Cuvânt și iubire

În memoria bunului meu prieten,

Ing. Gheorghe Filip.

Boris

 

MOTIVAŢIE

 

 

’Dor de ducă’… ce frumos sună această sintagmă la noi! Oare de când a intrat în vocabularul curent al românului? Cred că dintotdeauna! Da, aşa trebuie să fie. Altfel, cum aş putea explica faptul că de mic copil am simţit un ’dor’ mistuitor de necunoscut care mă cuprindea ori de câte ori auzeam pe cineva descriind locuri şi întâmplări din alte lumi, lumi pe care le urmăream cu degetul pe hartă, încercând să reconstitui cele auzite.

 Prezenţa în preajma noastră, a copiilor vreau să spun, a acelui personaj hulit, ’vagabondul’, în viziunea bunicii, a unchiului Alex, cum îi plăcea să i se spună, Saşa pentru cei din lumea lui, ne fascina. Îi plăceau copiii pentru că ştiau să-l asculte, pentru că îl întrerupeau doar când depăşea, chiar şi în înţelegerea lor fără de margini, verosimilul. Atunci sărea şi mai mult peste cal şi amplifica fascinaţia noastră făcându-ne să acceptăm inacceptabilul, să-l urmăm în periplurile sale, să participăm emotiv la emoţiile care-l copleşeau. Întrerupea adesea brusc povestirea într-un punct de suspans, lăsându-ne să-l implorăm să revină, să reia povestirea. Pleca tiptil, se strecura din casă şi dus era. Pleca la cârciumă sau, şi mai rău, dispărea pentru o perioadă nedefinită, mereu implicat în acţiuni de comis-voiajor.

 Asta era şi, volens-nolens, era mereu pe drumuri. Dar nu pe orice fel de drumuri. Era mereu plecat, cum am spune stăzi, în Vest, la Viena, Paris, Roma sau Londra, rupea câte ceva din limbile vorbite prin marile capitale europene, făcea treabă bună se pare, ’înregistra’ amintiri cu nemiluita în stivele memoriei sale prodigioase şi, la întoarcere, le descărca la un pahar de vin cu prietenii, dar mai ales cu micuţii lui admiratori. Memoria, însă, nu era totul. Imaginaţia debordantă îl ajuta în crearea unei atmosfere de fantastic, atât de iubită de noi. Un singur lucru ne deruta. Atunci cînd îl rugam să continuie ceva întrerupt cândva, nu se lăsa înduplecat. Era şi normal ţinând cont de faptul că nu acceptam nicio abatere de la ceva ce stăruia în memoria noastră. Nu avea voie să greşească, să schimbe ceva. Aşa se întâmpla, de fapt, şi cu tatăl meu, care nu reuşea să repete o poveste, de regulă rod al imaginaţiei sale, fără să fie admonestat de corul indignării noastre şi, decretat după plecare, drept ’mare mincinos’.

Cele mai năstruşnice ’amintiri’ veneau însă nu din Vestul Europei. Atenţia noastră era pusă la grea încercare atunci când unchiul Alex ataca amintiri din peregrinările sale prin Africa. De regulă erau cantonate pe teritoriul Keniei, ţara fantasmelor, a safariurilor. Avea un dar de a improviza, pe marginea unor ilustrate cu animale sălbatice, nişte ’participări’ inimaginabile la aventuri vânătoreşti. Am folosit termenul ’improviza’ în loc de imagina în virtutea faptului deja amintit, acela de a nu putea repeta, la insistenţa  noastră, o poveste pe care noi o ştiam pe de rost.

A fost un om deosebit, cu toată meteahna care l-a doborât în cele din urmă, băutura. A murit chinuit de remuşcări, dar şi de dor, un dor nebun de ducă. A rămas însă în memoria mea, prin poveştile sale ’nemuritoare’ , prin dragostea lui pentru necunoscut, prin imboldul pe care l-a dat imaginaţiei mele, prin cuvintele lui pe care le-am înţeles doar la maturitate : mi-e dor de ce las, când sunt departe, şi mă-ntorc ca să-mi fie dor de ce-am văzut şi, mai ales, de ceea ce n-am văzut încă…Era definiţia lui pentru neostoitul  ’dor de ducă’.

Am însuşit acest ’dor de ducă’ din frageda adolescenţă, l-am păstrat cu sfinţenie în anii tinereţii, l-am cultivat la maturitate. Mulţi ani împrejurările nu mi-au permis decât să visez utopic. Vestul unchiului Alex devenise ’Vestul Sălbatic’, accesibil doar celor care aparţineau, într-un fel sau altul, sistemului. Şi atunci, ’dorul de ducă’ a renunţat la utopie şi s-a mulţumit cu ceea ce era mai la îndemână : Estul, cu ţări aparţinând, prin forţa împrejurărilor, aceluiaş sistem, sistem cu circuit închis, cu limite riguros definite, dar accesibil.

Şi a început hoinăreala : Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, Uniunea Sovietică. Nu a fost o pierdere de vreme. Cu maşina, cu familia, uneori singur, pe drumuri necunoscute dar pline de surprize plăcute, cu relief variat, cu oraşe minunate, cu oameni minunaţi, diferiţi de noi dar cu aceleaşi idealuri ’utopice’ nedeclarate în văzul lumii dar şoptite în baza unui consens, şi el nedeclarat, cel al înţelegerii mutuale, al încrederii reciproce, dictate de speranţă. Era de înţeles. Cu toţii sufeream din cauza opresiunii specifice sistemului, cu toţii speram s-o depăşim cumva, cu toţii aveam ochii îndreptaţi înspre ’Vestul Sălbatic’, chiar dacă visul părea iluzoriu. Da, aceste evadări au avut un rol deosebit în păstrarea neştirbită a speranţei, prin simpla varietate, prin hoinăreala realizată, prin frumuseţile imprimate pe peliculă, dar mai ales în memorie. Aşa am dat frâu liber dorului meu de ducă, şi am rămas surprins de cât de minunată este viaţa de hoinar. Şi am hoinărit pe rupte, cât s-a putut, păstrând neştirbită amintirea unchiului Alex, cu al său periplu prin lumea liberă şi, mai ales, cu al lui popas fascinant la poalele veşnic înzăpezitului Kilimanjaro şi a celebrei văi Serengeti de la graniţa dintre Kenia şi Tanzania.

A fost o perioadă ’bună’, a început prin 1967 şi s-a încheiat, cel puţin în prima fază, în 1968. În ’67 am străbătut o cale lungă: Budapesta, Bratislava, Brno, Praga, Karlovy Vary, Plzen, Zacopane, Cracovia, Varşovia, Malbork,  Gdańsk, Sopot, Toruń, Poznań, Wrocław, Katowice şi înapoi înspre acasă. Nu pot descrie plăcerea realizată. Rezultatul a fost o refacere a traseului în ’68, cînd am considerat util s-o luăm şi pe Kity cu cei 10 anişori ai ei. De data aceasta eram în temă, am putut zăbovi acolo unde atracţia era pe măsură, dar am păstrat şi un gust straniu pe care nu l-am putut înlătura până acasă, când am lămurit lucrurile întâlnite dar neînţelese.

Chiar la intrarea în Polonia, spre Zacopane, am dat de blindate sovietice înşiruite pe marginea şoselei, lucind discret şi din spatele lizierelor de pădure. Acelaşi spectacol şi la întoarcere, după vreo două săptămâni de hoinăreală, dar pe un fond neplăcut de zgomot de motoare ambalate şi de deplasări ameninţătoare  ale ’siluetelor’ deloc prietenoase, ornate abundent cu crengi proaspăt tăiate. Bineînţeles, la întrebările puse de Kity, nu am avut un răspuns plauzibil. Ceva în genul ’marile manevre’.

Ajunşi acasă am aflat drama care a avut loc după ce am părăsit noi Cehoslovacia. N-a fost vorba de nici un fel de manevre. A fost invazia trupelor sovietice care veneau să stingă ecourile Primăverii de la Praga. Şi toate acestea cu sprijinul celorlalte state participante la Pactul de la Varşovia, mai puţin România! Era dramul de mândrie pe care-l presăram pe rana agresiunii. A fost norul care a umbrit această din urmă manifestare a ’dorului de ducă’ şi a atras o dată în plus, dacă mai era nevoie, atenţia asupra pericolului cu care se confruntau sateliţii pe orbitele nesigure ale sistemului ’solar’ sovietic.

 Totuşi, amintirile sunt amintiri şi, printr-o selecţie ’naturală’, specifică fiinţei umane, am reuşit să păstrez în memorie ’stop cadre’ de o deosebită claritate şi calitate, care, şi la zeci de ani distanţă, nu rareori inundă cu bucurie starea mea de spirit, punând cărămizi pe edificiul a ceea ce a însemnat, şi mai înseamnă încă, neostoitul dor de ducă. Budapesta, Praga, Cracovia, ca să mă opresc doar la câteva repere, au rămas, fiecare în parte dar şi în ansamblu, perle de primă mărime în şiragul de nestemate pe care-l port şi-l îmbogăţesc, în jurul memoriei mele nesăţioase. Erau primii paşi ai ’hoinarului’ molipsit, încă din copilărie, de la un unchi năbădăios, dar neînţeles de cei din jur, unchiul Alex. A mai urmat o escapadă de o săptămână, de unul singur, în ’69, prin Bulgaria: Sofia, Rilla, Plovdiv şi, bineînţeles, litoralul, cu o încheiere la Balcic, în grădinile palatului Reginei Maria. Şi o surpriză plăcută generată de căldura localnicilor din istoricul Cadrilater, de limba română cu care m-au întâmpinat.

Din nefericire, visul meu de hoinar a fost întrerupt pentru o bună bucată de vreme din motive independente de dorinţa şi voinţa mea. Aşa erau vremurile, aşa a fost supunerea noastră smerită. Şi am stat iarăşi cuminţi acasă, şi ne-am întors la ale noastre comori, şi cum erau destule perle, ne-am bucurat din plin de drumeţie. Litoralul Mării Negre sau Delta Dunării, Valea Prahovei sau Apusenii, Dunărea la Cazane sau Valea Oltului, pe Lotrişor la Cataracte, sus, prin Maramureş, după un periplu prin mănăstirile din Moldova şi Bucovina. O singură dorinţă am înecat-o în suspine, aceea de a hoinări prin Basarabia. Ar fi fost prea dureros să spui că ai hoinărit prin Ucraina sau Republica Moldova.

Toate acestea au fost, de fapt, răsfoite şi răsrăsfoite, şi cum dorul de ducă nu se mulţumeşte doar cu repetiţiile, neîmplinirea se accentua. Gândul la unchiul Alex şi la hoinărela lui atât de hulită dar neînţeleasă nu-mi dădea pace iar speranţele într-o împlinire păreau deşarte. Şi a venit anul ’72, cu noi planuri de hoinar, urmărind pe hartă locuri încă neexplorate, ascultând poveştile ‘poeţilor vagabonzi’, ale prietenilor geologi, adevărate invitaţii la drumeţie, sau, poate, mai bine zis, adevărate prelegeri despre nestematele naturii, despre peşteri sau despre piscuri, deaspre văi sau creste, despre locuri inaccesibile sau drumuri la înălţimea Cerului.

 Am ochit Parângul şi am început să visez. Să trec pe la Polovragi, peştera Muierii şi Novaci, de unde, călare pe MZ-ul meu de 250, să urc spre Cer şi să cobor la Sebeş. Unii mă încurajau, nu puţini zâmbeau cu subînţeles. Eu visam şi mă pregăteam. Dar n-a fost să fie.

 Eu, surghiunitul, m-am pomenit propus să însoţesc o delegaţie condusă de Directorul General, pe post de tehnolog, în Algeria, în probleme ’nucleare’, cum ne plăcea să spunem. Cu toate că propunerea venea chiar de la director, m-a făcut să mă înfurii, nu să mă bucur. Ştiam că, fiind în afara ’sistemului’, nu aveam nicio şansă. Primele reacţii nu s-au lăsat aşteptate. La început simple atenţionări, mai apoi propuneri concrete. De fapt n-au fost contrapropuneri, a fost doar una singură, o autopropunere. Un ’prieten’, cu tot ce trebuia la dosar, din dorinţa de a mă ’scuti’ de inerentele neplăceri, în spatele unor uşi închise, şi-a susţinut cauza. Ghinion ! Nu pentru mine, ci pentru el.

