline de gânduri, idei şi sentimente, conflicte dramatice puternice pe de-o parte, iar pe de altă parte, conflicte comic-satirice de mare atractivitate, care să pună în valoare talentul de mare anvergură internaţională al comicilor noştri… care au fost şi care se impune a lăsa urme, a face şi… pui.
M.D.P.: Ce-i trebuie generaţiei tinere de actori sau ce-i lipseşte? Pentru că nu se mai naşte un Geo Saizescu.
G.S.: Perseverenţa, studiul permanent, tărie de caracter.
M.D.P.: Întotdeauna, în istoria artei, rivalităţile au fost de neevitat. În cinematografie solidaritatea funcţionează?
G.S.: Rivalităţi au fost, sunt şi vor fi, dar „pe vremea mea” tinerii respectau maeştrii şi operele lor, pe când în ziua de azi – cei fără de operă – sunt tentaţi să expedieze bătrânii, marile valori undeva la periferia societăţii, ca să le ia locul. Dar, oare, nu orice om, ca să nu zic doar de creatorul-artist, are un loc al lui sub soare?
M.D.P.: Credeţi în viitorul filmului independent sau consideraţi că finanţarea de la statul român este în continuare utilă?
G.S.: Experienţele de până acum, cu debutantul particular în producţia cinematografică, nu au dat roadele presupuse. După anii care s-au scurs, trecând prin experienţe nedorite (a existat chiar şi un an, din cei 18, când nici măcar un film românesc nu şi-a găsit loc pe platouri), mai toţi sunt tentaţi să dea crezare finanţării de către stat, de-aici sursa scandalurilor permanente între comitetele şi comisiile care organizează concursurile de scenarii şi decid finanţarea unuia sau altuia dintre filme, cu mai mulţi sau mai puţini bani, uitând – dar, din păcate, uitarea este de la vârf – că orice producţie destinată micului şi marelui ecran trebuie să contribuie la educarea şi formarea unui conştient şi responsabil cetăţean român, om al viitorului, intrat deja în competiţie cu valorile lumii. Dar mulţi, foarte mulţi, aşteaptă cu nerăbdare o ordonanţă de urgenţă, care să le dea dreptul să poarte fiecare asupra sa un pistol, ca să tragă. Să tragă în cine şi de ce? În cei care îndrăznesc să vorbească despre cultura noastră, despre educaţional şi Destin Naţional.
M.D.P.: Maestre, aminteaţi despre o coproducţie România-Grecia, puteţi să ne dezvăluiţi mai multe?
G.S.: Kostas Assimakopoulos – Preşedintele dramaturgilor greci – mi-a dat un text de mare forţă emoţională, acordându-mi libertatea să fac ce vreau cu el: tele-play, teatru sau cinema. Încerc să-i dau drumul. Deocamdată caut bani şi aştept… Provincia.
M.D.P.: Care a fost cea mai bogată perioadă regizorală pentru dumneavoastră?
G.S.: Cred că cea mai productivă perioadă de muncă a fost cea a anilor ’80, când am semnat filmele „Şantaj”, „Grăbeşte-te încet”, „Secretul lui Bachus”, „Sosesc păsările călătoare”, „Secretul lui Nemesis” şi… serialul tv. (11 episoade, echivalând cu 6 filme de lung-metraj) „Călătorie de neuitat”.
M.D.P.: Umoriştii sînt oamenii mereu cu zîmbetul pe buzele altora. Dar ei nu sînt întotdeauna veseli. Mă puteţi contrazice?
G.S.: Mai în glumă, mai în serios, bavardând cu colegii, care mă solicită în diverse ocazii, să spun bancuri, glume, snoave, îndemnându-mă să fac tumbe comice, ca cei care au atins performanţa de a şti bancuri cu zecile, cu sutele, pe care doar la indicarea unui anume număr hohotesc în râs, eu le spun că glumele mele sunt scrise în caiete, căci sunt un interiorizat şi chiar le dau peste nas cu vorbele: nu-mi cereţi aşa ceva, marii comici au fost nişte trişti, deci…
M.D.P.: Ce mai puneţi la cale pentru umorul românesc?
G.S.: O comedie muzicală cu ascendenţă în „Astă seară dansăm în familie” şi „Eu, tu şi Ovidiu”, dar tare mult m-aş distra dacă nişte financiari m-ar sprijini să fac o comedie explozivă, care s-ar bucura de mare succes – cu un titlu incitant – „Râdem unul de altul şi dracul râde de noi toţi”.
Notă: Interviul a apărut în volumul „Dialoguri privilegiate” vol.II, Râmnicu Vâlcea, Ed. Rotarexim-Rottarymond, 2009, 264 p, autor Maria Diana Popescu
[1][ http://www.realitatea.net/geo-saizescu-va-fi-inmormantat-joi-la-manastirea-cernica_1278549.html
Sursa: Revista ART – EMIS
