Cuvânt și iubire

PORTRET ÎN EVANTAI

            În mai puţin de un deceniu şi jumătate (1998-2011), prof. dr. Petre Iosub a edificat o operă pe care exegetul calificat şi deopotrivă cititorul amator o pot judeca acum în ansamblu din perspectiva unei organicităţi structurale. Răgazul relativ scurt dedicat aventurii scriiturii are o explicaţie perfect legitimă: autorul a asumat achiziţiile cultural – în sens larg – decenii la rând prin acumulări şi decantări, adesea dureroase, prin severe poziţionări axiologice – mai niciodată oportuniste pentru a-şi putea permite în cele din urmă clipele magice ale sintezei.

Aşa cum am argumentat în altă parte, Petre Iosub putea debuta editorial mai demult, în anii tinereţii lui impetuoase şi inocente, când rigorile şi cenzurile interioare funcţionau mai permisiv şi când nu s-ar fi putut lovi, eventual, decât de închistările inerente epocii totalitare. Dogmatismul stalinist mortificant al anilor ’50 trecuse, iar oamenii de cultură puteau ”respira” cu o anume lejeritate.Cenzura putea fi depăşită prin tenacitate, insistenţă, forţă persuasivă şi limbaj esopic, spre a nu ne referi strict la micile compromisuri parabile. Se ştie că temuţii „cerberi” ai cenzurii comuniste nu erau chiar atât de închistaţi – excepţiile confirmă regula – pe cât se crede astăzi şi că un autor valoros izbutea cel mai adesea să-şi tragă opera spre lumina tiparului.

Petre Iosub a preferat lectura aprofundată a marilor filosofi antici, clasici şi moderni şi, corelativ meditaţia contemplativă fără a se precipita în arenă cu volume peste volume. Riscul intelectual ar fi fost mare, graba nefiind – cum se ştie cel mai bun sfetnic. Cărturar prudent şi scrupulos, abia sexagenarul s-a decis într-o zi să purceadă pe drumul anevoios al tiparului cu cele mai importante zidiri intelectuale. (Fac aici o precizare fără echivoc: ceea ce a publicat autorul nostru până în 1998 nu-l reprezintă integral ca structură profundă, fiind într-o anumită măsură exerciţii de digitaţie pentru necesara şi inevitabila uvertură.)

Contribuţia sa culturală, în sensul achiziţiilor solide şi erudite, turnate în tipare coerente şi persuasive, a fost grupată chiar de autor în patru compartimente ce comunică între ele în virtutea organicităţii invocate mai înainte, după principiul generos al vaselor comunicante.

Conform aşteptărilor, domeniul predilect este acela al filosofiei, în care Petre Iosub se mişcă dezinvolt şi cu autoritate. Atent la mişcarea ideilor, autorul a ştiut mereu să definească genul proxim şi diferenţa specifică ale scrierilor marilor filosofi, urmărind cu suptilă comprehensiune spectacolul fascinant al sistemelor şi deopotrivă al personalităţilor. Demostraţiile gânditorilor de ieri şi de azi sunt analizate pas cu pas, fără grabă şi fără partizanat subiectiv, decelându-se ideile cu adevărat novatoare, unele revoluţionare şi evidenţiindu-se particularităţile discursului filosofic. Ca şi în alte domenii, şi în filosofie – ne dă de înţeles Petre Iosub – funcţionează axioma lui Buffon: ”Stilul este omul însuşi!” Treptat s-au născut, în ţesătura studiilor de filosofie diferenţierile de esenţă şi de nuanţă.

De la Aristotel până la Alexandru Boboc, pe o acoladă diacronică semnificativă, Petre Iosub înţelege să-şi construiască propriul discurs filosofic şi să se raporteze ontologic la marile spirite. Este o lecţie de umilinţă intelectuală şi concomitent de orgoliu, de comprehensiune şi adeziune simpatetică, uneori de delimitare polemică. Petre Iosub izbuteşte să intre în consonanţă spirituală cu filosofii lumii şi să-şi afirme, fără complexe provincile, opţiunile axiologice. Aşa se face că nu-şi uită nici o clipă apartenenţa la spaţiul cultural mioritic, îşi cunoaşte bine rădăcinile şi nu ezită să pună în adevărata lumină contribuţia filosofică românească. În acest fel s-au născut cărţile sale de analiză şi de evaluare în planul gândirii filosofice naţionale şi universale, publicate într-un ritm neslăbit: Fragmentarium, vol. I-II, 1998, 1999; Elemente de arheologie metrafizică, 2000; Omul – o fiinţare privilegiată, 2003; Pluralismul ontologic, 2004; Metafizica existenţei în 2007, Lucian Blaga – Metafizica, 2008; Alexandru Boboc sau Intrarea în permanenţă, 2008; Incursiuni de arheologie metafizică, 2010; Dialoguri şi studii filosofice, 2011. Atlas orientativ de arheologie metafizică, 2011 şi Laudaţio filosofiei, 2012.

Pe un palier conex se fixează publicistica (Sechestraţi în tranziţie, 2002; Însemnări pasagere, 2003) probă a ieşirii decise a autorului în arenă pentru a semnala contemporanilor maladiile veacului: marile prăbuşiri economice, politicianismul agresiv şi veros, demagogia fără frontiere, fariseismul, ipocrizia, minciuna, corupţia, alienarea culturală, bulversarea valorilor, slugărnicia dâmboviţeană, spiritul tranzacţional, criticismul funciar etc. Polemistul se mişcă dezinvolt pe claviatura diverselor registre stilistice, exersând ironia, sarcasmul, şi diatriba. Autorul a văzut multe şi nu-şi face iluzii prea mari în privinţa şanselor noastre de regenerare spirituală. Crede în forţa purificatoare a revoltelor populare şi are încă speranţe în privinţa vocaţiei morale a poporului român, un popor crunt lovit în istorie, umilit adesea de ai săi, dar capabil din când în când de mari răbufniri justiţiare.

Poetul (Vraja trecerii prin vreme, 2002; Semnele trecerii, 2006; Poemele toamnei, 2009 şi  antologia lirico satirică, Vraja trecerii prin vreme, 2012) se menţine în cadrele generoase ale sentimentalismului romantic, nutrit de marile teme ale liricii din totdeauna: viaţa, destinul, satul, natura, copilăria, mama, visul, trecerea timpului, condiţia umană, fericirea fulgurantă, nostalgia discretă a viziunilor poetice, fantasmele, motivele recurente, stucturile metaforice predilecte îl recomandă drept un spirit senin, lucid, împăcat cu sine şi cu lumea, fără mari tumulturi dionisiace, exerciţiul liric fiind în raport cu filosofia, un necesar şi benefic joc secund. În fine, Petre Iosub a avut ocazia în ultimele 2 decenii – graţie disponibilităşilor sale afective şi demnităţilor publice, ca profesor, director, inspector şcolar general – să aducă un omagiu implicit şi explicit savantului american de origine română, Anghel Rugină al cărui nume se află înscris încă din timplul vieţii marelui economist pe frontispiciul Colegiului Economic „Anghel Rugină” vasluian. Cele 2 monografii (Contemporan cu viitorul 2006; Anghel Rugină – Omul şi Savantul, 2010) redactate în colaborare întregesc un portret intelectual şi justifică fără echivoc metamorfoza unei biografii în destin.

Teodor Pracsiu, scriitor

LICHELISMUL POLITIC – ETERNUL NOSTRU

CONTEMPORAN

            Cine este Mircea Eliade? Unii au auzit de el, alţii încă nu, iar ceilalţi nu ştiu cum să toarne cripta uitării peste opera acestui mare român!