 Directorul a rămas neclintit, a vorbit la ’organizaţia de bază’, au convenit să mă introducă în ’sistem’, au făcut formele şi, spre surprinderea mea, dar şi a altora, am primit paşaport şi bani de diurnă. ’Anecdota’, care m-a cam însoţit în viaţă, nu s-a dezminţit nici de data aceasta. Garda mea ’personală’, m-a invitat la un pahar de vorbă, la un restaurant discret şi, după câteva păhărele mici, m-a rugat să-i împrumut 10.000 de lei. Auzisem câte ceva despre cutumă, mi-am ascuns reacţia după un nou păhărel şi i-am spus simplu : se face. Ăsta a fost preţul final al primului meu paşaport de serviciu. A doua zi m-am dus să-l ridic.

 Algeria însemna pentru mine nu numai prima ieşire, ci şi trecerea prin lumea interzisă şi, pe această cale, intrarea pe tărâmul mult visat al Africii. În clipa aceea am realizat că visul care-l însoţise în viaţă pe unchiul Alex, se transformase într-un zâmbet, care urma să-mi  însoţească primii paşi în împlinirea dorului meu de ducă.

  DOR DE AFRICA

I

A L G E R I A

 1972

        La Tropicul Cancerului

1 – Boris

5 – Toma

 

N-a fost Africa unchiului Alex, dar gândul la poveştile auzite sau citite despre Sahara, despre Hoggar, despre Tasiliuri, mă făceau să visez cu ochii deschişi la dunele de nisip, la caravane, la beduini, la oaze. După o escală de două zile la Roma, oraş a cărui amintire mai dăinuie încă, şi cum ar putea fi altfel când în periplul prin muzee sau biserici, am mângâiat cu mâna tremurândă marmura lui Michel Angelo sau Bernini – Moise, Pieta sau David, am aruncat bănuţul în apa fântânei Trevi cu speranţa că voi reveni. Da, după acea infimă dar nesperată escală, am poposit pe pământul Africii, la Alger.

 Lăsând la o parte primirea caldă de la aeroport, unde un grup de colegi şi prieteni ne-au făcut să ne simţim ca acasă, iar prezenţa unui reprezentant al SONAREM (Société nationale pour les récherches minières d’Algèrie) ne-a scutit de atât de hulitele clipe ale vămuirii, în zborul maşinii am intâlnit, într-o viziune panoramică, Algerul Alb, un superb amfiteatru urcând, sau dacă vreţi, coborând spre ape. Încurajant acest prim contact cu multitudinea de vile si edificii purtând toate o singură culoare – albul de Alger, cum mi-a venit deseori să-l definesc. Curăţenie şi lumină!

Am pornit hotărât să evoc clipe minunate petrecute în acea lună de vis, mânat şi de încurajările bunului meu prieten Ghiţă, inginerul chimist Gheorghe Filip, angajat în acea vreme într-o misiune de cercetare în imensitatea Saharei algeriene. Mai mult, se angajase a-mi fi ghid, în lumea surprizelor care m-au întâmpinat la tot pasul. N-a fost să fie aşa. În seara zilei de 28 martie 2012, o inimă imensă, pusă în slujba prieteniei, a încetat să-l mai slujească. S-a stins, alergând, până în ultima clipă, în jurul meu, uitând de sine, pentru ’a-mi mai prelungi zilele’…Voi încerca, de data aceasta, sprijinit doar pe îndemnul lui, să parcurg clipele de vis petrecute pe întinderile nesfârşite ale Algeriei.

Am fost cazaţi la un hotel excelent situat, în camere spaţioase, alăturate, cu vedere spre golful portuar. Priveliştea era de vis. Cum aveam liber până a doua zi, ne-am despachetat lucrurile şi, ca să ne avem în treabă, am hotărât să atacăm sticlele cu coniac Murfatlar. Eu eram un amator, directorul, un adevărat profesionist. Prima sticlă aranjată ne-a împins la cumpătare şi, ca să salvăm rezervele, am coborât să facem cunoştinţă cu împrejurimile.

Un miros ademenitor de peşte prăjit ne-a dirijat înspre un fel de bistro, destul de nepopulat dar atractiv, cu feţe de mese de un alb imaculat, precum oraşul, cu pahare cristaline şi sticle de bere la gheaţă. Ne-am înfruptat cu peşte prăjit, excelent pregătit, şi am stropit totul cu bere ’33’, o bere populară, foarte apreciată şi apelată simplu ’trente-trois’. Eram destul de toropiţi de amestecul coniac-bere, aşa că am renunţat la hoinăreală şi ne-am retras la hotel.

 Amurgul m-a prins la fereastră savurând priveliştea oferită de liniştea apei şi de diversitatea ambarcaţiunilor. M-a prins şi miezul nopţii, şi orele cinci ale dimineţii. Nu se mai punea problema unui somn. Nici nu-i simţeam nevoia de încântat ce eram. Când m-am întâlnit cu Toma, cum mi-a cerut să-l apelez, mi-am dat seama că nici el nu profitase de odihnă. Când a venit maşina să ne ia, mi-a şoptit că mai golise o sticlă de coniac. Nu m-am mirat deoarece ştiam că ţinea la băutură cum nimeni altul. Proaspăt bărbierit, la costum, cu cravată, bine dispus, mi-a spus să mă ţin bine la întâlnirea cu directorul SONAREM-ului, inginerul Laifa. M-a onorat cu încrederea în cunoştinţele mele de limbă franceză, neîncrezător totodată în abilitatea celui care trebuia, în mod normal, să facă oficiul de interpret, un fost ofiţer, devenit geolog, cunoscut în cercul colegilor de breaslă sub porecla de Beznă.

După nelipsitele amabilităţi în care, Laifa, un tip instruit şi abil negociator a excelat, iar Toma s-a mulţumit să răspundă cu câte un zâmbet larg, a pornit primul atac la adresa românilor. Era vorba de livrarea unei mori de amalgamare pentru aur sosită fără bilele de amalgamare. Era neplăcut, iar tonul cu care a fost făcut reproşul deranjant. Laifa ameninţase că va arunca moara in Mediterană.

 Cum traducerea atenuată făcută de Beznă nu l-a lămurit pe Toma care nu acceptase tonul, la rândul său, depăşind limitele politeţii, mi-a cerut să-i dau eu explicaţii şi să continui să traduc. Nu m-am simţit în largul meu, mai ales că eram în relaţii bune cu Beznă, iar relaţiile dintre el şi Toma erau cunoscute ca fiind de prietenie afişată. N-am avut de ales şi l-am lămurit cu punct şi virgulă. Toma, vădit deranjat, l-a asigurat că incidentul cu livrarea va fi rezolvat de urgenţă, dar, şi asta m-a pus într-o situaţie jenantă, spre satisfacţia lui Beznă, m-a şi pus să-i transmit şefului Sonaremului, că românii sunt aceia care au demonstrat valoarea zăcămintelor de uraniu din Algeria şi au redeschis cercetările din zonele explorate şi desconsiderate de partenerii lor francezi.

Meciul a fost considerat egal, cafelele tari comandate au schimbat preocupările combatanţilor, iar tonul amical a permis abordarea unor probleme legate de contractul de colaborare. Au urmat alte şedinţe de lucru, au participat specialişti din ambele părţi, s-au făcut ’vizite de lucru’ la laboratoarele de cercetare organizate de partea română în împrejurimile Algerului.

 Românii s-au dus, cum s-ar spune, cu căţel, cu purcel: geologi, geofizicieni, mineralogi, chimişti, electronişti, tehnicieni, şefi peste şefi de multe ori, dornici să facă treabă, dar să şi câştige un ban în plus, chiar dacă nu era vorba de valută forte. Echivalentul monedei locale era transferat acasă, unde, la întoarcere, se putea beneficia de nişte magazine speciale. Acest ultim aspect era, de fapt, marele of al specialiştilor români plecaţi în Algeria, care îi invidiau pe cei plecaţi în alte ţări, cu contracte încheiate pe valută – în general dolari SUA.

Şi mai era un of din cauza echipamentului, care, în nici un caz, nu era performant. Ceea ce funcţiona cu adevărat bine, era atelierul de întreţinere şi reparaţii a aparaturii radiometrice şi geofizice, pus la punct de bunul meu prieten Mina, electronist de excepţie. Laboratoarele de chimie şi mineralogie, precum şi atelierul de radiometrie erau cantonate la Est de Alger într-o locaţie cunoscută sub numele de Maison Caré. Locuinţele specialiştilor se găseau cam la 6-7 km Vest de Alger, într-o dispunere paralelă cu Mediterana. Tot paralel cu marea, la cca. 30 km se întindea lanţul munţilor Atlas dincolo de care se desfăşura nestingherită de nimeni şi de nimic, Sahara.

Primele două săptămâni s-au scurs repede între locaţiile amintite, cu multe şedinţe de analiză a perspectivelor de lărgire a temelor contractate, care, de regulă, se refereau la două probleme mari: uraniul şi aurul. Pentru mine aceste activităţi nu prezentau un interes deosebit, eu fiind nerăbdător să plec odată în sudul Algeriei, unde rolul meu avea să se manifeste concret prin elaborarea unui proiect tehnologic, în fază pilot, realizabil la faţa locului, respectiv în zona celor două zăcăminte conturate: Timgaouine şi Abankor. Dar cel mai excitant aspect în aşteptarea mea, era, de ce să n-o recunosc, gândul la poveştile unchiului Alex, la perspectiva de a cunoaşte capitala roşie a tuaregilor, capitala Saharei algeriene, aşezată în inima visului meu, Hoggarul. Culmea e că, unul din cei mai avizaţi specialişti din tabăra algeriană, inginerul Slougui, Şeful Diviziei Sud a Sonarem, coleg de studii în Uniunea Sovietică cu şeful departamentului geofizic al părţii române, inginerul şi prietenul meu Toni Lung, într-o pauză de lucru, mi-a prezentat Hoggarul exact în lumina pe care o doream. Aşteptarea, sau mai bine zis, spiritul meu de om de ducă, au făcut ca timpul să treacă şi mai greu.

Între timp, gazdele au avut grijă să ne plimbe pe coasta Mediteranei, unde am vizitat o staţiune şi unde am întâlnit pentru prima dată ’amortizoarele’ plantate pe drumurile de acces, pentru reducerea, volens-nolens, a vitezei. Am făcut o vizită, considerată obligatorie, la Constantine, unde ai senzaţia că ai vrea să rămâi, şi nu numai pentru ruinele romane bine conservate.  Am poposit şi pe la ‘Pârâul maimuţelor’ unde ne-am amuzat precum copiii. Şi peste tot, peste tot, odihnitorul alb imaculat algerian.

În inerentele pauze petrecute în Alger, El Djezair, în limba lor, am avut parte şi de o întâmplare mai puţin aşteptată. Eram în plin centru, la un stop, cam peste drum de Palatul Poştelor, când priveam cu amuzament jocul neastâmpărat al unui grup de vreo cinci copii. Toţi erau pe o formă, cam la 10-12 ani. În momentul când a apărut culoarea verde, am simţit că suntem duşi de valul gălăgios al nerăbdării copiilor. Totul a decurs, aparent, normal, iar copiii au zbughit-o într-o veselie molipsitoare. Ceva, totuşi, se întâmplase. La hotel, făcându-mă comod, am găsit o tăietură a buzunarului din spatele pantalonilor. Portactul era la locul său, doar zgâriat, probabil, de lama folosită. Ce puteam spune?! M-am bucurat că totul s-a terminat cu bine, iar Toma, veşnic cu costumul pe el, a început să poarte actele şi banii la piept. A fost, totuşi, o zi norocoasă. Am coborât să servim ceva peşte stropit cu ’trente-trois’. Era mai bună decât berea de la noi.

