Mihai Eminescu: “Prin ce au contribuit ungurii la înaintarea omenirii?”
“Măsurariul civilisaţiunei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent logic cugete, prin accent etic sentimente. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, de ex., cu material de vorbă unguresc.
Afară de aceea, civilizaţiunea unui popor constă cu deosebire în desvoltarea acelor aplecări umane în genere, care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acelor principii, care trebue să constitue fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii, care să le fie tuturor comune, sunt mai desvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai, nu constitue civilizaţiunea, care e şi trebue să fie comună tuturor păturilor populaţiunei.
Sunt popoare, ce posed o respectabilă inteligenţă naltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă naltă, întrunesc toate condiţiunile civilizaţiunii. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebue să prezinte lucrări proprii ale naţiunei, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; actele şi literatura frumoasă trebue să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişca poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii…
Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiunii sale. Dar să fim servitorii… cui? Ai Ungurilor? Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorizeze? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe ? Au arte? Au legislaţiune? Au industrii? Au comerciu? Ce au?
Limba? Sunetele îngrozesc piatra; construcţiunea, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbei germane. Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc.
Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiunii a înregistrat numai o nulă. Legislaţiunea? Drepturi şi legi sunt într’o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru Unguri, găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria. Arte şi literatură? O traducţiune rea din limba germană. Industria? Germană. Comerciul? În mâna Evreilor.
Va să zică nu au nimica aceşti oameni, prin ce să ne superiorizeze pe noi, Românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Cine nu ştie acuzaţiunea ce ni se face nouă, Românilor, pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebue să fie acea glavă, care face altuia o crimă, din aceea ce el pentru sineşi croieşte o virtute! Şi cine nu-şi aduce aminte, cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi chiamă. Astfel cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română.
Dar toată lumea ştie, că Ungurii chiar în Ungaria proprie sunt în minoritate şi că numai prin influenţări materiale la alegeri o au putut improviza acea adunătură ce se pretinde Adunare. Noi nu ne putem pune în relaţiune de domn şi aservit, nici putem intra în transacţiuni cu oameni, care pentru noi nu sunt competenţi nici de a lucra ceva, decât doar prin puterea brută ce li-o pune la dispoziţiune imperiul, nu însă prin esenţa dreptului.
Vina, în fine, nu e a lor, pentru că generaţiunea ca atare nu are vina falsei direcţiuni a spiritului său. Vina acestei direcţiuni o au descreeraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă, cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele.
Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om, a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale, încât el rămâne pentru tine netraductibil – căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pe ale tale – tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau transacţiune nu se încape aicea, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiunilor din ele. Va să zică aicea nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, – el îţi răspunde, că naţiunea română nici nu există. Apoi înţelege-te c’un astfel de om!
Ungurii nu sunt superiori în nimica naţiunilor cu cari locuesc la un loc; şi acest palat de spume mincinoase, cu care au înşelat Europa, e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretenţiuni ridicole. Kant numeşte ridicol risipirea spontanee a unei aşteptări mari într’o nimica întreagă, adică: parturiunt montes, nascitur ridiculus mus (n.r. “se scremură munţii şi fătară un şoarece”).”
Mihai Eminescu
(Fragment din articolul “Echilibrul”, apărut în ziarul “Federaţiunea” din Pesta, mai/aprilie 1870 – şi semnat cu pseudonimul Varro. Eminescu avea atunci 19 ani)