Am încercat să învestighez această taină în rândul unor tineri politicieni, mai puţini… filoxeraţi de canoanele domeniului. Am pornit în acest demers de la un manual de literatură română pentru liceu în care erau scrise, sub formă de epitaf, câteva lucruri neesenţiale despre Blaga şi Eliade. Este Eliade: scritor, filozof, om de ştiinţă, ziarist, fotbalist, politician? Răspunsurile variază, însă toate îl încadrează  în una sau mai multe, dacă nu în toate carierele. Unii mai isteţi, au avut curajul să spună că acest mare gânditor s-a ocupat cu „proză fantastică”, fără a trimite la vreo lucrare anume. În urma acestei scurte dar triste, investigaţii, am ajuns la o concluzie: de ce nu facem noi manuale cu Necrici, Patapievici şi alţi dialogatori şi ne căznim mereu să-i aruncăm în „debara” pe Eminescu, Blaga, Bacovia sau mai proaspeţii Preda, Fănuş Neagu, Nichita Stănescu, Labiş, E. Simion, ş.a. Ar fi un gest destul de plauzibil în acest marş triumfal către distrugerea tradiţiei şi a învăţământului românesc. Mai ales că unii au început să-l arunce pe bietul Cărtărescu pe calul eternităţii româneşti, aşa cum, cu câtva vreme în urmă, Dan Deşliu alături de A. Toma, ajunsese culmea literaturii române! Dar nu despre asta vroiam să scriu ci despre o lucrare (lucrătură) din zilele noastre care va rămâne fără bibliografie şi istorie…

După întemeierea României Mari, Eliade va lansa ideea că forţa şi prestigiul unei naţiuni nu îşi are obârşia în altă parte decât în cultură: „cultura este singurul mijloc de afirmare în faţa lumii de azi şi în faţa istoriei de mâine”. A-ţi împune destinul prin cultură pentru a-ţi salva perspectiva istorică este o cale profund umanistă, mai ales că în acea vreme începuseră deja preparativele pentru o dezbinare a Europei şi o împărţire a ei între două puteri barbare şi hapsâne – Germania şi Rusia intrată în altă zodie a istoriei.

Într-o operă jurnalistică de mare întindere „Profetism românesc, România în eternitate”, Editura Roza Vânturilor, 1990, gânditorul Eliade va analiza cu talent şi mjloace ştiinţifice societatea românească de la acea vreme sub multiplele sale aspecte, creând în acelaşi timp o perspectivă asupra evoluţei ei! Totodată el va încerca să schiţeze un model cultural românesc în care să domine spiritualitatea sinceră şi autentică, creaţia adevărată din care să fie izgonit factorul politic, care paralizează şi consumă fără a produce ceva viabil, ci doar burtă-verzime şi trândăveală. Acest factor decizional se lipseşte de orice i s-ar opune mediocrităţii sale, lenei sale, de a gândi, şi anihilează, prin presiuni şi cenzură brutală, orice opoziţie şi idee care ar deschide o perspectivă şi ar schimba radical şi imaginea acestei naţiuni în faţa străinătăţii. Datorită acestui fapt „Oricine se ridică în această ţară a noastră, trebuie să fie murdărit de sus până jos„ (p. 42), deoarece această mentalitate politică „nu poate accepta oameni puri, integri”. Şi Eliade vine cu exemple prin care demonstrează spiritul gregar al acestui factor în aprecierea valorilor culturale. Haşdeu era considerat de un oarecare: „un incult ordinar, un simplu impostor”, iar Ovid Densuşianu calificat drept omul care „nu cunoaşte părţile propoziţiei”. De astfel de atacuri suburbane au avut parte Eminescu, Iorga, Pârvan, a căror operă nu putea încăpea în mintea şi înţelegerea mediocră ale unor unşi cu diferite alifii politice şi care îşi căutau bezmetici drumul către bani şi…. eternitate! Ne întrebăm dacă s-a shimbat ceva? Dimpotrivă! S-a adâncit şi s-a lărgit, în aceste vremi prăpastia dintre politicieni şi cultură (prea mulţi analfabeţi sadea!), dintre cultură şi noii culturalnici, a căror existenţă este mereu cutremurată de marile noastre valori (de parcă am fi în anii ’50).

Agresivul Vitner, de ieri, este politrucul Patapievici, de astăzi, care prin ICR, a adus mari daune culturii şi poporului român. Crohmălniceanu se regăseşte, sub un alt chip al negativismului şi nihilismului, în Necrici – „scăpatul din lanţurile” raţiunii. Nişte indivizi turbaţi care umblă liberi prin cultură şi societate şi aruncă mereu cocteiluri molotov peste opera marilor noştri gânditori şi literaţi. Acum, ca şi în timpul lui Eliade, cultura nu numai că este taxată financiar şi scoasă în afara oricăror drepturi la viaţă, ci este şi somată să se sinucidă, să nu mai fie, ea ceea ce a fost să fie distrusă bucată cu bucată.

Aş spune că iar am căzut într-o epocă în care să ne întrebăm, precum Emineascu: „unde eşti tu Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei să-i împarţi în două cete: în scrântiţi şi în mişei şi în două temniţi large cu deasila să-i aduni, să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

Vorbind despre lichelismul politic, Eliade nota că „tragedia şi paradoxul unui moment istoric în care predomină politica – este că oricine poate ajunge puternic, că nu mai există ierarhia valorilor şi a forţelor creative – (nn) personale.” (p. 134)

Acest lichelism, infiltrat în instituţii fundamentale, devine însuşi statul şi şubrezeşte vitalitatea de apărare a societăţii, supusă mereu abuzurilor, şi reduce, prin sufocare şi secătuire, potenţialul şi capacităţile creative ale oamenilor. Totul se desfăşoară haotic şi dintr-un anume ordin. Se pierde perspectiva istorică şi astfel se instalează o dictatură ordinară, care va suprima până şi libertatea intimă de a visa frumos. Căci după un astfel de vis, dacă el poate avea loc printre atâtea coşmaruri diurne, românul se trezeşte cu frisoane! Bande „justiţiare”, aservite politicii şi cu biblia în mână, precum vechii apostoli, părăduiesc avuţia naţională şi nelegiuesc miile de votanţi nevinovaţi; fără ca cineva să fie cuprins de teama răspunderii în faţa acestui popor hărţuit din toate părţile. Aceşti roboţi ai unei politici pe cale de dispariţie pot primi clemenţă pentru nelegiuirile lor? Pot fi consideraţi oameni care-şi apără semenii? Nu, întrucât lichelismul politic a devenit o „şcoală a şcolilor” unde se-nvaţă depravarea şi siluirea fiinţei umane. …

Asta înseamnă că lichelismul politic s-a europenizat şi merge cu paşi repezi spre… globalizare!

 

ÎN LOC DE PREFAŢĂ

– Se pare că în ultimii ani nu aţi mai ieşit prin presă. De ce această tăcere cotidiană…?

– Aveţi dreptate. Unii au început să vorbească de mine ca despre “omul dat dispărut”. Această “dispariţie” temporară, însă, din presa cotidinaă are o dublă motivaţie.

1. am dat formă definitivă la nişte treburi mai nobile şi bazate pe agoniseala spirituală de-o viaţă, ceea ce a făcut să public mai multe volume de eseuri filosofice;

2. am fost călăuzit de ideea că ori anticipezi potopul şi atunci preconstruieşti Arca, lucru pe care l-am încercat, ori laşi dezastrul să se împlinească şi apoi începi reconstrucţia. Abia în ipostaza ultimă, oamenii sunt convinşi şi receptează mesajele.

– Vreţi să suplimentaţi explicativ a doua motivaţie?