Cum curiozitatea este deseori mama multor rele, într-o zi istovitoare cu soare dezlănţuit, ne-am dus să vizităm o stradă celebră, de fapt o intrare îngustă, urcând înspre necunoscut. Cazbahul, sau cam aşa ceva, era un fel de bazar ‘popular’, cu lucrurile aşezate pe jos, un fel de talcioc de pe la noi, ademenitor, în felul său, prin varietatea obiectelor afişate, şi mai ales, prin frumuseţea obiectelor lucrate manual din tablă arămie. Pe măsură ce înaintam urcând, cum ’strada’ se îngusta, senzaţia de inconfort, ca să nu spun, de nesiguranţă, se accentua. Începea să se simtă o presiune exercitată de vânzătorii ambulanţi, care fără nici o jena, te acopereau cu lucrurile oferite. Toma, în ţinuta lui de ’oficial’, cu cravata încă la locul ei, mi-a şoptit să ne întoarcem. Atâta ne-a trebuit! Mâinile au început să tragă de haine, accentuând alerta din sufletele noastre. Eu, veşnic cu ţinuta unui fost sportiv, nu mă prea sinchiseam de soarta bluzei, dar nemulţumirea lui Toma lua accente tot mai zburlite. Calea de întors părea imposibilă. În acel moment am realizat cât de necesară era ceea ce numim, de multe ori revoltaţi, urmărirea.

 Din senin a apărut o figură zâmbitoare, în civil, care, cu un semn ridicat spre cer, a îndepărtat mulţimea ce ne năpădise. În timp ce coboram, salvatorul binevoitor ne-a sfătuit să ocolim locurile mai puţin păzite şi ne-a urat un „soyez  bienvenu!”. Am pornit-o stresaţi spre hotel unde ne-am liniştit cu câteva pahare din Murfatlarul păstrat pentru Tamanrasset. N-ai cum să planifici totul la amănunt…vorba lui Toma. Mai în glumă, mai în serios, trebuie să recunosc faptul că Toma se simţea bine la mine în cameră, iar rezerva de Murfatlar se topea văzând cu ochii. Aveam să simţim din plin la capătul Saharei, chiar dacă mergeam într-o capitală a tuaregilor, această lipsă de prevedere în materie de planificare.

Şi a venit şi ziua cea mare, când Toma a rămas perplex văzând avionul care ne aştepta, cu motoarele încinse. Nu putea concepe că aveam de săltat peste Atlas pentru a străbate apoi cca. 2000 de km de Sahară cu un  fel de taxi aerian. „Nu se poate, măi Boris, să zburăm cu tractorul ăsta”. „Ba se poate, tovarăşe Director General…” a venit replica unui însoţitor. „Pe un asemenea traseu, nu s-ar încumeta nici un avion adevărat, indiferent de pilot…” „Măi, al dracului să fiu dacă urc în caricatura asta!…” Până la urmă, la insistenţele pilotului care începea să piardă răbdarea, am urcat în taxiul zburător. Prima escală tehnică a fost la Ghardaïa, importantă zona de explorare şi exploatare a gazelor.

 Pe drum Toma nu-şi găsea locul. Zdruncinăturile îl exasperau. La coborâre îi tremurau picioarele şi se jura că nu mai urcă în maşina vibratoare care i-a mutat rinichii din loc. „Tu crezi că dacă a aterizat, drăcovenia asta mai poate decola?! Poate că aşa scăpăm de călătoria asta, dacă i se poate spune aşa! Nu mai urc!…” „Ei, nici ca ţiganul la mal!…rabla asta face mereu cursele astea şi n-am auzit să fi pierdut pe cineva din echipa noastră…!” „Atunci hai să ne despărţim…tu, mergi mai departe că faci pe curajosul, iar eu cer o maşină care să mă ducă înapoi. Când te întorci, dacă te întorci, îmi raportezi tot ce aţi discutat…” „Acum chiar că-i de glumă! Eu am tema mea cu instalaţia pilot de prelucrare a minereurilor şi n-am nimic cu zăcămintele, cu explorarea şi, mai ales cu exploatarea. Hai, Toma, mai un pic şi ajungem. Ce Dumnezeu!, când coborai în mină, erai mai sigur în colivie?…” „Ce ştii tu de mină, de colivie, de mineri?! Cine m-a pus să te iau cu mine?!…” „Cred că speranţa că vom da de ceva terenuri de tenis şi aveai nevoie de un partener bun…dar să ştii că am avut instalatie pilot la -200m şi cunosc gustul coliviei…” „Nu te laşi…zice lumea că eşti mare domn!?…” „Mai ştii cum m-ai lăsat fără ochelari, la Tenis Club?!…eram la fileu şi, cam de la un metru, mi-ai trimis o ghiulea drept în faţă…” „Ei, mi-am prezentat scuzele de rigoare, nu?!…” „Da, şi eu mi-am cumpărat alţi ochelari…”.

 Până la urmă ne-am urcat în taxiul nostru şi ne-am propus să nu mai facem caz de ’gropile’ din aerul saharian. Oboseala ne-a ajutat să fim mai înţelegători. A urmări din zborul păsării peisajul dunelor este şi fascinant, pentru un intrus, şi obositor pentru ochi. Surprinderea unor petece de verdeaţă însă, este reconfortantă. Aveam să ne convingem după zborul spre o nouă escală tehnică. Cam după vreo 250 km de plutire prin inerentele hârtoape aeriene ale Saharei am aterizat cu bine la El Goléa, oraş saharian, situat practic în partea centrală a Algeriei, cunoscut drept unul din importantele oraşe oază. ’Oraşul’ propriu zis este format din vreo zece ’orăşele’ care se întind în jurul a ceea ce este cunoscut ca  Centre-ville.

 În timpul escalei, autorităţile locale ne-au pus la dispoziţie un autoturism de teren cu care am fost invitaţi să vizităm, pe viu, o parte din oază. Zona reprezintă unul din principalele grânare ale Saharei. În inima oazei domnea o privelişte de vis. Apa şi vegetaţia te fac să uiţi că eşti în mijlocul deşertului. Un loc, special amenajat pentru odihnă, pentru vizitatori, radia de ordine şi curăţenie. Algerienii au un cult pentru apă. Am băut apă ca de izvor, limpede şi rece. „Ştii, m-am săturat de ’tractorul zburător’. Ai auzit ce ne-a spus călăuza despre drumul saharian principal N1 care trece pe lângă oraş asigurând o legătură auto sigură spre Ghardaia şi Alger. Mă gândesc să cer să mă ducă la sediu. Tu nu poţi face asta, trebuie să vezi cum va fi cu instalaţia pilot. Văd că nu suferi ca mine. Ce zici?!…” „Doamne fereşte, Toma! Ai noştri te aşteaptă ca pe Dumnezeu. Sunt multe probleme de rezolvat. Viaţa lor nu este chiar roză, iar ăştia ne iau de fraieri…” „Da, da!, domnu Boris…de acum încolo, aşa am să-ţi spun…de când ne domnim pe aici, nu ştiu cum am să mă obişnuiesc cu tovarăşe”…„Dacă nu ajungem la destinaţie, ai să mă ai pe conştiinţă.”

Pauza a fost benefică şi urcarea în tractorul zburător s-a făcut fără comentarii, sau, mai bine zis, fără mofturi. Următoarea etapă era In Salah, un nou oraş oază, o nouă minune a Saharei. Mai erau vreo 200 km de zbor, cel puţin aşa suna informaţia.

 Aceeaşi climă deşertică sahariană, cu dune mişcătoare împărţind localitatea în două, formată, ca şi în cazul El Goléa, din cca. 10 aglomerări mai mici. Avansul acestor dune, real, nu imaginar, de cca. 1 m la 4-5 ani, ridică ceva probleme de locaţie. Veri foarte calde, cu nopţi relativ blânde, dar suficient de răcoroase ca să te oblige să te îmbraci sau să te înveleşti. O oază cu sute de mii de palmieri, cu o agricultură irigată importantă, atât de necesară vieţii economice a Algeriei. O vizită scurtă, mai scurtă ca la El Goléa, te farmecă cu o intensitate ce nu se pierde în timp. Dovadă sunt prezentele rânduri scrise după atâta amar de vreme (1972-2013).

O staţie de autobuze situată pe traseul celei mai importante căi rutiere din Sahara, N1, face din In Salah un nod important de comunicare între Nord şi Sud, cândva un important centru al tuaregilor nomazi. Aeroportul rezolvă cu succes problemele de trafic aerian, bineînţeles nu şi în cazul când se apelează la tractoarele zburătoare. Dar ce contează în cazul unui împătimit de ducă?, sau al unor specialişti avizi de un câştig suplimentar, chiar dacă nu este vorba de valută forte. Eram obosiţi, dar până şi Toma se entuziasma în faţa minunilor nebănuite ale naturii.

Conform informaţiilor In Salah era ultima escală în drumul nostru, urmând să parcurgem ultimii aproape 500 km dintr-un foc până la Tamanrasset. Un punct important precum In Ecker, era lăsat pentru o vizită separată, fiind o locaţie nu numai ‘istorică’, dar şi sediul laboratoarelor de chimie şi spectrografie populate de specialiştii români, de fapt, unul singur, un bun prieten, pregătit cândva de mine. Era Ghiţă, de care am pomenit în introducere.

Ne-am îmbarcat luând hotărârea de a ne odihni în această ultimă etapă de zbor. Oboseala ne-a ajutat să respectăm angajamentul şi, fără fasoane, ne mai sesizând nici zgomotul, nici zdruncinăturile, ne-am trezit la invitaţia de a coborî. Eram aşteptaţi, eram îmbrăţişaţi, eram asurziţi de entuziasmul verbal al colegilor, al prietenilor. O bucurie colectivă la care am participat din plin amândoi, mai ales că Dan, Dumnezeu să-l ierte!, i-a servit pe toţi cu câte o gură de coniac franţuzesc, ca la botul calului. „Fiţi bine veniţi în oraşul roşu!” au fost cuvintele de întâmpinare rostite de prietenul meu Ghiţă, inginerul chimist Gheorghe Filip, venit la Tamanrasset de la In Ecker, special pentru a ne întâmpina şi însoţi. A urmat o seară de pomină la casa de oaspeţi a Sonaremului, o clădire roşie, ca de altfel toate construcţiile din zonă, cu mâncare caldă stropită cu coniac şi bere, multă bere.

I se spunea ‘oraş’, capitala sudului Saharei algeriene, de fapt un sat, un sat al tuaregilor, cea mai depărtată localitate administrativă, aflată la cca. 2500 km de Alger, pe drumul rutier principal, N1, marea pistă sahariană. Sat-sat, dar locul de întâlnire al turiştilor, avizi de splendorile naturale oferite de masivul Hoggar, sau, în cazul celor mai norocoşi, de mărturiile milenare ascunse de celebrele tasiliuri cu incredibilele lor comori rupestre. Da, da, gravurile rupestre din sudul Saharei, supuse unei cercetări riguroase au arătat că această regiune a fost populată, cu oameni şi animale ’domesticite’, cam cu vreo trei-patru milenii înaintea erei noastre.

 Un bazar bogat în lucruri executate cu măiestrie din ţesături, piele caprină, coarne, ouă de struţ, aramă, era un loc de zăboveală pentru cei dornici să ducă la întoarcere ceva specific, saharian. Un Hotel-Restaurant acceptabil, purtând numele legendarei regine a tuaregilor – Tin-Hinan,  o farmacie, poştă, prefectură, primărie, agenţie de turism şi aviaţie, un spital bine dotat şi, chiar şi o casă de toleranţă, fără firmă la vedere, toate acestea răspundeau pretenţiilor, în general modeste, specifice unor turişti care veneau visând la poveştile, sau mai bine zis, legendele legate de Hoggar. Erau, în general, iubitorii munţilor, umblaţi prin lumea întreagă, geologi visători, cu ’capul în nori, dar cu picioarele pe pământ’, mereu în căutarea unor lucruri nemaiîntâlnite, buni povestitori, adevărate arhive ambulante.

Oraşul roşu, Tam, cum i se spunea curent de către localnici, datorită argilei roşii cu care sunt tencuite casele, se bucură de o climă tropicală deşertică, care impune un anumit stil de viaţă. Forfota începe în orele dimineţii, pe răcoare. Orele prânzului îi alungă pe toţi la umbră, în casele cu ferestre mici, la răcoare, unde se ia masa în familie. Urmează câteva ore de siestă, de somn, dictată de pârjolul de afară, când ’oraşul’ pare pustiu. După bine meritata odihnă, pe răcoare, viaţa renaşte, dar o plimbare devine chiar obositoare, tocmai datorită forfotei de care am pomenit. Am vorbit de casele cu ferestre mici, dar trebuie să mai adaug ceva specific – zidurile înalte şi groase care le înconjoară.

