Cuvânt și iubire

Astfel Parintele Ioan, după cum mărturisește ucenicul lui Pa­rintele Ioanichie, șapte ani de zile a pustnicit aici în peștera Sf. Ana, dedicându-se întru totul nevoințelor pustnicești, cultivând virtuți de înaltă trăire în pustiu, asemenea Mariei Egipteanca, Sf. Ghe­rasim din pustia Iordanului, Eftimie cel Mare, Hariton și Sava cel Sfințit.

În anul 1960, Păintele Ioan s-a îmbolnavit de o boală ce i-a  cauzat moartea. El suferea de o boală de stomac și din această cauză a mai fost internat într-un spital german pe Muntele Măslinilor. De aici, de la geamul spitalului, Părintele Ioan privea adesea spre Marea Moartă și Valea Iordanului, iar când era senin dimineața se putea vedea cu ochiul liber chiar Schitul Român și pustia Ior­danului până spre munții Nebo, dincolo de Iordan, pe unde trăiau cândva mulți asceți vestiți, dar acum lumea s-a înmulțit si e greu să afli un loc liniștit, doar între cei patru pereți ai chiliei tale.

Iată ce ne spunea părintele Ioanichie, ucenicul sfinției sale, care era nedespărțit de el căutând să-i amelioreze boala, că Părintele Ioan și-a cunoscut sfârșitul mai înainte și scriind cu mâna sa pe peretele peșterii unde stătea culcat pe o rogojină, data trecerii sale la cele veșnice. Și că la jumătate de ceas după ce i se legase limba și nu mai putea vorbi, a ținut mâna dreaptă în sus blagoslovind și făcând semnul Sf. Cruci mai sus și mai jos, mai la stânga și la dreapta după cum blagoslovește preotul în vremea Sfintei Liturghii când zice “Pace tuturor”. Căci el avea obiceiul când venea cineva la dânsul și-i cerea blagoslovenie el mai întâi făcea semnul Sf. Cruci cu mâna deasupra capului, dacă cel ce a venit era creștin ortodox, si pe urmă îi zicea: .Domnul să te blagoslovească”. Eu așa cred că aceia pe care îi blagoslovea erau sfinții pe care i-a lăudat în diferite tropare și pe toți pe care i-a cinstit  și  i-a slăvit în scrierile lui. Astfel în luna august 1960, Părintele Ioan încetează de a mai fi printre cei vii căci sufletul lui îl luase îngerii pentru a-l duce la fericirea veșnică pri­mindu-și răsplata faptelor sale pe acest pământ.

Mormântul și-l pregătise tot în peșteră lipit de un perete al ei (E bine a se ști că acolo, în Palestina, cei ce mor nu se îngroapă în sicriu, probabil din lipsa materialului lemnos. Dacă se poate săpa în pă­mânt atunci se face o groapă, mortul se înfășoară într-o bucată de stofă neagră, e dus cu năsălia până acolo, apoi îl iau unul de cap și altul de picioar și-l lasă în fundul gropii, pun deasupra câteva scânduri ca pământul să nu cadă direct pe el, și astfel se înmor­mântează. Dar când nu se poate săpa o groapă, din cauza stâncilor dure, pietre tari, mormântul se face la suprafață zidit din piatră ca o cutie și astfel pun mortul înlăuntru iar deasupra câteva scânduri și pe ele se toarnă ciment, scriind pe cimentul moale numele și pre­numele, precum și anul morții defunctului).

La fel a fost făcut și mormântul părintelui Ioan ca o cutie, din ciment, deasupra câteva scânduri și pe ele turnat ciment, iar dea­supra nu mai era scris numele, ci numai anul morții 1960, după cum am vazut eu personal, când am fost în anul1970 cu părintele profesor Ioan Ivan.”

“Dar încă în viață fiind Părintele Ioan și-a scris testamentul sub forma unei poezii pe care o redau mai jos:

Iubite frațioare
Oprești-te din cale
Când ești pe aici trecând
Și caută cu jale
La bietul meu mormânt.

Eu nu mai am acuma
Nici voce  nici cuvânt
Dar tu citește numa
Ce-am scris eu oarecând.

Citește, lăcrămează
Și roagă-te în gând,
Că mult se ușurează
Țărâna pe mormânt.

Această rugăminte
Să n-o disprețuiești,
Ci adu-și des aminte
De mine cât trăiești!

Adâncă-i taina morții!
Ah câte am de spus!
Te văd în fața porții
Dar sunt oprit de sus

Grăbești-te părinte
Grăbești-te la drum;
De suflet ia aminte
Că vii la rând acum!

Iară tu, Iordane Sfinte,
Când ieși din drumul tău,
Să dai pe la morminte
Scăldându-rni trupul meu!

Și când te-ntorci la vale
Așterne pe mormânt
Nisipul tău cel moale
Să-mi fie ca veșmânt.

În locul tămâierii
Deasupra va sluji
Mirosul primăverii
Când iarba va-nflori!

De vii cândva năvalnic,
Să nu-mi dărâmi mormântul
Ci treci cu murmur jalnic
Udând încet pământul!”

(Slove pe mormânt)