– În 1995 am declarat la Radio România că, în ritmul oficializat, ne-ar trebui 40 de ani pentru a reface patrimoniul de spaţiu al învăţământului. Politica destructuraţilor, fie cu sau fără “terapii şoc”, m-a convins că întreaga societate românească este pierdută! De ce? Un calcul simplu demonstrează că clonarea are doar un aspect biologic nicidecun şi cultural sau moral. Or, cum noi avem destule astfel de clone, cine să ia decizii fundamentale de reformă? Reforma a devenit un joc de imitaţii, adică o maimuţăreală cu care să adormi… înfometaţii. Când n-avem grâu, deşi o clonă ne umple sacii cam pentru 3-4 ani, se face şedinţă de guvern, de lideri şi de mediatori. Mediatorul decide dacă să mâncăm, să avem căldură sau să mai crească pensia sau leafa. Astfel totul se petrece ca-n povestea aia cu stalin (scriu cu minusculă pentru a nu ataca vreo instituţie sau persoană sovietică “prestigioasă”) şi cu mujicul cu 11 copiii şi 50 ruble venit lunar. O ştiţi?

– Mi se pare nostimă!

– Întrebat mujicul de către Stalin cum se descurcă, spre deosebire de vecinul cu un copil şi 2000 ruble, care se văita mereu, el va răspunde că foarte bine: ”dimineaţa mă scol devreme şi plec, iar nevasta le pregăteşte, le dă un hârdău mare de terci diluat; la amiază alt hârdău. Seara? Vin târziu, dar ei îmi cer de mâncare. Atunci mă înfurii, declar “şedinţă extraordinară” şi le vorbesc convingător despre morala proletară şi sacrificii de generaţie până încep cu toţi să sforăie adânc”… Şi tot aşa, a doua zi, iar începe bietul român tranziţia şi reforma!…

– Ce semnificaţie daţi termenului de destructurat: împrăştiat, imatur, ignorant, labil psihic?

-Şi una şi alta. Este unul care îşi caută umbra, luând-o mai mereu pe arătură! Şi cum nici arături nu prea mai sunt, o ia pe toloacă, că şi aşa boscheţii şi munţii de gunoaie sunt ticsite de oameni cărora le-au murit toate speranţele.

– Ce faceţi când… nu vreţi să faceţi nimic?

– Citesc pe Radu Vasile şi contractul de 200 de zile cu România, iar uneori mă mai gândesc la “pâinea unsă cu reformă” şi la “să muriţi bine” cu care ne-au luat ăştia… minţile!

– Cum priviţi partidele politice?

– Mă uit prin toate proclamaţiile lor şi nu văd decât mizerie şi agramatisme. Dacă citeşti dincolo de bolboroseala lor, îti dai seama că-s cântece de prohod pentru ţară. O lume bizară, de o ferocitate cu iz de junglă. Un fel de clopot al terminării noastre. De fapt s-au cam terminat toate, cu excepţia celor 15 mii de specialişti care îşi slobodă mereu cureaua ca să nu le plesnească burţile şi întăresc paza de la graniţele… puterii pentru a nu le fi… furată, aşa cum ţipau când s-au ridicat din naftalină că li s-a furat revoluţia pe care nici măcar nu-o zăriseră prin crăpătura uşii.

– Partidele? Sunt de mai multe categorii, deşi putem să le reducem la două: 1. haite sătule şi totuşi cu laba pe ciolan şi ochii pe alte victime; 2. haite flămânde care bat trotuarele.

– Sunteţi un nostalgic?

– Da! Mi-i dor de vremuri mai bune şi de pensionarea prostiei agresive din… fotolii, mi-i dor de oameni inteligenţi şi cu suflet naţional, că m-am săturat de regionalişti… europenizaţi şi născuţi pe la gurile Fluviului Obi şi rânjesc la ciolan. Ar mai fi partide-căţei gudurându-se pe lângă hârdău şi îmbucând lacom câte o firmitură căzută de pe masa… algoritmului!

– Sincer, unde vă regăsiţi?

– Sub aspectul nivelului de viaţă, în partidul bolşevic, adică în cei peste 80% flămânzi, dar nu înfometaţi încă. Sub aspect moral şi intelectual, în Eminescu “zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă”. Asta pentru că toţi au tras şi trag ţepe avuţiei naţionale. E plină ţara de gorile hrăpăreţe, care mestecă gumă şi dau din cap, fără să aibă pic de ruşine.

– Ce reprezintă presa pentru dumneavoastră?

– Este un joc şi un exerciţiu al vieţii, un experiment, dacă vreţi, de natură psihologică şi ideatică. Este un fel special de a te amesteca printre şi în viaţa şi problemele oamenilor – contemporanii tăi, cărora să le dăruieşti o clipă de autocunoaştere a nevolniciei sau măreţiei lor.

– Credeţi că şi nevolnicii au asemenea răgazuri introspective?

– Orice om se crede al doilea Dumnezeu, dacă nu, uneori, mai presus. Însă, chiar şi aşa stând lucrurile, are momente  când încearcă totuşi să-şi descopere propria sa fiinţă, chiar dacă 90% din ceea ce face reprezintă practic ceea ce au făcut şi ce mai fac ceilalţi. Imitarea grupului este esenţa. Un exemplu: comportamentul portocaliilor este contagiat de cel al liderului lor; abuz de putere, limbaj de mahala, sfidarea celorlalţi, hoţie, minciună etc.

– Credeţi că presa este o putere atât de mare?

– Nu cred, ci sunt convins că este cea mai virulentă formă de a coborî în abisul uman. Este un terapeut care îndobitoceşte sau înalţă, iar apoi rămâne ca un fel de document ce tulbură şi mintea istoricilor, până ce aceştia dau de izvorul real al evenimentelor. Iată o viclenie umană cu răscoliri în prezent şi cu posteritate asigurată! De obicei o clasificăm în presă bună şi presă proastă, uitând nuanţele şi trecând peste scopurile şi utilităţile îngropate în ea, chiar dacă amândouă suferă în măsuri diferite de blstemul lui Trăsnea.

– Şi ce-ar trebui să înţelegem din această clasificare provizorie!?

– Ce vreţi dumneavostră, în funcţie de sitemul de valori la care o raportaţi: gramatical, ontologic, axiologic, propagandistic, cognitiv, psihologic, individual, social, politic etc.

– Să ridicăm totuşi o problemă: minţim când scriem sau scriem când minţim?

– Minţim odată şi scriem de mai multe ori. Este reflexul pavlovian care ne incită fantezia cu doi stimuli diferiţi: banii şi talentul. Apoi se combină de nu mai ştii care e primul ! Ba, chiar dacă unul e în… contumacie, ai impresia că sunt amândoi. Sau declanşezi pe unul pentru a-l readuce şi pe celălalt.

Aici e presa proastă, şi moral şi gramatical.

– Şi cea bună?

– Presa bună devine murdară când îţi amanetezi demnitatea. Nu greşeşti gramatical, dar intri moral în troaca cu lături.

– Se pare că am intrat într-o parţială şi probabilă definiţie: presa ca act de înticăloşire şi ticăloşie umană! Nu-i daţi nici o şansă de reabilitare?

– Aci vin nuanţările: presa protestatară, rebelă, agresivă şi cu ţintă precisă,… care se bazează pe obiective, soluţii sau opinii raţionale, şi este motivată de stări de fapt reale şi nu de născociri şi deliruri hazardante. Publicistica lucidă, nonemoţională, analitică şi cu distribuirea dozată a răspunderii pe factori de provocare a unui fenomen sau eveniment. Un exemplu de prostie în guvernări şi un deliciu pentru un astfel de tip de presă a fost şi acuzarea naturii pentru însetarea şi înfometarea ţării. În guvernările …, probabil inspirată de Potopul lui Noe, calamitatea miniştrilor depăşeau cu mult pe cea a naturii. Asta dacă nu socoteşti că ei înşişi erau nişte avortaţi ai acesteia. Şi-aţi văzut unde am ajuns: unora le-au crescut statui în cap şi bărbi de mareşali!