 Pentru noi, cei sosiţi în regim de delegaţie, norocul sta tocmai în răcoarea acceptabilă conservată de Casa de oaspeţi SONAREM, unde construcţia mare, cu încăperi spaţioase, protejate de ziduri groase, asigura confortul pentru un sejur de câteva zile. Şi mai este ceva despre care noi, europenii avem informaţii puţin eronate, şi anume, apa. Zona are rezerve de apă considerabile, uneori la câţiva metri adâncime, apă pe care localnicii o extrag relativ uşor folosind-o şi la irigarea culturilor. Acest lucru şi explică faptul că, în mijlocul Saharei mult hulite, se pot asigura condiţii igienice de trai, atât pentru localnici, cât şi pentru amatorii de drumeţie.

Populaţia, este formată în majoritate din tuaregii sedentari, stabiliţi la ’casa lor’, proveniţi istoriceşte din nomazii de altădată, o etnie curajoasă şi mândră. Apariţia grupurilor de bărbaţi pe străzile radiind de roşul specific al ’oraşului’ atrăgea nu numai atenţia străinilor aflaţi în vizită, dar şi un fel de admiraţie. Ţinuta impecabilă, în care albastrul pur al tunicii lungi, care mângâie, parcă, călcâiele, într-un mers maiestuos prin lentoare, dă acestor bărbaţi înalţi şi supli, cu faţa tuciurie, parţial ascunsă de un voal alb subţire, o notă picturală, fascinantă.

 Datorită albastrului îmbrăcăminţii li se mai spune şi ’oamenii albaştri’. Dacă ajungeai în contact direct cu un astfel de grup, te pomeneai privit de la înălţime, de un fascicol de priviri  sigure, cumva visătoare, care se doreau dominatoare. Şi aşa şi era. La locul de muncă erau conştiincioşi, apreciaţi. În timpul lor liber, atrăgeau atenţia prin linişte, lentoare, măreţie.

Nu era şi cazul femeilor. Retrase, modeste, îmbrăcate simplu, fără zorzoane, cu o fustă mai lungă, dar nu prea, o bucată de pânză pe post de bluză, aruncată oblic peste umăr. Pentru cap, o pânză neagră, şi ea aruncată pe după gât. Acasă, stăpâna relaţiilor cu familiile din comunitate şi, în ciuda prescripţiilor Coranului, colportoarea superstiţiilor care le domină viaţa.

Zilele de acomodare, doar două, depăşite, s-a pus problema vizitei la zăcămintele de uraniu de la Timgaouin şi Abankor, situate cam la 300 km Sud-West de Tamanrasset. Distanţa până la graniţa cu Niger, de vreo 700 km, spre Sud, se putea străbate pe aceeaşi pistă sahariană, N1. Am aflat că această graniţă nu era decât o linie ’imaginară’, brăzdată, la anumite distanţe, de un fel de borne, majoritatea culcate la pământ. În asemenea situaţie, nu-i de mirare că, un grup de geologi prospectori s-a pomenit pe teritoriul Nigerului fiind somaţi cu focuri de armă, şi nu în glumă, să facă stânga’mprejur.

Dimineaţa au apărut două jeepuri, echipate pentru un drum considerat anevoios, cu toate cele necesare pentru vreo ’escală’ neprevăzută şi cu un cordon de canistre mari, agăţate ca un brâu în jurul maşinii. Canistrele erau învelite cu piele crudă de caprine, bine udate, pentru a asigura o evaporare lentă a apei de îmbibare şi prin asta, menţinerea canistrelor la o temperatură joasă. Simplu şi ingenios pentru o călătorie prin Sahara unde deshidratarea este pericolul numărul unu. Drumul spre bazele de la Timgaouin şi Abankor trecea prin două localităţi aşezate pe traseul uedurilor, cu surse de apă asigurate – Abalessa şi Silet, de fapt două sate sahariene care beneficiind de prezenţa apei la o mică adâncime, se înfăţişează, prin sârguinţa localnicilor, ca adevărate oaze.

Ieşirea din Tamanrasset se face trecând pe sub un fel de Arc de Triumf, făcut din scânduri acoperite cu foi de palmier. Odată ieşiţi din ’capitală’, drumul ce coboară spre sud, anevoios, săpat în stâncă uneori, presărat cu bolovăniş bazaltic, specific regiunii, ne face să fim mai circumspecţi în ceea ce priveşte călătoria.  Nici sistemul de amortizare al jeepului nu reuşea să atenueze temerile noastre. Şoferul, ştiind cu cine avea de a face, încerca din răsputeri să ne scutească de neplăcerile inerente unei astfel de ’excursii’. Cam la fiecare zece kilometri oprea, ne invita să ne dezmorţim şi ne îmbia cu apă rece. La început nu ne înghesuiam la cana cu apă nedându-ne, încă, seama de procesul continuu de deshidratare. Au trebuit să treacă multe zile ca să înţelegem că nu suntem în Apuseni, în drum spre o peşteră. Aveam să ne obişnuim, imitându-i pe însoţitorii noştri, şi să consumăm zilnic câte 10-12 litri de apă.

 Toma, cunoscut pentru proverbiala-i rezistenţă la băutură, dădea semne de nervozitate, de moleşeală, de nerăbdare. Din când în când mai scăpa câte o ’apreciere’, într-un grai neaoş românesc, uitând că, în condiţiile de şantier, în silinţa de a învăţa ceva româneşte, localnicii, ca peste tot, prindeau tocmai aceste aprecieri, cu sensul lor atât de universal. Oricum, primii cca. 40 de km au fost parcurşi fără incidente, când zărind în depărtare ceva care aducea a oază, am aflat că vom poposi puţin la Abalessa. Aceleaşi case ascunse de ziduri mari, aceiaşi oameni harnici beneficiari ai apei aflate la doar 4 m adâncime, relativ uşor de obţinut pentru irigarea suprafeţelor cultivate cu cartofi, roşii, ardei iute şi, foarte important pentru pregătirea ceaiurilor, mentă.

Zărind la o oarecare distanţă de sat o colină acoperită spre vârf de un fel de ruine, primim de la un însoţitor tuareg explicaţia, prezentată cu un fel de mândrie şi într-o franceză fără cusur. Era mormântul legendarei regine a tuaregilor, Tin-Hinan. Mormântul a fost descoperit prin 1925 de arheologi. Într-o cameră mortuară s-au găsit osemintele unei femei în preajma căreia se aflau podoabe de aur şi argint. Legenda a fost acceptată ca atare iar scheletul depus la muzeul Bardo din Alger. Tot pe această cale aflăm şi ceva despre importanţa pe care o are Abalessa pentru tuaregi. Aici a fost timp de secole centrul administrativ al tuaregilor din sudul Saharei. Cum timpul începea să ne preseze, s-a renunţat la ceremonialul pregătirii ceaiului, spre dezamăgirea celor care ne-au ieşit în cale cu multă căldură. Pregătirea şi servirea ceaiului, făcută după reguli stricte, era parte intrinsecă din manifestarea ospitalităţii faţă de oaspeţi.

Se anunţa o nouă etapă de vreo 80 de km, spre o nouă oază binecuvântată de prezenţa apei, Silet, popas oficial al SONAREM-ului, localitate cunoscută pentru plantaţiile de curmali, specie pretenţioasă de palmieri, dependentă de apă şi de o temperatură de peste 25 grade, condiţii  pe care natura le oferă cu prisosinţă în această zonă aflată sub influenţa Tropicului Cancerului. Aici am fost întâmpinaţi, la casa de oaspeţi, de cei câţiva angajaţi dintre localnici. Totul pregătit cu grijă deosebită pentru a oferi drumeţilor câteva clipe de relaxare, pentru a servi tradiţionalul ceai, pregătit la vedere, cu tot ceremonialul aferent. Casa este încăpătoare şi, mai ales, răcoroasă. ’Salonul’ de primire nu are ferestre ci o deschidere mare, fără uşă, pe unde pătrunde lumina şi aerul. În mijloc, pe nisip, se întinde un covor în centrul căruia gazda, înconjurată de tot felul de ustensile şi păhărele, stând jos sprijinit pe călcâie, purcede la pregătirea ceaiului.

Urmărind cu atenţie ’protocolul’ locului, ne lăsăm încălţămintea la intrare şi, cu mişcări stângace încercăm să ne aşezăm pe covor. Nu este chiar ceva simplu. Primul care dă semne de inconfort este Toma, care, cu toate încercările de a imita cât mai fidel poziţiile adoptate de oamenii locului, începe să dea semne de nemulţumire. Realitatea este că nici nu-i comod să stai cum o făceai cu naturaleţe în copilărie. Eram noi amatori de sport şi ne descurcam destul de bine la tenis, unde mişcarea continuă nu ridica nici un fel de probleme, dar să stai într-o poziţie statică, incomodă, şi să aştepţi să ţi se servească ceaiul, cu picioarele amorţite după primele zece minute, era cu totul şi cu totul altceva. Chinurile prin care trecea Toma mă împiedicau să urmăresc ceremonialul pregătirii ceaiului despre care auzisem atâtea.

Cu chiu, cu vai, a sosit şi momentul împărţirii păhărelelor cu ceai, când poziţia în care trebuia să ne complacem, ne limita mişcările şi siguranţa lor. Trebuia să te mişti, să te salţi puţin cu mâna întinsă, să iei licoarea mult aşteptată şi să reuşeşti să te şi aşezi la loc. Urma, prin imitaţie, cum am mai spus, sorbirea în trei etape a conţinutului şi, inerent, înmânarea ceşcuţei golite şefului ceremonialului. Surpriza a venit când am văzut că totul se reia de la început deoarece mai urmau două asemenea componente ale procesului.

Neastâmpărul lui Toma lua dimensiuni alarmante ceea ce începea să mă scoată din sărite şi pe mine. Salvarea a venit de la un claxon zgomotos care invita la plecare. Şoferul îşi cunoştea bine meseria şi în materie de disciplină a drumeţiei nu făcea rabat.

Pentru a ne dezmorţi picioarele am luat-o pe jos înspre ieşirea din sat de unde am fost culeşi de jeepul nostru. O privire aruncată în spate ne-a oferit, încă o dată, prilejul de a admira aspectul general al acestei minunate oaze.

Din punerea în gardă făcută de însoţitorul nostru am înţeles că porţiunea cea mai dificilă de drum, îngust, săpat deseori pe un pat de stâncă, presărat cu bolovăniş bazaltic, şerpuind din cauza reliefului, avea să se termine, urmând un drum de nisip asemănător cu pistele sahariene. De fapt se ieşea vizibil din zona masivului Hoggar, plonjând oarecum în lumea uedurilor, a Saharei propriu zise, care aveau să ne conducă la ţintă. Din atitudinea localnicilor faţă de specialiştii români – geologi, geofizicieni, tehnicieni – am înţeles că eram pe un pământ primitor nouă. Nu mai era vorba de ceea ce auzeam, era ceea ce simţeam văzând cu ochii noştri.

Într-adevăr, încet, încet, jeepul a început să se aşeze mai bine la drum. Stratul de nisip permitea roţilor să se afunde uşor urmând urmele săpate de alte şi alte maşini. Privind înainte prin parbrizul curat, vedeai alergând înaintea maşinii cele două linii paralele, indicând parcă traseul de urmat şi transmiţând o doză de încredere, de siguranţă, atât de necesare în pustiul saharian. Maşina înainta precum trenul pe şine, aducând o stare de relaxare conducătorului care-şi permitea luxul de a mângâia volanul cu vârful degetelor mâinii drepte.

 Se mergea cu 60-70 de km/h, ceea ce ne făcea să sperăm că nu vom petrece noaptea în mijlocul naturii. Cum oboseala începea să câştige teren, încrezători în calităţile şoferului nostru, ne-am căutat poziţii cât mai comode şi, lăsând conversaţia să lâncezească, am tras un somn pe cinste. În asemenea circumstanţe, în unanimitate am hotărât să renunţăm la opririle planificate şi, ca atare, la o gustare frugală. Când am auzit, deja bine cunoscutul salut de bun venit ’Salam alecum’, ne-am dat seama că totul a mers bine şi că suntem aşteptaţi cu o bucurie fără rezerve.

