“Justin Pârvu sau urcarea pe Muntele Sfânt al Ceahlăului”
“De peste 30.000 ani, poate chiar de la apariţia omului în spaţiul de geneză al poporului român, Ceahlăul adună manifestările sacre ale Omului, Ceahlăul este munte sacru, Coloană a Cerului şi loc de mântuire a omului. Chiar şi în cele mai dure timpuri ale Marelui Gheţar paleolitic, locuirea Ceahlăului a fost mereu intensă şi toate reperele arheologice arată că şi atunci, ca şi acum, în alt fel de timpuri dure, menirea locuirii omeneşti a Caehlăului era şi este una sacră. Atunci când un cărturar, Dimitrie Cantemir, scria de Ceahlău ca despre un Olimp al antichităţii, asta avea în vedere: că şi înaltele curţi adunate la Constantinopol ştiau că Ceahlăul este Munte Sfânt. De la 1992 încoace sacralitatea acestui Munte a fost revitalizată de Iustin Pârvu, născut în satul Poiana Largului, judeţul Neamţ, într-o familie de ţărani. Oricine poate face un click pe unul din motoarele de căutare ale Internetului şi să afle cât a suferit, şi câtă suferinţă a transformat în lumină această adevărată minune şi legendă a neamului omenesc, Iustin Pârvu. Universităţile lui au fost viaţa simplă ţărănească, o modestă şcoală preoţească, un calvar ostăşesc până la Don, în cel de al doilea război mondial, apoi necontenit, şi pentru mulţi ani, până în 1964, necruţătoarele închisori comuniste. Şi apoi, iar şi iar, smerită viaţă monahală. Şi în tot acest timp (s-a născut la 10 februarie 1918) a crezut cu toată puterea fiinţei lui în Dumnezeu şi în rostul fiinţei omeneşti ca parte din lumina prin care se manifestă Dumnezeu. După 1989 a vrut să se retragă în cea mai adâncă sihăstrie, dar voia Domnului a fost să meargă la Muntele Sfânt al Ceahlăului şi să construiască acolo, pe un loc sfinţit de strămoşi, Mănăstirea “Sfântul Petru”. Ucenic al părintelui Cleopa (la Sihăstria Neamţului), a devenit între timp el însuşi mare duhovnic şi aprinzător de foc duhovnicesc în inimile a sute de călugări. După construirea Mănăstirii “Petru Vodă” zeci de mii, sute de mii de credincioşi au reluat pelerinajul spre Muntele Sfânt al neamului românesc atraşi de lumina blândă a acestui om simplu şi modest, pentru care trecerea dură a timpului a însemnat doar încă şi mai multă iradiere de bunătate, răbdare şi lumină. Rostul acestui scris însă, nu este să-i mai arătăm încă o dată calităţile de om sfânt. Mulţi le cunosc şi fără scrisul acesta, şi fără alte scrisuri. Or, încercările prin care trece şi neamul românesc, şi ortodoxia în ultima sută de ani sunt deosebit de grele. Sunt poate cele mai grele prin care a trecut vreo naţiune europeană în acelaşi timp. Doar în Basarabia poporul român a pierdut între 1940 şi 1952 aproape un milion de oameni (din 3,2 milioane). Apoi a venit o nouă şi teribilă încercare, comunismul. După 1989, şi în România, şi în Basarabia, şi în Bucovina, alte încercări, provocate şi de sărăcirea istovitoare a românilor, şi de ignoranţa elitelor politice şi intelectuale, şi de diversiunile de tot felul, mai ales a celor mesianice şi geopolitice, nu ne-au adus nici pace, nici bunăstare. Iar integrarea în NATO şi UE au fost întârziate mai ales prin efortul unor minţi nihiliste, majoritatea provenite din familiile foştilor criminali bolşevici, care au destabilizat spaţiul etno-cultural românesc cu legendele nihiliste, ateiste ale demitizării, trăirii biologice numai acum, ale distrugerii tradiţiilor strămoşeşti şi ale strămoşilor, şi, mai ales, cele ale distrugerii credinţei noastre ortodoxe. Şi atunci, parcă din senin, a renăscut, mai ales în preajma Ceahlăului, uriaşa forţă duhovnicească a neamului românesc care a echilibrat balanţa devenirii noastre, ba chiar putem spune că a înclinat-o cu putere spre partea Binelui şi a Luminii. Anume aceşti oameni, unii simpli de tot, ca părinţii Cleopa, Papacioc, Iustin Pârvu sau Sofian, alţii, cu înalte studii teologice, dar şi cu cele închisoriceşti, ca Antonie Plămădeală sau Bartolomeu Anania (care a dat poporului român şi o nouă, superbă, redacţie a Bibliei), alţii străluminaţi, ca părintele Dumitru Stăniloae, ne-au dat lumina pentru a se vedea drumurile cele bune în ceaţă tulbure a globalizării. Anume ei, cu blândeţe şi rugăciune, cu smerenie şi iubire, fără a striga pe la televiziuni sau prin ziare, fără a umbla cu toiagul din poartă în poartă, fără a impune nimănui cosmogonii sau politichii, au adunat zecile de milioane de români lângă moaştele Sfintei Paraschiva la Iaşi, sau lângă cele ale Sfântului Dumitru la Bucureşti, sau lângă cele ale Sfantului Ioan la Prislop, dar şi la sutele de mănăstiri româneşti şi la multele mii de biserici româneşti din întreaga lume. Am putea spune că numai prin biserica ortodoxă şi duhovnicii ei ne-am păstrat unitatea de neam şi de credinţă, adică am dat şanse poporului român pentru toată ziua de mâine. Acest om minunat, acest călugăr străluminat, Iustin Pârvu (adică „primul”, dacă citim în vechiul substrat indo-european), ca şi mulţi alţi duhovnici români din ultimii 10-15 ani, nu au avut nevoie nici de Sorbona, nici de Oxford, nici de altă mare universitate sau şcoală a lumii ca să se manifeste ca uriaşe forţe spirituale şi ca neclintite firi vizionare. Ci numai de omeneasca calitate de a se fi născut într-o simplă şi modestă familie de ţărani români, uneori în preajma Ceahlăului, a Muntelui Sfânt al neamului nostru din timpurile noastre cele mai vechi, din timpurile noastre primordiale. Dar cu logosul dumnezeiesc în inimă. Dar cu apropierea de Dumnezeu prin iubire… Poţi să ai în buzunar sau în CV toate diplomele tuturor universităţilor lumii, dar dacă nu ai în inimă lumina blândă a lui Dumnezeu degeaba intri fie şi pe porţile Ierusalimului.”
ANDREI VARTIC, Chisinau
2006
Foto: Cristina Nichitus Roncea