– Şi de unde credeţi că vine acest pluralism atitudinal?…

– Din mirosul cotidian al existenţei şi din nevoia de a te amesteca în problemele oamenilor şi atunci ori pierzi măsura lucrurilor şi scapi şi de conştiinţă. Ori le ai pe amândouă şi rişti de mai multe ori, dar realizezi ceea ce majoritatea cititorilor aşteaptă de la tine!

– Să înţeleg că o parte din publicistica dumneavoastră înseamnă risc?

– Eu am avut mereu conduita de neînclinare şi de operare cu bisturiul, mai ales acolo unde orice altceva era inutil. Societatea este mereu maladivă, însă nu ajunge să afirmi acest adevăr, ci trebuie să cauterizeri focarul de infecţie şi să-i limitezi posibila extindere. Când gândeşti pe efecte, uiţi cauzele şi începi să devii solidar cu punctul cardinal de unde bate vântul. Singurul şi cel mai mare rău pentru om este omul însuşi. Pune un ciumete pe post ministerial şi să vezi cum trec târâtoarele prin faţa lui, linguşindu-l şi lăsându-i plocoane la picioare. Oare ziaristul autentic  poate trece nonşalant pe lângă aceste cutiuţe cu… mătreaţă care substituie neuronii?

– Şi-o ultimă întrebare: putem sfida prin scris autoritatea publică, fără a avea consecinţe?

– În primul rând scrisul nu este sfidare, ci mai degrabă provocare la ideal sau propunere de model managerial. Prostia târşită în fotolii publice devine cât se poate de evidentă, se nominalizează şi se personalizează. Şi atunci, lucrul cel mai firesc este să-i descrii traseul de “afirmare” şi să-i dai bobârnace inclusiv prin pamflet, adică să-i drămuieşti orice conduită în mod veridic şi s-o trimiţi acolo de unde a venit.

P.N.

 

SUNTEM ŞI VOM FI MEREU ROMÂNI

Cultura română, pulverizată anterior în enclave subordonate unor dominaţii străine cu atitudini şi măsuri restrictive şi chiar punitive faţă de fenomenul românesc, a cunoscut în ultimele două secole o puternică dezvoltare şi afirmare pe plan european. Prin marile personalităţi “occidentalizate” intelectual, dar şi printr-o găsire a căii proprii de edificare a unui destin cultural de sine stătător.

Momentele cruciale ale unificării culturale a românilor le-au reprezentat evenimentele de anvergură ale anilor 1859 şi 1918, care au adus în aceeaşi albie naţională valorile risipite printre hotarele arbitrale ale ţării, construindu-se astfel infrastructura culturală, adică instituţiile naţionale, şcolare şi academice care să adune acasă şi să evalueze cu criterii obiective ceea ce s-a creat şi se creează în arealul existenţei româneşti. Deci, suntem încă tineri din punctul de vedere al realizării unităţii naţionale sub aspect economic, social şi cultural. Această unitate, însă, de multe ori a fost zdruncinată de valuri neprevăzute de invazii şi de ocupări temporare a unor teritorii româneşti, şi uneori, chiar de bastarzi infiltraţi prin partidele politice, organismele statale cu decizii asupra destinului cultural dar şi în domenii ale creaţiei. Probabil ca urmare a menţinerii influenţei puternice a vechilor ocupanţi, fenomenul cultural a cunoscut numeroase oscilaţii şi neîncredere în propriile sale forţe, încercându-se uneori subminarea din interior a unor reprezentanţi de vârf în aşezarea şi consolidarea unităţii naţionale sub toate aspectele şi cu toate implicaţiile asupra viitorului nostru!

Prima jumătate a secolului al XX-lea a fost, în mare parte, perioada de răgaz a creaţiei româneşti prin punerea în valoare a celor mai străvechi tradiţii, dar şi de construcţie a unor importante ”monumente” culturale. Dar, după oarecare perioadă de stabilitate, lucrurile încep să se precipite, iar distrugerile materiale şi culturale se amplifică. Ţara se “tribalizează” din nou, iar interesul unităţii naţionale a românilor este aruncat în piaţa jocurilor politice interne şi externe. Se produce o fărmiţare a forţelor şi o destrămare a strategiei destinului. Apare monopolul sovietic, iar valorile româneşti sunt “întemniţate”, sau şterse de pe faţa îngrozită şi însângerată a acestei ţări abia ieşită din măcelul sovieto-hitlerist. Este un alt mod de vandalizare a rădăcinilor româneşti şi de slavizare a gândirii şi culturii acestui popor-străvechi şi perenă oază de latinitate într-un perimetru al confruntărilor marilor “mercenari” ai Răsăritului şi Apusului.

Formaţi în climatul de constituire şi consolidare a caracterului naţional al culturii române Mircea Eliade, N. Bagdasar, Anton Dumitriu, I. Petrovici, C. Rădulescu, Lucian Blaga fac parte organică din pleiada marilor gânditori interbelici, ceea ce va trage după sine multe neajunsuri, mai ales în procesul de “purificare” şi eradicare a culturii autohtone de către noul val ideologic şi politic instalat în fotoliu de către “jandarmeria” sovietică. Şi nu e de mirare că întâmplarea, şi asta s-a întâmplat cam des, să lucreze în defavoarea noastră, deoarece schimbările succesive de ocupanţi, dar şi de regimuri politice au avut şi au mereu un singur rezultat: răşluirea istoriei anterioare, cu tot ce a avut rău sau bun, şi începerea existenţei de la alt capăt decât cel originar. Probabil, suntem ţara la care putem aplica întocmai catastrofismul lui Cuvier sau “biologismul” lui Spengler în domeniul culturii materiale şi spirituale. Întotdeauna anonimii de ieri devin, peste noapte, „măreţiile” zilei şi se dedică în mod violent şi păgubitor pentru acest destoinic popor, distrugerii statuilor şi înmulţirii armatei de epigoni şi susţinători.

Aşa a fost şi ieri, aşa e şi astăzi, când vin unii frustraţi „elitişti şi declară fără bun simţ că „românii nu au o cultură a lor” şi că trăim, deci, mereu din împrumuturi şi din „subvenţii” culturale!

Ce înseamnă asta? Înseamnă că un imbecil sau poate mai mulţi, doresc să imbecilizeze treptat mase compacte de indivizi negativişti şi negatori ai tuturor valorilor naţionale!

Mor cărturarii şi cărţile însă înfloresc şi se îngroaşă „elita” unei culturi prostituate prin care omul născut azi va deveni bestia generaţiei de mâine!

Suntem la tragica răscruce a prostituării naţionale când politica şi politicienii decimează biologic acest măreţ neam, distrug trecutul şi se grăbesc să ne îngroape istoria şi viitorul.

Unii îi spun prostirii şi manipulării, analfabetizării şi revenirii la instinctele primare, postmodernitate, adică un fel de despărţire a părţilor de „întregul uman” lucrat cu atâta trudă de veacuri şi milenii.

Este o designare a ceea ce înseamnă de fapt dezrădăcinarea din cultură şi încorporarea în marea armată care lucrează pentru opulenţa unor oculte interese ce risipesc şi distrug tot mai mult resursele materiale şi spirituale ale planetei. Războiul şi jaful sistematic au devenit adevărate mitologii practicate în numele aşa zisei democratizări globale ascunzând de fapt expansiunea politicii de stârpire a înfometaţilor planetei care-şi cer mereu, dar fără succes, şansa la existenţă şi supravieţuire. Monopolul şi jandarmeria totalitare de la Bruxelles şi de aiurea lucrează mână în mână cu haitele naţionale de frustraţi  săpând, prin nocive şi false alimente şi medicamente, până la rădăcina vieţii umane – gena şi determinând ori ca viitorul să nu mai aibă tineri şi copii sănătoşi, ori să se nască monstruozităţi uşor de sacrificat prin medicamentare. Pentru naţiunile mici nu există scăpare: ori sunt absorbite, aspect care duce la naşterea transhumanului (fără ţară şi sfinte morminte) ori dispar, aşa cum s-a întâmplat cu străvechile popoare din America Centrală, Australia şi chiar Orientul Mijlociu!