Eram în tabăra, campusul, cum le mai plăcea să-i spună, exploratorilor români, pe teritoriul Timgaouinului, unde geologii români erau în faza definitivării concluziilor legate de rezervele de uraniu şi de unde se pleca spre Abankor, cel de al doilea zăcământ ce se contura, în contradicţie cu datele lăsate de predecesorii lor francezi, pesimişti în observaţiile lor. Misiunea lui Toma era de a vizita, ca Director General, Şeful Misiunii Române în Algeria, împreună cu specialiştii români de sub supravegherea inginerului algerian Slougui, cel şcolit împreună cu geofizicianul nostru Toni Lung, în URSS, zonele investigate. Misiunea mea era mai puţin legată de vizita la preconizatele zăcăminte cât, mai ales, întocmirea unui studiu privind înfiinţarea la faţa locului a unui pilot tehnologic legat de valorificarea chimico-metalurgică a minereurilor în cauză. Nu aveam probleme. Eram în relaţii excelente cu majoritatea specialiştilor români aflaţi în Algeria, datorită relaţiilor profesionale din ţară. Cu Ghiţă Filip şi Toni Lung eram buni prieteni şi colegi. În aceste condiţii nu aveam nici un fel de probleme în obţinerea datelor necesare întocmirii unui studiu tehnologic.

 Mă simţeam bine, atmosfera era foarte bună, Toma nu mă urmărea în calitatea lui ierarhică acordându-mi toată încrederea, locul unde mă aflam era un dar pentru firea mea de vagabond şi, foarte important, eram încântat de noii colaboratori, proveniţi din celebrii nomazi ai Saharei. Da, tuaregii mi-au căzut la suflet şi-i păstrez şi acum acolo.

Campusul de la Timgaouin era organizat cam ca acasă, pe la începuturile activităţii Societăţii SOVROMKVARŢIT la Ştei, de unde proveneau majoritatea celor implicaţi în cercetările din Algeria. Nici nu este de mirare căci eram ’vaccinaţi’ să luăm de bune hotărârile ’colegilor’ noştri sovietici, iar aici aveam un conducător şcolit la ei. Căsuţe mici, albe de data aceasta, cabane metalice cu câte patru camere, mai corect spus cabine, cu lumină electrică, apă curentă, aer condiţionat dar, din păcate, cu grup sanitar afară. Mai erau şi corturi în care se retrăgeau pentru odihnă muncitorii localnici. Cabanele erau aduse din Germania, aşa cum erau şi ’viluţele’, primele locuinţe confortabile din Ştei, importate de sovietici pe bani româneşti. Pentru un şantier în inima Saharei, nu era rău. Dovada e că m-am acomodat uşor şi nu m-aş fi supărat dacă delegaţia s-ar fi prelungit.

 Visul meu era masivul Hoggar, această minune a naturii, care în frământările sale tectonice din vremuri preistorice a permis mănunchiurilor de coloane de bazalt, cu secţiune hexagonală, să străpungă granitul, spre deliciul şi mirarea drumeţilor. Academicianul, profesor Dr. Dan Giuşcă, plimbat printre curiozităţile naturii masivului Hoggar, a exclamat, la un moment dat că „Hoggarul este o carte de geologie deschisă”, ceea ce de la un om cu reputaţie de savant, geolog-mineralog, era ceva! Pentru mine era o aşteptare de drumeţ care mă făcea să număr zilele până la întoarcerea la Tamanrasset. Singura temere, şi de aici şi nerăbdarea, era legată de neşansa de a fi îmbarcaţi fără întârziere în tractorul nostru zburător şi trimişi la Alger. Şi cum temerea este temere, i-am împărtăşit-o şi lui Toma. A glumit spunând ironic: „Păi pentru asta te-am adus cu mine?!…”, la care i-am replicat: „Şi pentru asta, că dacă nu era aşa, nu mă lăsam corupt…”. „Poţi fi liniştit că n-o să scap ocazia asta unică. Nu mă mai prind ăştia cu un zbor peste Sahara…”

N-ar mai fi prea multe de spus despre vizita ’de lucru’ de la Timgaouin. Cu Toma mă înţelegeam foarte bine, chiar dacă mă ironiza, la un pahar de bere cu o remarcă aruncată în vânt – „Domnul Boris e prea Domn câteodată…”. La aşa ceva nu aveam replică, mai ales că, cei de faţă se mulţumeau să zâmbească fără al contrazice pe D-l Director General în misiune.

Pe linie de misiune mai aveam ceva în planul întocmit acasă şi anume, vizita de lucru ce urma s-o facem la In Ecker unde prietenul Ghiţă avea sediul laboratorului de chimie şi spectrografie, un loc cu rezonanţă istorică, sau politică, câştigată prin efectuarea de către Franţa în anii şaizeci a primelor explozii nucleare – aeriene şi subterane. La In Ecker se afla, de fapt, Baza Centrală a SONAREM unde Toma urma să continue discuţiile cu Slougui şi câţiva specialişti români ce urmau a fi convocaţi. Eu speram să fiu lăsat să mă ocup de laboratoarele de analiză, împreună cu ing. Filip, ceea ce îmi surâdea. Totul depindea de pauza de lucru ce urma s-o luăm odată întorşi la Tamanrasset, pauză ce speram să fie destul de lungă pentru a ne permite o excursie pe masivul Hoggar.

Drumul de întoarcere la Tamanrasset a fost fără incidente, mai ales până aproape de Silet când, nisipul trasat de roţile maşinilor ne-a uşurat calea. La un moment dat, un nor de nisip răscolit de un puternic curent de aer, l-a făcut pe atentul şofer să murmure ceva în bărbie. Norul părea că se îndreaptă spre noi când întorcându-şi capul ne-a spus sec: „furtună”! La scurt timp am simţit o izbitură în parbriz, vizibilitatea a scăzut ca la lăsarea întunericului, maşina s-a oprit aruncându-ne practic de pe scaune. „Trebuie să stăm pe loc ca să nu ne arunce de pe drum…poate că vântul se va potoli sau îşi va schimba direcţia…”. Aveam impresia că maşina va lua zborul, dar nu a fost aşa. Pur şi simplu vântul s-a potolit brusc, nisipul stârnit s-a aşternut îmbrăcându-ne jeepul cu un strat gros cenuşiu, dar readucând vizibilitatea la normal. Am aflat că la tropic, în Sahara, astfel de fenomene nu sunt o raritate, dar spre deosebire de alte regiuni tropicale unde aşa ceva este însoţit şi de căderi importante de apă de ploaie, uneori cu grindină, aici totul rămâne uscat.

Liniştit, şoferul a ieşit cu o zdreanţă în mână şi cu mişcări lente s-a pus pe îndepărtarea nisipului. Odată treaba terminată, ne-a zâmbit încurajator şi a trecut la volan. Maşina a ţâşnit scăpată dintr-un  uşor patinaj pe nisip şi, după o alergare fără de probleme am intrat în Silet. Am răsuflat uşuraţi gândind la cele auzite despre natura, deseori năbădăioasă, a furtunilor de nisip.

 Cu greu am scăpat de ospitalitatea proverbială a tuaregilor localnici, gata să se întindă puţin la vorbă în timpul ceremonialului pregătirii şi servirii ceaiului. Mai aveam de parcurs o bună bucată de drum, peste 100 de km, pe un drum mult mai anevoios. Aici, un avans de cca. 40 km/h era mulţumitor.

Fără incidente notabile am ajuns la Abalessa stârnind, ca şi la dus, manifestări de bucurie, strângeri de mână. Cum servirea ceaiului nu mai putea fi evitată ca la Silet, la sugestia lui Toma, protocolul a fost încălcat şi ceaiul luat, ca la botul calului, în picioare, spre marea dezamăgire a gazdelor. Am simţit acest lucru şi am avut un gust amar.

Să ai parte la capătul drumului de partea cea mai dificilă, este poate cea mai neplăcută parte a călătoriei. Este valabil în orice parte a lumii te-ai găsi. Oboseala inerentă generează nerăbdarea. Trăieşti cu impresia că stai pe loc, că nu se mai termină chinul. Un singur scurt popas în mijlocul drumului, dictat de nevoile fireşti ale omului, mi-a furat privirea în sus, spre cer. Cum înserarea îşi luase drepturile, am văzut un cer plin de stele, poate cel mai frumos din câte mi-a fost dat să văd. Am încercat să-l descifrez cu ajutorul umilelor mele cunoştinţe, dar nu s-a potrivit nimic. Intrigat am întrebat de Carul Mare şi spre surprinderea mea l-am dibuit în cu totul altă parte. Era spre sud, în porţiunea de cer ce cobora spre pământ. Da, era diferit de ’ca la noi’. Am dat vina pe Tropicul Cancerului, pe Emisfera sudică, pe oboseală.

Greu, negreu, am ajuns la Poarta Triumfală, pe sub care trecuserăm la dus. Tamanrassetul ne aştepta în linişte. Abia când am ajuns la Casa de Oaspeţi, cei care ne aşteptau cu zâmbetul pe buze, ne-au îmbiat spre sala de mese de unde răzbătea un miros ademenitor de mâncare gătită aşezată în mijlocul mesei. Sticlele de bere erau şi ele aşezate în poziţie de aşteptare. De fapt au şi avut cea mai mare căutare. Discuţiile au lâncezit spre dezamăgirea celor care ne aşteptau cu sufletul la gură. Noi, storşi puţin de ceea ce ar fi vrut să fie o călătorie de plăcere, în condiţii neobişnuite nouă, cu neprevăzutul saharian plutind în aer, nu dezamăgiţi, doar obosiţi, aşteptam să ne retragem în dormitoare.

Tamanrassetul era, cum s-a prevăzut, un popas de relaxare, dar fixat, de data aceasta, doar pentru o singură zi. Urma plecarea la In Ecker, Toma pentru continuarea discuţiilor, eu, pentru vizitarea laboratorului de analize chimice şi spectrale.

 Temerea că excursia printre stâncile Hoggarului nu va putea avea loc, îmi crea o stare de insatisfacţie. Să faci un asemenea drum, să zbori peste 2000 km peste Sahara, să visezi zi şi noapte să vezi ce nu mai văzuseşi dar vedeai cu imaginaţia vagabondului din tine, însemna să-ţi trădezi visul indus din copilărie de unchiul Alex.

Plecarea spre In Ecker s-a planificat pentru zorii zilei, pe răcoare. Erau de parcurs cca. 150 km, pe drumul principal al Saharei, N 1, în direcţia Nord, înspre Alger. Cum era vorba de o pistă bine întreţinută, ne aşteptam să ajungem la ţinta propusă în 3-4 ore. Peisajul nu oferea ceva neobişnuit pentru noi, care ne consideram drumeţi cu experienţă sahariană, cu nisip în ochi, în gură, în păr, aşa că nu ne pregăteam de popasuri, de fixat imagini foto. Doream să ajungem nevătămaţi la Centrul SONAREM-ului, unde, conform planului făcut de Slougui, aveam să petrecem câteva nopţi. Eu, preocupat de temerile mele legate de Hoggar, eram tăcut, dacă nu ursuz.

 Toma avea altceva în cap. Îl preocupau discuţiile de la Timgaouin, care s-au cam terminat în coadă de peşte. La un moment dat, aplecându-se spre umărul meu, mi-a şoptit: „Ăştia nu s-au înţeles cu franţujii şi vor să stoarcă totul de la noi…iar eu nu prea am dezlegare să promit prea multe…norocul nostru este că avem experienţă şi în uraniu şi în aur…îl pun pe Lung să-l vrăjească pe Slougui, doar au fost colegi la Moscova…” Ce mai!, fiecare cu gândurile sale, gânduri cu care am ajuns cu bine, să ne îmbrăţişăm cu ai noştri, cu ai lor, într-o atmosferă de sărbătoare.

       Gazdele s-au ocupat de toate. În primul rând am fost cazaţi în cabine metalice, aduse tot din Germania, precum cele de la Timgaouin, dar mai mici, cu două elemente, dotate cu lumină electrică, aer condiţionat, duş, paturi ca cele din cuşetele de tren de pe la noi şi, din păcate, cu grupul sanitar afară. Lenjerie de pat impecabilă şi, obligatoriu, o pătură de lână, pentru nopţile foarte reci. Diferenţa de temperatură dintre ziuă şi noapte ajunge deseori şi la 30 de grade. Eu am fost încântat. Excursionistul din mine era în elementul său. Ce-mi puteam dori mai mult decât un dormitor solo?!, pentru o retragere la răcoare ziua, pentru un somn liniştit noaptea.

