Doamne, n-ajung pân’la tine?

Doamne, n-ajung pân’la tine
vârfurile-acestei paduri de suspine?
Cum esti tu atotstiutor,
sa fi dat pâne de-ajuns tuturor,
culcus pentru copiii înghetati,
câte putin din lumina celor bogati,
câte putin din cerul lor senin,
de care îngeri întraripati se tin.

Sa fi dat, Doamne, fiecarui om,
câte-o bucata verde de pamânt si câte-un pom
al tuturor sperantelor pamântesti,
si nu te-am fi-ntrebat unde esti.
Am fi spus ca te-ai raspândit
în noi, ca un fluviu linistit,
ca te-am baut fara sa stim…
N-ai fi ramas în biserica si-n tintirim,

ci ai fi mers împreuna cu noi
si te-am fi pus între coarne la boi,
ca pe-un ciucure frumos de matasa
sa ne-ajuti la plug si la coasa.

În loc sa pleci pe celalalt tarâm,
ai fi avut la masa noastra un tacâm
si seara, obosit si far’ de-alai,
în loc sa te-ntorci înapoi în rai,
adormeai undeva pe-aici,
printre copii si pisici,
într-un colt de vatra luminat.

Doamne, de ce ti-au crescut aripi
si-ai zburat ?