Va trebui ca, dacă se merge în ritmul acesta de înrobire economică, istoricii să găsească în viitor omul de astăzi doar în cripte şi în gropile comune. Adios, varietate şi frumuseţe umană! Bonjour transhumanului!

 

 

SINGURI ÎN ISTORIE

                                                                                    Moto: Din punct de vedere estetic lumea

                                                                                                 pare un muzeu de caricaturi, din

                                                                                                 punct de vedere intelectual e casă

                                                                                     de nebuni, iar din punct de vedere

                                                                         moral un han de tâlhari.

                                                                                                            Arthur Schopenhauer

           

            De când se ştie, şi se ştie destul de demult, ceea ce au aflat şi hoardele euro-asiatice, România trăieşte mereu sub ameninţarea dictatelor şi tratatelor nedrepte. Este o ţară a năvălirilor de oriunde şi o perpetuă scenă a confruntărilor războinice. Acest lucru nu i-a lăsat aproape niciodată timp să-şi croiască singură planuri de dezvoltare şi prosperitate, ci mereu i-a fost uzurpată această calitate fundamentală de către străini.

Paginile negre din istoria modernă şi contemporană a României se succed unele după altele, începând cu detronarea lui Al. I. Cuza, care reuşise într-un timp relativ scurt prima unire, dar parţială, a Moldovei cu Ţara Românească şi deschisese, prin legiferări esenţiale, calea ţării spre modernitate;       Dictatul de la Viena urmat de actualul dictat de la Strasbourg – când deja facem parte legală din concertul ţărilor unite ale UE şi din Tratatul ţărilor NATO. Speranţa noastră de aderare la aceste componente europene şi pan-europene s-a transformat într-o iluzie prin abuzurile recente. Dacă am face o măsurare a ceea ce am pierdut şi ce am câştigat prin această aderare la o Europă unită, cred că ar trebui să punem cap la cap două lucruri: 1. factorul intern politic şi 2. factorul european şi acţiunea lor conjugată asupra stării în care am ajuns acum.

Ca şi în trecut, şi acum, aşa cum nota istoricul german A. Hillgruber, România s-a aflat şi se află „în jocul marilor puteri”, mai ales europene. Dar istoria relaţiilor noastre cu ţările europene, cu excepţia Franţei, arată cam aşa: românii ne-au colonizat, austriecii ne-au colonizat agăţând şi Ungaria pentru a comite atrocităţi în Transilvania, Germania, prin cele două războaie purtate pe teritoriul nostru, ne-a fracturat teritoriul şi ne-a forţat prin dictate şi sub ameninţare militară să împărţim Transilvania cu Ungaria şi să cedăm Cadrilaterul Bulgariei, iar Rusiei nordul Bucovinei şi Basarabia.

Mărturiile istoriei sunt zguduitoare. Marele diplomat care a semnat Dictatul de la Viena – Mihail Manoilescu va mărturisi despre această dramă: „Îmi amintesc aici un cuvânt semnificativ din cursul întrevederii mele cu cei doi miniştri ai axei. (german şi italian-nn).

La un moment dat Ribbentrop mi-a spus pe un ton foarte semnificativ:

<-Dacă ai şti dumneata ce se gândeşte astăzi în toate capitalele europene despre România!> Părea să afirme că România era pretutindeni considerată sfâşiată, ca stat şi că de la acest destin inevitabil ne scapă el dacă acceptăm „Arbitrajul.” (Dictatul de la Viena (pag. 205, Edit. Encicopedică, 1991)… Dar această Europă este un nume, un continent geografic. Dar Europa este, în acelaşi timp, o istorie clădită pe o mare şi milenară varietate de cultură şi civilizaţie. Europa este o mare catedrală creştină cu intrări şi ieşiri pe toate părţile, ceea ce i-a permis şi-i permite nu numai să descopere dar să şi deporteze viaţa pe alte continente şi să clădească alte şi alte catedrale de creştinare în inima unor lumi amorţite într-o clipă de istorie gregară! Europa este bătrâna doamnă a lui Durrenmat care-şi plimbă câinele pe toate continentele, revendicându-şi prezenţa misionară şi intrusiunea în inima tuturor culturilor.

Europa este creatoarea zâmbetului misterios, dar poate şi cinic, al Giocondei şi tot ea este generatore, de mai multe ori, a plânsetului universal, care zguduit din temelii cultura şi civilizaţia umană şi a lăsat răni adânci în istoria popoarelor, nevindecabile de-a pururi.

Şi de fiecare dată România a fost atrasă în aceste drame prin siluire, distrusă şi abandonată, rămânând mereu singură în istorie!

De multe ori Europa, mai ales prin Germania, şi-a devorat proprii săi aliaţi, parteneri geografici şi istorici, iar acum ceea ce se întâmplă mai ales cu România dovedeşte tendinţa vadită a unor reprezentanţi politici ai continentului de a reînvia practicile neocolonialismului. …Şi atunci, ce am câştigat din intrarea în UE? Aş spune că nici libertate şi nici pâine. În schimb am fost forţaţi să devalizăm băncile româneşti şi să acceptăm intrarea fără restricţii  a unor bănci străine, unele chiar de duzină; am distrus, prin privatizare aproapre gratuită, avuţia naţională; ne-am dezindustrializat la modul absolut; …; am deprofesionalizat şi am deznaţionalizat forţat milioane de producători, am distrus marile combinate industriale şi le-am dat ca fiare vechi Europei „eliberatoare”; au dispărut mineritul, sănătatea, învăţământul, agricultura, transportul feroviar, sub patronajul unor lepădături analfabete ca prim–ministri şi miniştri.

Ce-am câştigat? Plânset naţional şi statutul de piaţă colonială în care stau îngrămădite toate vechiturile şi  mizeriile alimentare ale occidentului. Am rupt relaţiile cu două mari puteri economice: China şi Rusia care sunt şi mari pieţe de desfacere, tocmai pentru a satisface capriciile unor aşa zişi occidentali şi ne-am lăsat pe mâna sigură a mafiei mondiale!

În consecinţă, iar ne-am câştigat jefuirea avuţiei naţionale şi singurătatea în istorie.