Masa s-a servit într-o sală încăpătoare, întreţinută curat, cu băieţi spălăţei la servitul mesei, cu diferite feluri la alegere printre care ’couscous-ul’, ceva specific ţărilor magrebiene, de origine berberă,  preparat cu carne de vită, ceva care, la sfatul celor competenţi, nu se cădea a fi refuzat. Într-o explicaţie succintă Ghiţă ne-a lămurit despre ce era vorba. Nişte granule sferice preparate din griş special obţinut dintr-un grâu dur. Ce era cu acest grâu dur n-am înţeles eu nimic dar am reţinut că era garnitura preferată pentru o carne de vită. De fapt aşa ni s-a servit nouă, o spun, deoarece am aflat că se prepară diferit în Maroc, şi mai diferit în Tunisia. Acolo couscous-ul se prepară cu multe legume, după multe reţete. Se mai pregăteşte şi pentru desert, dulce, aromat, cu fructe, cam cum se face şi la noi grişul cu lapte pentru copii. La masa noastră s-a servit şi bere trente-trois.

Seara ne-am retras în cabina mea, cu Ghiţă şi Toni, prieteni cu mine şi în relaţii foarte cordiale cu Toma, la un pahar de vorbă. Surpriza a venit de la Toma care a scos două sticle de coniac franţuzesc ’Napoleon’, primite în dar de la Slougui, cu o mică lămurire: „Este cadoul Centralei pentru noi doi. Pune-o pe a ta la o parte şi nu ne da astăzi nici dacă insistăm!” Am zâmbit cu subînţeles având experienţa de la hotelul din Alger. „Ce tot mustăceşti?!…”. „Mă gândesc că nu prea am antrenament la insistenţe…” „Atunci las-o pe măsuţa asta ca s-o avem sub control”. Într-adevăr n-am rezistat la insistenţe şi, neavând decât două pahare, am servit cu rotaţie. A fost mai mult decât plăcut şi după miezul nopţii fiecare s-a retras la casa lui. Ne aştepta o zi plină şi fără coniac.

Dimineaţa, amicul meu Ghiţă a trecut să mă ia la micul dejun, după care, în înţelegere cu Toma, am mers la laboratoare. O clădire mai veche, probabil rămasă de prin anii şaizeci când francezii se ocupau cu experimentarea bombei atomice, dispunea de o sală încăpătoare, cu nişe pentru efectuarea analizelor chimice, cu o ventilaţie puternică dar zgomotoasă, cu dulapuri pline de sticlărie de laborator, Pirex-uri de invidiat, cuptoare, etuve. Totul pentru analize de uraniu. Arăta într-adevăr a un laborator ponosit, dar laborator în funcţiune. Alături, o sală mai mică, curat întreţinută, adăpostea un Spectrograf de mică dispersie, adus din URSS, cu anexele specifice: Spectroproiector, Microfotometru, Frigider pentru păstrarea plăcilor foto şi altele. Într-un colţ, o despărţitură din scânduri vopsite în negru adăpostea camera foto unde se prelucrau plăcile spectrale. De ce vopsea neagră la exterior nu am putut înţelege, dar nici nu am pus întrebări, mai ales că interiorul era alb.

 Cu şi fără observaţii, m-am declarat mulţumit. Ghiţă, cât eram noi de prieteni, mă urmărea vădit emoţionat, considerându-mă, cel puţin aşa cred, mentorul lui în materie de spectrografie, de la care, în începuturile sale la Ştei, însuşise acest domeniu de activitate.

Alături de clădirea pomenită, mai exista un corp de clădire compartimentat unde pe lângă activitatea de pregătire a probelor geologice, era o încăpere dotată cu două cuptoare de laborator destinate analizelor de aur ce se efectuau prin metoda docimazică, precum şi o nişă mare bine ventilată. Una peste alta, plecând de la faptul că eram în mijlocul Saharei, dotaţia generală satisfăcea elementarele pretenţii în domeniu.

 Şi a început discuţia privind metodologia aplicată, greutăţile întâmpinate, condiţiile de lucru. Nu era chiar totul roz. Cum îl cunoşteam pe Ghiţă a fi un om comod, am rămas plăcut surprins să-l văd implicat cu trup şi suflet în organizarea locului de muncă, în pregătirea personalului auxiliar format din aceiaşi tuaregi sedentari şi, şi mai surprinzător, să-l văd, pe viu, apărându-şi punctul de vedere în inerentele dispute cu beneficiarii analizelor, geologii mereu nemulţumiţi.

Legat de acest ultim aspect, am asistat, fără să vreau, la o discuţie cu un spectrografist sovietic, cu care Ghiţă împărţea singurul spectrograf existent. Problema era legată de faptul că amicul meu introdusese o idee, bine gândită, privind analiza aurului la spectrograf, după o pregătire chimică simplă a probei. Procedeul permitea o inventariere mai rapidă a probelor cu conţinut de aur la un nivel de precizie semicantitativă, foarte utilă în activitatea de prospectare a geologilor. Reticenţa sovieticului faţă de analizarea aurului la spectrograf m-a intrigat şi cum Ghiţă, neavând ce face, m-a prezentat sovieticului drept specialist în spectrografie şi cunoscător al limbii ruse, rusul, cum i se spunea, a rămas puţin derutat.

A avut loc o discuţie în trei care până la urmă s-a transformat într-un monolog, din fericire în favoarea mea. Nu ştiu dacă eram eu atât de convingător, dar ceea ce a contribuit la schimbarea atitudinii a fost informaţia pe care i-am servit-o spunîndu-i că prin 1960 am paricipat timp de o lună la Moscova, la lucrările marelui Profesor Rusanov, replica incontestabilă a sovieticilor la celălalt nume mare mondial, profesorul american Ahrens. Amândoi colaborau, amândoi se lăudau şi amândoi erau recunoscuţi drept părinţii Analizei Spectrale a Minereurilor. La mijloc era un arbitraj într-o problemă în  care eram implicat, legată de prezenţa Niobiului într-un zăcământ conturat la noi. Am câştigat şi m-am întors cu ’lauri’ de la Moscova.

Din clipa aceea am devenit amicul rusului spre satisfacţia prietenului meu din Ştei. Puţinele zile pe care le-am petrecut la In Ecker, în înţelegere cu Toma, le-am dedicat urmăririi la faţa locului a activităţii laboratorului de Spectrochimie, cum i-am şi spus, mai în glumă, mai în serios. Am punctat câteva aspecte din activitatea acestui laborator pentru a respecta locul pe care îl aveam în această delegaţie. M-am apucat să notez câte ceva din amintirile mele împins de rolul, neasumat oficial, de amator de hoinăreală, de amator de necunoscut, de frumosul creat de natură, dus de dorul meu de ducă.

Serile le petreceam tot în ’apartamentul’ meu, în aceeaşi formaţie de patru, doar că, din lipsă de coniac, ne îndestulam cu bere. Toma şi cu mine ascultam poveştile legate de Sahara prezentate cu lux de amănunte de Toni, un bun povestitor şi nu palavragiu cum îl defineau gurile rele. Povestea experienţelor nucleare efectuate de Franţa în anii şaizeci, în mijlocul Saharei, în zonele ei cele mai accesibile dezvoltării vieţii, îi frământau şi acum pe algerieni, stârnind reacţii întârziate dar acuzatoare.

 Toni era documentat. Ştia de cele patru teste făcute în 1960 în atmosferă sub numele e Garboise – blue, blanche, rouge şi verte, dintre care ‚’blue’ era cel mai puternică, cu o forţă distructivă de patru ori mai mare decât a bombei lansate la Hiroshima. Testele au fost făcute pe poligonul nuclear de la oaza Regane, situat în sudul oazei. Turnul de pe care a fost făcută lansarea, un schelet metalic, avea peste 100 m înălţime.

 Şi pe Ghiţă îl mânca limba, bine documentat şi el. A preluat expunerea vorbindu-ne despre reacţiile negative care au dus la adevărate revolte locale, ca să nu mai vorbim de criticile aspre adresate Franţei pe plan mondial. Rezultatul a fost renunţarea la testele în atmosferă şi începerea unui amplu program de testare subterană. Aşa s-a ajuns la In Ecker, practic pe locul în care ne aflam noi, la săparea unei galerii, martorul viu al celor 13 teste subterane ce au urmat până prin 1967, cu un fond radioactiv remanent important, cu tot felul de instalaţii, utilaje, ateliere, materiale, care în bună măsură au fost folosite la dotarea laboratoarelor şi atelierelor Centralei SONAREM.

Cum veneam dintr-o activitate nucleară în plin avânt de la noi, confruntaţi cu tot felul de probleme de contaminare radioactivă, inerente dacă ne gândim la imprudenţele condamnabile comise de partenerii noştri sovietici care dirijau întreaga activitate, liniştea cu care prietenii noştri relatau ’curiozităţile’ de care se izbeau ne făcea să ne aruncăm ocheade pline de înţeles. Aici nu era vorba de sovieticii atât de huliţi la noi, ci de francezii atât de admiraţi, tot de noi. Lumea era plină de păcate, indiferent de amplasarea geografică. Cum, necum, vorba lui Toma, ca şi în gluma cu Iisus şi Hristos, tot de acelaşi drac era vorba.

Chit că eram în mijlocul Saharei recunosc că m-am simţit bine, că mi-a plăcut şi, spre deosebire de Toma, nu aşteptam cu nerăbdare întoarcerea la Alger. În fond, pentru mine totul era nou, şi ca atare, interesant. Pe linie profesională eram în elementul meu. Oricât de încet însă, zilele au zburat şi după un fel de banchet de despărţire organizat mai spre seară, cu bucate multe, cu bere trente-trois, cu ceva coniac franţuzesc păstrat de Slougui, cu mult fum de ţigări franţuzeşti, ne-am retras, fiecare la cabina sa, dornici de un somn bun, înainte de trezirea de dimineaţă-dimineaţă, pentru întoarcerea la Tam.

Şoferul a pregătit totul pentru plecare şi, după o cafea servită la botul calului, am aruncat o ultimă privire înspre ceea ce a fot cândva platforma nucleară a Franţei în Algeria, când, după cele 4 teste în atmosferă şi 13 subterane, Franţa a fost plasată pe locul patru în lume, alături de Statele Unite, Rusia Sovietică şi Marea Britanie. Era, totuşi, un loc istoric acest In Ecker…

Drumul de întoarcere la Tamanrasset a fost fără probleme. Timpul bun, pista aşişderea, gândul la cele ce urmau – Toma la discuţiile finale, eu la Hoggarul mult visat. Mai aveam cam o săptămână până la încheierea misiunii şi începusem să-mi fac planuri de ’eliberare’ de sub tutela Directorului General. Pentru cele două zile ce urmau a fi petrecute la Roma, făcusem un itinerar minim care includea Colosul San Pietro, biserica unde ştiam că voi mângâia cu privirea Pieta, biserica San Pietro in vincoli, unde mă voi emoţiona în faţa lui Moise, Vila Borghese pentru a face măcar o poză cu regele cu praştia, tizul meu David, şi, în final dacă se va putea, Capela Sixtină a Vaticanului.

 Prinsesem ceva într-o fugă în drumul spre Algeria, iar acum, nu mai aveam chef să mă plimb prin magazine ţinându-mă de Toma, pentru liniştea lui. Într-o seară, discutând despre întoarcere, chiar m-a atenţionat că are încredere în mine, că nu voi profita de ‘libertatea’ de care mă bucuram pentru a dispare la Roma. I-am răspuns calm că la Roma nu vom mai fi în delegaţie, vom putea, fiecare, să mergem pe drumul gusturilor personale, urmând dictonul ’de gustibus et coloribus non disputandum’. Ştia că eram nebun după ruine, biserici, sculpturi celebre, muzee, aşa că a dat din cap afirmativ, dar cu o oarecare notă de lehamite în gest.

