Eugen Emeric Chvala: Mă doare…
Mă doare…
mă doare când ân jur ciulește ura,
când nouri negrii cad de-a valma peste ei.
mă doare soarta ce îi dă de-a dura
prin colb de parc-ar fi niște mișei.
sunt ei atât de mici și efemeri ?
triste fărâme fără rost … ?
mâine al lor e tot un fel de ieri,
iar sufletul … le este unic adăpost.
nu are cin’ le plânge mila
și nici un zâmbet nimeni nu le dă.
au fost primiți în lume cu de-a sila.
Oh, viață crudă… veștedă …
te miri, tu, cel ce treci pe lângă ei
te-ntrebi: de unde oare-au apărut ?
și-i ocolești, cătând în jur alte alei
deși … nimic nu ți-au cerut…
Eugen Emeric Chvala