În ce priveşte istoriografia şi istoricii despre noi, ei ne-au dorit şi ne doresc răşluirea noastră de pe faţa pământului. În 1938, marele istoric Nicolae Iorga publica un articol în care consemna: „Eu îmi fac datoria cunoscătorului de trecut încă odată: Fereşte-te popor al meu, căci mari primejdii ţi se pregătesc!” Trista profeţie s-a adeverit pe calea forţei dar şi cu ajutorul multor istorici şi istoriografi care ne pângăreau mereu existenţa şi ţinuturile. De multe ori, chiar şi astăzi aceşti ostili istorici ne pierd urma şi originea noastră daco-romană! Ba am exista, ba n-am exista, ba am fi barbari, ba n-am fi deloc. Ceea ce demonstreză că întotdeauna ei şi-au făcut un stindard din decimarea şi exterminarea noastră, aşa cum s-a întâmplat în perioada ocupaţiei (germano)-hortiste în Ardeal, când singura lege era exterminarea şi distrugerea oricărui însemn (arhitectonic, istoric, cultural, etc.) care să vorbească în vreun fel, că noi am fost mereu acolo! În interesanta carte a lui G. I. Brătianu, O enigmă şi un miracol: poporul român„ Editura ştiinţifică şi enciclopedică, tradusă din franceză şi republicată în 1988, se va demonstra pas cu pas şi cu argumente arheologice şi istorice întreaga suită de teorii nihiliste asupra acestui popor. Această moştenire a culturii istorice, va nota în prefaţă… Stelian Brezianu, a apărut „în anii când Europa sângera pe câmpurile de luptă ale celui de-al doilea război mondial, iar România, după ce-şi înfăptuise unitatea naţională era sfâşiată la toate fruntariile sale sfidându-se astfel voinţa poporului român şi litera tratatelor internaţionale.” (Op. cit. p.5)

Într-un anume fel îi dau dreptate Germaniei, întrucât ea a ieşit cam târziu la pescuit „de colonii” mai ales după ce Bismark a primit francii de aur de la Franţa (războiul franco-prusac), dar nu-i uit şi nu-i iert pe cei 2 cancelari care au produs şi produc pagube uriaşe poporului român! Nu este drept ca un aliat de asemenea anvergură să se năpustescă cu toţi popularii lui şi băsiştii noştri asupra unei ţări egale şi suverane pentru a-i impune conducătorii. Până şi Hitler a fost mai înţelept, mai indulgent când a fost înlăturată partea sa de susţinători legionari din guvern! Afinităţile şi relaţiile popoarelor româno-german sunt mult mai adânci ca să aibă a face cu instinctele dumitale, doamnă Merkel, şi ale lui Băsescu de a a vă asigura longevitate în viaţa politică naţională şi europeană. Voi veţi dispare, dar naţiunile vor rămâne şi îşi vor continua mereu convieţuirea şi cooperarea. Avea dreptate Nietzsche când afirma că cei ce dobândesc boala puterii politice şi dispreţuiesc cultura şi viaţa spirituală, devin nişte idioţi inutili pentru societate! Mai meditaţi, vă rog! Nu suntem cabotini sau paiaţe şi nici îngrijitoare de serviciu în istorie. Şi nu trăim călare pe cai sau în izbe!

Noi respectăm marile valori cu care Germania s-a urcat mereu în spiritul culturii mondiale şi preţuim contribuţia deosebită a acestui eroic popor la istoria lumii. Dar îţi cerem şi dumneata, doamnă, să ne respecţi înaintaşii şi cultura, demnitatea şi voinţa noastră politică şi să nu mai impui reţete de conduită internă.

….

Doamnă Merkel, o persoană nu poate fi o ţară, cum nici o ţară nu poate fi un continent. Aşa e şi în morală. Încep cu tine pentru că de câte ori mi se pare că te cunosc, îmi scapă sau mi se sustrage ceva. De unde vii şi cine eşti? Vin din lume şi sunt o lume. Ai auzit de Kant? Bine! Atunci putem discuta liniştiţi dar fără întrebări sâcâitoare şi inoportune. Ori de câte ori pleca la plimbare era singur, dar se întorceau mai mulţi. Apoi aşeza pe fiecare la locul lui şi îi contempla, dialoga cu fiecare şi cu toţi deodată până rămânea iar singur, căci musafirii se retrăgeau în transparenţă.

Asta ar fi o multiplicare de personalitate? Nu! Facem întotdeauna greşeala mare că, înainte de a lansa o idee sau iniţia o acţiune, nu stăm de vorbă cu toţi noi cei din noi înşine pentru a lua decizii eficiente şi morale. Aici e păcatul şi orgoliul nostru că ne credem mari şi tari şi, de ce nu, grozav de originali, atunci când e vorba să zidim ceva.

 

CE ESTE ROMÂNIA? DAR EUROPA?

            O Europă zguduită mereu de ambiţii individuale a rupt mereu bucăţi din trupul României şi le-a aruncat în custodia istorică unor vecini lacomi şi fără demnitate. Aşa s-a întâmplat ca unele cetăţi culturale româneşti totuşi să reziste şi să renască în urma izgonirii prădătorilor! Dacă am face o comparaţie între Transilvania şi Moldova ciuntite aşa cum sunt, am descoperi că ele nu sunt gemene numai prin limbă, port, tezaur de spiritualitate ancestrală vărsat în albia Culturii Române, ci şi că au istorii identice. Aşa se face că Iaşul şi Cluj-Napoca s-au constituit în timp ca cetăţi de margine întru apărarea fiinţei noastre naţionale şi amândouă şi-au adus contribuţii de preţ la convervarea şi dezvoltarea acestui minunat şi străvechi popor european. Aşa se face că Iaşul şi Clujul vor da primele semne de dezrobire dar şi de afirmare culturală, lumina lor revărsându-se înspre capitală şi către toate celelalte ţinuturi româneşti vremelnic căzute pe mâna unor străini netrebnici. În lucrarea Existenţă tragică (1934), filosoful Roşca afirma că „tensiunea interioară” acoperă de fapt conştiinţa tragică naţională a poporului român în multiplele şi dezolantele împrejurări ale istoriei sale milenare.

Această conştiinţă naţională s-a format şi a fost mereu şlefuită de îndelungul proces istoric prin idealurile de unitate şi dreptate ale unui popor condamnat mereu să suporte vitregiile şi să-şi interiorizeze valorile şi strigătul.

Neputinţa reală şi de moment pentru a-şi schimba destinul şi a-l modela după propria lui vrere şi ideal, l-a determinat să transfere şi să-şi conserve protestul în sfera metafizicului şi spiritualului, acolo unde se zămisleşte şi rămâne mereu vie speranţa. În fond ce este Europa? Ce sunt naţiunile ei? Este oare o adunătură de triburi care trăiesc după legile biologice şi se comportă ca atare unele faţă de altele? Este vreo unul dintre ele alesul lui Dumnezeu pe acest continent pentru a dicta reguli şi a impune restricţii celorlalte prin încălcarea oricăror reguli şi oricăror norme ale justiţiei naţionale şi europene? Cine şi unde a fost plantat acest ales al Continentului? În Portugalia, în Luxemburg, în Germania sau în alt buric de univers?

Ce sunt aceste naţiuni-entităţi biologice pe care le dresezi şi apoi le duci în spectacol la Circul politic continental? Asta am ajuns şi a ajuns Europa după cele câteva mii de ani de dezvoltare culturală şi civilizaţie, la care nu mică este contribuţia naţiunii române!?

Unii îi spun acestui tragic fenomen prostirea şi manipularea popoarelor mici şi mijlocii, analfabetizării şi reducerii vieţii lor la instinctele primare şi dezbinarea lor şi apoi încorporarea în armata care lucrează pentru opulenţa altora!

Jaful sistematic a devenit adevărată mitologie, iar monopolul totalitar lucrează mână în mână cu haitele naţionale de handicapaţi mental îmburgheziţi peste noapte şi doar cu efortul de a ne zălogi mereu existenţa.

Oare am făcut unitate cu Europa pentru ca unii să ne „retribalizeze” şi să arunce iar interesul naţional în jocul unor politici externe? Oare aceasta este un alt mod de vandalizare a avuţiei naţionale şi de distrugere a patrimoniului nostru cultural şi istoric? S-ar putea, întrucât însuşi demisul sugera FMI că guvernul naţional, deoarece nu dă gratis aurul şi cuprul unor companii apropiate lui, ar pune interesul naţional în spatele demagogiei. Noroc de translator că a mai scos câte ceva din lălăiala acestui Iuda ajuns pe pământ românesc!

Dar ce este naţiunea, domnilor, a voastră, a noastră de bolborosiţi mereu că suntem naţionalişti?