Legaţi de programul de zbor al ‘tractorului zburător’, trebuia să petrecem două zile pline în Tamanrasset. Eram liniştit deoarece mă bazam pe promisiunile celor din echipa de la Timgaouin care ne-au pregătit o excursie pe masivul Hoggar având ca ţintă schitul lui Charles de Foucault, viconte, ofiţer în armata franceză, călugărit mai apoi pentru a se dedica unei misiuni monahale în Sahara, mare admirator al tuaregilor. Ajuns prin 1905 la Tamanrasset s-a dedicat educaţiei tuaregilor sedentari şi a scris. În 1910 întemeiază celebrul schit de pe Assekrem, la peste 2000 m, unde va rămâne până la moarte. Studiază limba tuaregilor şi lasă chiar un dicţionar tuareg-francez. Frumuseţea locului ales pentru schit, minunea geologico-artistică a Hoggarului, au făcut din Assekrem, legat şi de numele lui Foucault, ţinta tuturor turiştilor, ca să nu mai vorbesc de cei ajunşi în Sahara pe linie profesională.

O maşină bine echipată, un şofer cu experienţă şi un însoţitor, tuareg şcolit în domeniul geologiei, ne-au aşteptat după micul dejun în curtea SONAREM-ului. Plecarea nu era precipitată deoarece trebuiau potrivite momentele cele mai favorabile admirării a două spectacole considerate unice în această parte a lumii, şi anume, apusul şi răsăritul soarelui. Locul ideal era şi el bine ales, privitorul căutându-şi poziţia printre coloanele şi stâncile de bazalt erodate, ca să nu spun, sculptate de vânt.

Drumul în continuă urcare, la început şerpuind printre stânci, parcă pentru a pune la încercare măiestria şoferului, apoi deshizându-se şăgalnic pentru a da frâu liber exclamaţiilor noastre entuziaste, generate de surprinzătoarea privelişte oferită de o oglindă de apă liniştită, un lac în miniatură, din care ţâşnea o şuviţă argintie, alergând printre stânci la vale. Nu puteam să nu cerem o clipă de răgaz pentru a întipări în memorie, sau pentru a imortaliza pe un diapozitiv, unul din momentele cele mai fermecătoare întâlnite pe traseul de vis. Şi nu eram decât în prima parte a călătoriei noastre înspre Assekrem, ‘Acoperişul’ Hoggarului. Cât eram eu de entuziasmat nu m-am putut opri de a-l observa discret pe Toma. Am rămas surprins să văd un Toma dând continuu din cap a aprobare, cu o privire sclipitoare, cucerit de peisajul în perpetuă mişcare. Sau, cel puţin aşa părea. A trebuit să participăm la spectacolul apusului de soare, cum ni se promisese, ca să văd în faţa mea un Toma transfigurat, manifestându-şi entuziasmul împotriva firii aparente, descriindu-ne minunea de culori ireale ce coborau spre orizontul privirilor noastre, ca şi cum noi mai aveam nevoie de explicaţii.

 Era altul, nu cel ce conducea, prin întrebări încuietoare, mereu la obiect, o şedinţă cu mineri, geologi, electronişti, chimişti, contabili. Avea o intuiţie remarcabilă şi o concentrare deosebită în faţa unor probleme complexe, legate de explorare, exploatare, cercetare tehnologică, organizare de şantier. Din pleiada de Directori Generali pe care i-am cunoscut, pentru mine, cel puţin, era ’the best’. Făcuse facultatea, ca şi mulţi alţii în acele vremuri, la un institut ’pe cartelă’, pe la Brad, alţii le spuneau ’pe puncte’, dar inteligenţa lui înnăscută şi practica omului care s-a implicat cu toată tinereţea lui în munca de miner, l-au promovat, după obţinerea diplomei de inginer, în munca administrativ-politică. Acesta era cursul acelor vremuri, dar Toma a confirmat, ajungând, la un moment dat, ministru adjunct la departamentul ’Metale Rare şi Radioactive’.

Dar să revin la oile noastre, părăsite printre ivirile vulcanice de bazalt, deseori mănunchiuri de coloane hexagonale, cum am mai spus-o de altfel, cu sclipirile lor albăstrui în razele de soare. Sincer, nu mi-am putut imagina că, urmare a unor mişcări tectonice, bazaltul să străpungă pur şi simplu granitul pentru a ieşi la lumina soarelui, ca împreună, să ofere privirilor nesăţioase de frumos, tablouri picturale inimaginabile. Într-adevăr „natura bate penelul”, citat din Toma.

 Mai erau de parcurs cca. 80 de kilometri până la cabana de popas de la poalele Assekremului,  locul ales de însăşi natura masivului Hoggar, pentru vizionarea celor două spectacole oferite de soare, la culcare şi la sculare, în amurg şi dimineaţa în zori. Drumul şerpuitor, într-un continuu urcuş, printre aceleaşi formaţiuni bazaltice, prezintă probleme doar pentru şoferul nostru, tuareg de baştină, care face un veritabil slalom printre ivirile stâncoase, cu zâmbetul pe buze, convins că ne oferă cu mândrie minunile pe care natura le-a presărat de-a lungul traseului. Din cauza sinuozităţii drumului, când ai impresia că te învârţi pe loc, lumina se joacă de-a v-aţi ascunselea cu noi, uite-o, nu e, nuanţând în continuu culorile stâncilor mângâiate. Erau momentele când am surprins acel zâmbet enigmatic a lui Toma, pe care, cum am mai spus, l-am înţeles abia sus, când s-a dezlănţuit într-o scurtă, dar adevărată prelegere despre frumuseţile apusului de soare.

Era pe înserat când am ajuns la cabană şi îndrumaţi de însoţitorul nostru, ne-am căţărat printre stânci pentru a ocupa un loc în ’loja’ amfiteatrului, construită de fenomenele de eroziune ce au sculptat în curgerea veacurilor bazaltul. Mângâind, la un moment dat, o coloană de bazalt, însoţitorul nostru a ţinut să-mi explice credinţa tuaregilor legată de aceste fenomene tectonice, milenare. „Bazaltul a străpuns granitul pentru a ieşi la soare şi a se bucura de măreţia picturală a acestor locuri unice”. În vorbele lui răsuna, pentru a nu ştiu câta oară, mândria tuaregă de a fi stăpânul recunoscut al Saharei, a Hoggarului.

 Am înnoptat la cabană pentru a fi martorii celui de al doilea spectacol al naturii, răsăritul soarelui, nu înainte de a profita de lăsarea întunericului pentru a admira incredibila imagine a cerului înstelat din această zonă tropicală. Eram la doi paşi sub Tropicul Cancerului, pe care l-am ’călcat’ de fapt cu jeepul la întoarcerea de la In Ecker, unde am coborât pentru a imortaliza într-un diapozitiv momentul. Imaginea înstelată era, spre surprinderea noastră ignorantă, diferită de cea cunoscută la noi. Am mai spu-o. Şi cum eram ’cunoscători’, ne-am pus să identificăm, iarăşi, Carul Mare. În primul rând cerul era mai înstelat ca la noi ceea ce ne îngreuna cercetările. Până la urmă, tot tuaregul ne-a scos din încurcătură şi într-adevăr am regăsit Carul mult mai spre Sudul bolţii cereşti, ceea ce ne-a permis un somn liniştit în acea noapte mirifică., convinşi că aşa trebuia să fie.

Treziţi de şofer în zorii zilei, am sărit din pat şi, la fel ca şi ceilalţi, ne-am căţărat în ’loja’ de observaţii şi ne-am pus pe aşteptat. Răsăritul, din cauza structurii montane, s-a lăsat şi el aşteptat, dar a meritat. M-am postat alături de Toma ca să-i pot urmări, cu coada ochiului reacţiile. Era liniştit şi aşa a rămas şi la ivirea astrului pe linia de orizont a locului de observaţie, linie ce se afla mult mai aproape de noi. Tuaregul nostru ne-a şoptit, intuind gândul ce ne bântuia, că, atunci când vom fi pe platoul Assekremului, a cărui deschidere este cu totul şi cu totul alta, ne vom bucura de un spectacol cu adevărat grandios. Oricum, şi în condiţiile ce ni le oferea loja noastră montană, răsăritul soarelui ne-a surprins nu numai prin frumuseţe, dar şi, în special, prin dimensiunea şi strălucirea astrului.

Un ceai la cabană, cu respectarea strictă a ritualului, trei păhărele la rând, cu cele trei sorbituri la fiecare din ele. Un ceai aromat, cu un iz preponderent de mentă, băut fără grabă şi stând pe scaune în jurul unei mesei, ne-a luat gândul de la cafea, din respect pentru apropierea de  ‘L’Ermitage du P. de Foucault’, unde vicontele de altădată, instituise o adevărată lege privind ceremonialul pregătirii şi consumării ceaiului. Un singur lucru nu a fost respectat, la insistenţele lui Toma, şi anume, servirea ceaiului de pe un covor şi nu la masă. Avea oroare de poziţia şezut pe duşumea, chiar dacă era aşternut şi un covor.

Schitul lui Foucault părea agăţat de peretele Assekremului, sau mai bine zis, plasat pe o treaptă săpată în stâncă. Am ajuns uşor cu maşina în apropierea ’Ermitajului Catolic’, cum îi spuneau francezii, lăsat de acest neobişnuit pelerin după moartea sa violentă din 1916, când a fost răpus în timpul atacului dezlănţuit de ocupanţii Fortului Djanet. O nouă ispravă dăruită de războiul mondial izbucnit în Europa, dar resimţit şi în afara ei.

Atracţia care-i aducea pe drumeţii organizaţi sau solitari, era ceremonialul ceaiului cu care gazdele îi cinsteau la schit. O încăpere anume, o cameră aproape rotundă, cu bănci fixate de-a lungul pereţilor albi-albi, cu un covor frumos în centru, în mijlocul căruia aşteptau în permanenţă tot felul de ustensile, printre care ceainicele de aramă, prelucrate cu măiestrie, atrăgeau în special atenţia. Mai erau cutiuţele metalice cu ceaiuri speciale, culese de pe platoul Assekremului,  sau din alte locuri secrete, precum şi, nelipsitul ceai de mentă, adus din magazinele din Alger, indispensabil datorită aromei sale specifice.

Mai marele ceremonialului, un tuareg într-o ţinută impecabilă, cu ceva tentă monahală, se aşeza pe covor şi, cu o răbdare demnă de admirat, dar nu şi de suportat, se apuca de adunat totul pe un fel de măsuţă cu picioare scurte. Cu gesturi majestoase aprindea lampa, aşeza un mic trepied deasupra flăcării şi încărca primul ceainic cu apă pentru fiert. Lua cel de al doilea ceainic şi cu mişcări lente introducea în el ierburi mărunte din cutiuţele metalice. Erau vreo trei. Apa clocotită o turna cu grijă peste frunze pentru a le opări. Decanta apoi conţinutul şi, lichidul limpede îl turna înapoi în primul ceainic în care punea mentă şi zahăr. Turna iarăşi conţinutul peste frunze şi aducea totul la o scurtă fierbere.

Acum începea operaţiunea de aducere a ceaiului la o culoare convenabilă, lui bineînţeles, lucru ce se obţinea printr-o succesiune de transferuri dintr-un ceainic în celălalt. Cam după vreo trei operaţiuni de acest fel care se fac cu multă măiestrie deoarece transferul se face lin, ridicând sus mâna cu ceainicul, lăsând să curgă o şuviţă de lichid subţire, a cărei culoare tinde spre o nuanţă roşietică. Este momentul când, mulţumit de rezultat, mai marele începe să umple păhărelele şi să le întindă spre invitaţi. Parcă am mai spus-o, se beau câte trei păhărele, iar conţinutul unui păhărel se goleşte din trei sorbiri. E ceva mai complicat decât am putut eu prezenta, dar, sper că esenţa a fost spusă. Este un ceremonial deosebit de scrupulos executat la care participantul este invitat să participe cu tot respectul. Nu este o pretenţie prea mare, dar fiind ceva aparte şi dăruit cu mult suflet, te atrage într-o cooperare din care te alegi, de obicei, cu ceva nou în viaţa ta, chiar dacă, de regulă nu ţii neapărat să repeţi experienţa. La sfârşitul unei astfel de demonstraţii, Toma, şi-a manifestat mulţumirea pentru faptul că s-au gândit să pună acele laviţe, scutindu-i pe invitaţi de a  sta în posturi incomode.