Iată ce spunea un mare filosof  arhicunoscut în Europa şi asta pe la 1943, când Europa era puternic strânsă de îmbrăţişarea sugrumătoare a lui Hitler:  „Naţiunile nu sunt numai varietăţi zoologice ale unei speţe şi, ca atare, voite oarecum de natură, ci naţiunile apar ca fecunde pepiniere sociale de creaţie spirituală originală”, iar fiecare popor reprezintă o valoare unică în lume, adică nici unul nu poate fi înlocuit… prin altul (D. D. Roşca, Studii şi eseuri filosofice, pag. 200).

Sper că nu doriţi o Europă cu bantustanuri dezbinate şi manevrabile, sub o singură şi unică identitate etnică şi decizională, ci una cu naţiuni care au dreptul imprescriptibil la libertate, la stat naţional şi cultură proprie! Aşa că noi nu dorim nici privilegii, nici ”spaţii vitale”, ci doar ceea ce spunea Kant: „dreptul fiecărui popor are ca limită dreptul celorlalte.”

Aşadar, „conştiinţa popoarelor europene” nu poate renunţa la acest drept, întrucât a încerca desfiinţarea unei naţiuni, înseamnă să „dispară din lume o posibilitate de creaţie originală în împăraţia spiriului”.

O EUROPĂ, DOAMNĂ SUVERANĂ

M-am săturat de hoţi şi de „mardele”

De tunuri date României mele;

…..

 

 

Ce-a fost cu noi de ne-am lăsat prădaţi

De-o haită de netrebnici degradaţi

Genetic-spun. Ne vor ierta vreodată

Cei ce-or veni-n istoria furată?

 

Ne vor numi popor de Crişti drogaţi

Ce doar în vis şi-n somn sunt revoltaţi?

Ne vor numi doar laşi şi caracude,

Nedemni înaintaşi şi paparude!

 

Sau poate, cine-o să mai ştie,

Popor de slugi trăind doar în robie.

O, Europă, doamnă suverană,

Tu-mi răsuceşti mereu cuţitu-n rană!

 

Eşti ca o maidaneză în călduri

Şi nu mai ştii pe cine să mai furi,

Dar ai găsit dulău-n România

Să-ţi dea plocoane să-ţi măreşti simbria

 

Ne-ai supt întâi petrolul; mai ţii minte?

Să-ţi meargă, jupâneasă, maşina de război

Şi-ai semănat în ţara-mi doar morminte

Şi nu ai da nimica înapoi!

 

Veni-va însă vremea… ai să vezi,

La noi ceva-ceva să se întâmple

Şi-acest dulău cu chip de huhurez

Va-ncepe-ntre zebrele ca să-ţi cânte:

 

O, Europă, doamnă, suverană,

Tu îmi suceşti mereu cuţitu-n rană…

Ne-ai umilit destul, bătrână doamnă,

Şi ne-ai furat mereu cam mişeleşte

 

Suntem şi noi creştini, dar nu înseamnă

Să-ţi fim iar slugi! Ajunge! Te opreşte!

Eşti nesătulă, domnă! Şi atât!…

Ajuns-a iarăşi ştreangul tău la găt.

 

Tu ne-ai furat şi apoi ne-ai zălogit

Unor barbari veniţi din răsărit

Şi ai tăiat mereu felii-felii

Din trupul sângerândei mele glii!

 

O, Europă, doamnă suverană,

Ne răsuceşti mereu cuţitu-n rană!

 

 

STATORNICIE

Motto:

Omul este speranţa secretă a lumii

şi a tuturor neamurilor, cel către

care năzuiesc toate fiinţele

privindu-l ca pe liberatorul, pe

mântuitorul lor posibil”           .

Thomas Mann

Anticipând genial parcă recidiva virulentă de neoeuropenizare a României, Eminescu, gândind pe întinderea nemuririi şi patimilor noastre, atrăgea atenţia că de fapt aceasta nu e altceva decât reîntoarcerea în spirit socratic, către redescoperirea dimensiunilor europene pe care, de mii de ani, le purtăm în noi înşine. În fond, ar fi o nouă descoperire a continentului pe care îl purtăm în fiinţa noastră şi prin care, de altfel, am contribuit la dimensionarea tomporal-spaţială şi spirituală a Europei.

Dacă luăm în calcul de unde venim şi cine suntem, trebuie să spunem că suntem un popor fondator, în limite eurogeografice, al patrimoniului de cultură şi civilizaţie şi nu refugiaţi, tardivi, de pe aiurea în căutare de „viduri demografice” sau de enclave pentru sedentarizare.

Am fost şi suntem îngăduitori cu întârziaţii, izgoniţii de climă sau de prea mare îngrămădeală de prin alte locuri către acest continent tolerant şi ospitalier. Nu contestăm dreptul nimănui la existenţă umană şi etnică şi credem că suntem printre primii, dacă nu chiar primii în lume, europeni care au pus în cumpăna „dreptăţii” legii drepturi egale pentru toate etniile. Aceasta însă ne face să fim cei mai contestaţi, deşi pe când Gingis-han îşi împingea hergheliile împovărate de războinici către Europa, davele noastre aveau deja, de la Nistru până la Tisa, cetăţile patinate de vreme şi străjuite din străvechime de Carpaţi şi Dunăre.

 

 

 

GÂND ŞI SUFLET ROMÂNESC

            De curând am trăit un moment deosebit a cărui simplitate şi adâncă veneraţie mi-a îngenunchiat întreaga fiinţă şi m-a făcut să regret că nu am putut fi eu pictorul menit să-l imortalizeze.

Mă aflam în faţa impozantei catedrale clujene, care prin monumentalitate domină parcă întreaga dulce Transilvanie, sugerând chemarea către înălţimi a celor mai alese gânduri şi sentimente umane. Are o înfăţişare grandioasă din care parcă ţâşnesc Carpaţii, câmpiile şi toate drumurile noastre către nemurire, pentru a arăta lumii întregi că aici veacurile românilor sunt la ele acasă, tocmai pentru că sunt veacuri ce au rezistat semeţ şi demn oricăror încercări de înrobire, îngropate acum în cenuşa unor vechi imperii.

Vizavi de acest stejar al marilor noastre temelii de ctitori paşnici ai unor timpuri eroice, dar şi de îndârjiţi şi necruţători pedepsitori ai barbarilor care, uneori, şi-au revărsat lava ucigătoare peste căminele şi vetrele noastre, se situează, ca într-un peisaj de mare maiestru, Teatrul Naţional, în faţa căruia, măreţ ca însăşi nemurirea neamului său, meditează adânc Luceafărul culturii române.

Şi când, cotidian, ca într-un ritual de neprihănită gingăşie, frumoşii oameni ai locului şi ţării depun sfios, la picioarele poeziei, câte o floare în semn de închinare şi pioşenie, Luceafărul parcă îşi înclină duios marmoreana statură, şoptind tainic:

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Tânără mireasă, mamă cu amor!

Fii tăi trăiască numai în frăţie

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori…”

SE RĂSUCEŞTE ŞTEFAN ÎN MORMÂNT

            Vasluiul, ca multe alte ţinuturi româneşti, deţine o pondere însemnată în civilizaţia şi cultura naţională şi universală prin câteva elemente de străvechime şi mare valoare istorică, printre care se înscriu: bogăţia şi varietatea vetrelor arheologice în care au fost descoperite dovezi de vieţuire de peste 7 mii de ani, inclusiv o capitală de răsărit a Regelui Burebista (localitatea Poieneşti – ipoteza prof. Gostar), epoca lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, „apărătorul creştinătăţii”, cât şi existenţa primului călător român în China – vasluianul orientalist Spătarul Nicolae Milescu.

Dacă până la Ştefan multe dintre gloriile acestor locuri se scufundă, anonime, în cultura strămoşilor păstrâdu-şi doar identitatea zonei geografice, cu acest strălucit şi invincibil voievod multe din comorile vasluiului dobândesc nume propriu pe harta creaţiei româneşti, legitimând aceste locuri cu valori păstrătoare de un inestimabil patrimoniu naţional.