Ţinta finală a excursiei era la un pas. Cu picioarele uşor tremurânde am urcat cei câţiva metri care ne despărţeau de platoul Assekrem. Trebuia să săltăm pe acoperişul Hoggarului aflat la 2018 m. Schitul Foucault se afla la cca. 2000 m. Nu ştiam ce vom găsi, dar a meritat. Se deschidea în faţa noastră o întindere ’plată’, pietroasă, răscolită de iviri stâncoase, nu prea mari, arătând ca nişte mogâldeţe.

 Spre partea nordică, dacă o luai la picior, te opreai brusc pe marginea, parcă, uşor crenelată a prăpastiei care se căsca. Nu era nimic înspăimântător. Pur şi simplu te aşezai, cu picioarele în vânt şi cu privirile aruncate hăt departe, fermecat de formele bizare ale masivului, atât cât putea sesiza ochiul, şi, urmând sfaturile însoţitorului a toate ştiutor, tuaregul atât de uşor îndrăgit, te străduiai să rămâi treaz pe această buză montană.

 Au urmat plimbări, în lungul şi latul platoului, atât cât era la îndemâna noastră, făcând slalom printre mogâldeţele amintite, căutând să descifrăm micile iviri de vegetaţie în speranţa de a descoperi frunzuliţele, măcar unele din ele, care stăteau la baza pregătirii legendarului ceai saharian. Era într-adevăr bun, aromat, dulce, calmant, iar pregătirea lui ascundea de fapt o impunere pentru odihnă, pentru liniştire, atât de necesare în procesul supravieţuirii în condiţiile de climă şi relief ale Saharei.

Dar tot acolo, pe acoperişul Hoggarului, au venit şi primele dezamăgiri. Am aflat că excursia, la întoarcere, planificată pentru a ajunge în zona celor mai apropiate gravuri rupestre, a fost anulată din motive administrative, urmând a ne întoarce pe drumul pe care am urcat. Şi, şi mai dezamăgitor, pentru mine cel puţin, a fost cea de a doua veste proastă, care fusese hotărâtă pentru întoarcerea la Alger, şi anume escala la Djanet, inima fantasticelor ’Tassiliuri N’ Ajjer’, canioanele algeriene cum le mai spuneau geologii, o lume a dunelor străpunse de stânci, cu forme fantastice, rezultate de milenii, din lupta cu vânturile şi temperaturile sahariene. Aici, ascunse în locaşurile săpate în stânci, s-au găsit cele mai renumite gravuri rupestre datând de peste zece milenii, mărturii ale vieţii active existente pe aceste meleaguri, astăzi deşertizate.

 Cine mai putea spera să mai aibă o altă ocazie de a ajunge, nu să survoleze, ci să străbată cu piciorul, unele dintre cele mai râvnite zone ale lumii, de către împătimiţii drumurilor! Eu, nu! Ştiam de unde veneam…O mică frântură din planul iniţial mai sclipea totuşi la orizontul speranţei – survolul zonei la întoarcerea în capitala Algeriei, pentru încheierea tratativelor. Ne spuneau că într-un zbor la mică înălţime, spectacolul era copleşitor.

Întoarcerea la Tamanraset nu a ridicat probleme. Drumul îl ştia nu numai şoferul, dar şi noi. Plecarea spre Alger a avut loc a doua zi de diminaţă, cu tractorul zburător, spre evidenta nemulţumire a lui Toma. „Totuşi, sunt şi eu Director General invitat pentru tratative, ce mama dracului?! Puteau să aranjeze şi ei altfel. Sunt şi curse normale la Tamanrasset, nu?!…” Am zâmbit şi, fără să vreau, m-am gândit la întâlnirea cu Laifa. Să-l văd pe Beznă cum va face pe interpretul!?

Zborul a fost ceva mai liniştit, probabil că ne mai obişnuiserăm cu tractorul. Ca întotdeauna, prima oară e mai greu…Promisiunea a fost respectată şi survolul tassiliurilor la mică înălţime ne-a trimis, într-adevăr, într-o lume de basm, a fantasmelor descrise de norocoşii care au străbătut cu piciorul aceste minuni ale naturii. Îi invidiam, pozitiv cum se spune, dar simţeam că voi rămâne cu un imens regret şi o singură scuză: ghinion!

De acum, prins de ideea întoarcerii acasă, am reînceput să planific turul Romei. Aveam două zile la dispoziţie dar cam multe idei cu care trebuia să nu-l indispun pe Toma. Amintirea proaspătă a celor văzute, trufandale pentru firea mea de hoinar, constituiau destule subiecte pentru clipele de destindere. Descoperisem în Toma un om sensibil pentru frumosul oferit de natură, în sfârşit dispus să-şi descarce sufletul, făcând-o cu talent, fără reţinere. Ne comportam realmente ca doi prieteni care se respectau reciproc.

 Anii care au urmat au confirmat aceasta chiar dacă, după întoarcerea în ţară, din respect pentru ierarhia administrativă, nu l-am mai tutuit. Toma a devenit ‘Tovarăşe Director General’ şi doar la tenis mă mai burzuluiam la el, când se ştie, se şterg toate urmele de discriminare în relaţiile dintre adversari. Acolo eram dăruiţi cu trup şi suflet şi până la duş ne apăram şansele cu ardoare. Grupul sanitar, cabinele de duş, erau masa de armistiţiu unde ne reveneam fizic şi psihic. Acolo uitam, la unison, relele de acasă, de pe la noi.

La Alger, pe mine cel puţin, problemele misiunii nu mă mai preocupau. Făcusem ce era de făcut şi aprecierea finală avea să fie nu cea rezultată la ultima şedinţă de lucru, ci la minister, la noi, unde, în general, părerile privind angajarea noastră peste hotare, erau împărţite. În aceste circumstanţe, mă simţeam liber, mă plimbam prin oraş, făceam vizite prietenilor şi, din când în când, ieşeam cu Toma la un peşte stropit cu Trente-trois.

Plecarea din Alger s-a făcut cu pompă, cu scutire de vamă, nici nu prea era cazul, singurele economii fiind rezervate Romei, pentru cadouri, unde aveam de stat, ca şi la dus, două zile întregi. Ne-am cazat în camere separate, la un hotel ce ar echivala astăzi cu unul de patru stele, cu mic dejun şi confort cât încape. Erau clipe de adevărată relaxare şi de odihnă bine meritată. Ca să nu par deplasat în atitudine, l-am însoţit pe Toma prin marile magazine, dar mi-am rezervat dreptul de a hoinări şi singur, prin muzee, biserici, locuri istorice.

Am început cu bazilica San Pietro unde, numai apropierea de piaţa coloanelor, îmi dădea fiori. Câtă măreţie arhitecturală! Interiorul colosalei biserici te copleşeşte. Ameţeşti învârtindu-te doritor să vezi totul. De la intrare, pe dreapta te întâmpină Pieta, această capodoperă a marelui Michelangelo. Încercând să fixez pe diapozitive câteva detalii, m-am apropiat mai mult decât se cade şi, discret, cât credeam eu că se poate, am mângâiat marmora albă de Carara. Am pus mâna la inimă într-un gest de culpă când am auzit în spatele meu un reproş vocal.

 M-am oprit în faţa coloanelor baldahinului lui Bernini şi am privit în sus spre imensa cupolă. După câteva momente de nemişcare, cu capul plecat pe spate, am ameţit pentru o clipă. Printr-un gest reflex de apărare m-am sprijinit de una dintre coloanele baldahinului pentru a mai auzi o dată acea voce a reproşului. Eram chiar urmărit?! M-am simţit jenat şi am continuat vizita concentrându-mă asupra gesturilor necontrolate.

Asocierea asta a lui Michelangelo cu Bernini mi-a schimbat planul iniţial şi, luând un taxi, am cerut Vila Borghese. Trebuia să-l văd pe tizul meu, pe David cu praştia, în viziunea lui Bernini. Am tras temător un diapozitiv şi m-am îndreptat vinovat spre următoarea încăpere. Totul aparţinea acestui geniu a sculpturii şi arhitecturii. Era copleşitor. M-am oprit în faţa Răpirii Proserpinei şi, emoţionat am mai tras un diapozitiv. De data aceasta atenţionarea a venit prompt, ceva în genul – fotografiatul interzis! Am continuat să mă învârt printre statuile care se cereau fotografiate şi nu numai admirate şi m-am mai oprit încă o dată în faţa Răpirii. Supraveghetorul s-a apropiat zâmbind şi a făcut un gest interogativ. I-am răspuns arătându-i cu degetul, mai bine zis atingând, degetele care practic se cufundau, pătrundeau în carnea Proserpinei, în postura strângerii în braţe. A dat din cap aprobativ cu un zâmbet ce etala mândria.

Când să trec în camera următoare, pe uşă am văzut o pictură, un portret al lui Bernini, de fapt un autoportret. M-am uitat la supraveghetor şi i-am arătat ostentativ aparatul de fotografiat. Mi-a făcut un semn aprobativ şi m-am supus fericit.

A doua zi, cu consimţământul lui Toma, gest care putea ascunde chiar şi lehamitea, am pornit singur în căutarea comorilor. Am intrat să văd ce ascunde mult lăudata biserică Santa Maria Magiore şi m-am aşezat pe primul scaun lateral. Este atâta frumuseţe concentrată că nu-ţi mai vine să te ridici. Dimensiunile interiorului îţi permit să te învârţi pe scaun şi să baleiezi privirea pe pereţi oprind-o pe tavanul de care nu-ţi mai vine să te desprinzi.

 M-am desprins, totuşi, şi m-am îndreptat spre Biserica San Pietro in Vincoli. Ca să ajungi la ţintă, trebuie să urci un fel de deal, ceea ce îţi cam taie răsuflarea. O făcusem şi la dus şi ştiam că trecusem prea în fugă. Ţinta nu era atât biserica, ci comorile ce le ascundea – lanţurile Sfântului Petru şi, Moise, gigantul lui Michelangelo. De data aceasta am apelat la casca de ascultare şi am urmărit informaţiile înregistrate pentru vizitatori. Picioarele lui Moise erau înnegrite de atâtea mângâieri, ceea ce, spre ruşinea mea, am făcut-o şi eu.

Am luat-o agale spre hotel, mulţumit de împlinirea planului meu. De Capela Sixtină nu mai putea fi vorba. Toma, se odihnea la o masă, pe terasa din faţa hotelului, sorbind tacticos dintr-un fel de halbă, plină cu bere cu guler. M-am alăturat şi în câteva cuvinte l-am lămurit în privinţa itinerariului parcurs.

„Acum că ţi-ai făcut plinul, hai cu mine să aleg câte ceva pentru acasă…” Am răscolit ceva magazine, şi mai mari, şi mai mici şi, seara, cu braţele pline, târând picioarele obosite, ne-am întors la hotel pentru ultima oară. A doua zi, un avion ’adevărat’, în care Toma a aţipit pe loc, uitând de tractorul zburător, ne-a debarcat pe amândoi la Băneasa.

„Ştii, mă bucur că n-ai făcut o prostie. Aici este locul nostru. Poate mai mergem undeva împreună…”  „Ar fi grozav, tovarăşe Director General.” „Eşti o figură, tovarăşe Boris!”

A doua zi, bărbierindu-mă în baie şi ascultând ştirile transmise la radio, am înlemnit. Se relata, cu lux de amănunte faptul că, un sculptor ungur, un apucat probabil, a mutilat cu ciocanul Pieta. O admirasem şi la dus, şi la întors, încercasem chiar s-o mângâi, când am fost admonestat, şi asta doar cu o zi înainte…De atunci, această minune a sculpturii, a fost închisă într-o cuşcă de sticlă pentru a fi protejată de pornirile barbare ale iubitorilor de artă. Diapozitivul meu păstrează mărturia unor vremuri când, se pare că, oamenii nu se dedau la astfel de manifestări exaltate…

Mi-am adus aminte de ceva similar, întâmplat la Moscova, unde un student exaltat de la arte, a înfipt cuţitul în pânza lui Repin, ‘Ivan cel Groaznic omorându-şi fiul’ de la muzeul Puşchin, mi se pare.

Gustul amar, care m-a copleşit, mai dăinuie încă…

 

 

Daris Basarab (Boris David)

4 august 2013

Bucureşti

Va urma…

 

 

 

www.darisbasarab.com

Bucureşti

2013