Unul dintre aceste elemente intrate în memoria istoriei îndelungate a neamului românesc îl reprezintă „Ansamblul arhitectonic Curţile domneşti” format din monumentala Biserică Sfântul Ioan şi Curtea Domnească, situată în centrul urbei Vaslui, la circa 1 km de gară, străjuind de pe o colină împrejurimile către Crasna şi Podul Înlt.

Cercetările arheologice începute în 1958-1959, reluate în 1976 de către istoricii Al. Andronic şi Rica Popescu, continuate, cu unele întreruperi, până în 1993, au adus la lumină dovezi incontestabile privind importanţa strategică pe care a jucat-o această localitate în viaţa Moldovei de pe ambele părţi ale Prutului.

Astfel, au fost descoperite monede din timpul lui Alexandru cel Bun Iliaş şi Ştefan al II-lea. Această reşedinţă domnească devine, pentru scurt timp, capitala „Ţării de Jos”. Din date rezultă că ansamblul a fost refăcut de către Ştefan cel Mare probabil în 1473, după campania împotriva domnului Ţării Româneşti, Ştefan „închide”  la Vaslui pe Maria şi Maria Voichiţa, soţia şi fiica lui Radu cel Frumos, iar 1474 primeşte, tot aici, solii regelui Cazimir al Poloniei.

Cercetările arheologice au pus în valoare existenţa a două faze în viaţa curţii Domneşti: 1) -în timpul lui Alexandru cel Bun, perioadă în care s-a descoperit o construcţie de mari proporţii – locuinţa domnească – deasupra unei pivniţe, având pereţii placaţi cu ceramică decorativă, dintre care pe o placă este simbolizat Sfântul Gheorghe omorând balaurul; 2) -epoca ştefaniană. Din această perioadă au fost dezvelite fundaţiile unei construcţii de mari dimensiuni, având o încăpere centrală podită cu dale de piatră şi adiacent, un pavaj de piatră cu probabilă destinaţie pentru un grajd domnesc. O a doua construcţie de formă dreptunghiulară, cu pereţii de 1,70 m grosime, având piloni patrulateri de suţinere a bolţilor reprezintă Palatul Domnesc. Arhitectura Palatului este de factură gotică, aspect demonstrat de ornamentele de piatră.

Refacerea Curţii de către Ştefan cel Mare a însemnat un puternic impuls dat dezvoltării meşteşugurilor necesare edificării ansamblului, lucru dovedit de descoperirea cuptoarelor de ars piatră pentru var, a uneltelor aparţinând unor meşteri lemnari şi zidari. Alături de aceştia au supravieţuit uitării şi distrugerii ceramică smălţuită folosită la acoperirea faţadelor, calele de sobă smălţuite şi colorate în verde sau galben, decorate cu personaje în costume de epocă, cu stema Moldovei, alaiuri de vânătoare, motive florale sau geometrice…

Aceste minuni ale creaţiei româneşti au fost, însă, total abandonate în ultima vreme, edilii şi dătătorii de decizii condamnând la uitare şi distrugere acest unicat al existenţei noastre sub soare. Locul este invadat de buruieni şi transformat într-o groapă comună a rămăşiţelor menajere provenite de la locuinţele de pe malul… Curţii Domneşti.

Deşi ar trebui ca aleşii şi guvernanţii locali şi chiar de prin alte părţi ale puterilor din stat să meargă în genunchi către aceste altare ale Neamului, de unde să-şi absoarbă virtuţi şi putere, totuşi ei rămân nonşalanţi şi se declară neputincioşi!. Numai Ştefan se zbate în Sfânta Putnă – izvorul dătătorul nostru de lumină şi simţire!

Sub lespedea de piatră şi pământ,

Sătul de nepăsare şi tăcere,

Se răsuceşte Ştefan în mormânt

Şi strigă să-şi impună a lui vrere:

„O, Putnă te cutremură, de poţi

Şi scutură-ne Casa de ruşine!”

 

 

FRAGMENT DE ISTORIE

            Timpul găsise urbea aruncată undeva în uitare şi anonimat. Vasluiul, în care dominau doar câteva însemne că aici se petrecuseră cândva unele evenimente – emblemă pentru românism, respira greoi prin aerul unei mahalale ce se întindea, în forma unui burg medieval, de la moară până la… gară!

Este greu, poate prea greu sau chiar imposibil pentru vizitatorul de astăzi să-şi imagineze că dincolo de structurile arhitectonice şi culturale, cu tentă de modernitate, chiar dacă unele construcţii (mai ales locuinţe) sfidează bunul simţ, se ascunde liniştit în fila istoriei, un oraş pigmentat „cu două graţioase şi perene simboluri ştefaniene” – Ansamblul Curţii Domneşti şi Biserica Sfântul Ioan, un cimitir unde odihnesc eroi ai Independenţei şi câteva case mai răsărite în stilul secolelor XVIII – XIX. În rest, aşezări umane, mai vechi sau mai noi, fără personalitate şi mai ales cu multiple funcţii comerciale, căci oraşul este cunoscut doar ca un nod de întâlnire şi trecere pentru negustorii din Orient şi Occident.

Ca orice întârziat care nu are în spate povara frumoasă a unei bogate şi durabile moşteniri şi nu va fi obsedat de regretul distrugerii acesteia de către buldozere, Vasluiul a venit spre urbanism în urmă cu circa 40 de ani.

Avantajul acestei tardive renaşteri constă în faptul că, prin proiectarea şi realizarea unui centru civic modern, cu agoră tip veneţian, dominată maiestuos de statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi străjuită de Casa de Cultură „C. Tănase”, Palatul Administrativ şi Hotel „Racova”, oraşul dobândeşte o distinctă personalitate în peisajul urbanistic al ţării.

Izgonind mahalaua din centru, reconstrucţia se va revărsa armonios pe artera principală şi apoi către unele periferii.

Odată cu inaugurarea Centrului civic şi în special a acestui modern şi polifuncţional for – Casa de Cultură „Constantin Tănase” – s-a provocat o mare deschidere de comunicare a acestei localităţi cu valorile spirituale ale întregii ţări.

Însuşi momentul deschiderii acestui locaş, alături de unii dintre sufletiştii săi edili, şi l-aş numi aici pe Gheorghe Tănase, omul şi nu politicianul, este sfinţit, de prezenţa şi alocuţiunile generoase ale unor mari personalităţi ale teatrului şi artei româneşti între care decanul de vârstă al scenei naţionale, Radu Beligan.

Plantarea în inima pulsând de tinereţe a municipiului Vaslui a celui mai reprezentativ centru cultural a polarizat pasiunile şi energiile creatoare ale locului, oferindu-le spaţiu şi condiţii în care să-şi exerseze talentul sau să trăiască momente estetice de înaltă tensiune alături şi împreună cu cele mai prestigioase trupe dramatice şi de balet din ţară, cu mari personalităţi artistice şi ştiinţifice, cântăreţi de operă, de muzică populară şi uşoară etc.

Cele mai puternice amintiri, pe care le trăiesc cu aceeaşi intensitate şi bucurie şi care mi-au marcat poate într-o anumită măsură viaţa, sunt legate mai ales de contactul şi comunicarea personală cu Radu Beligan, Ioan Lucian, Valentin Silvestru, istoricul de mare prestigiu şi militar de carieră Vasile Mocanu, academicianul Alexandru Boboc, universitari şi diplomaţi de carieră, poeţii Dan Laurenţiu (coleg de liceu şi prieten de suflet), Mircea Ciobanu, Nichita Stănescu etc., cu mulţi dintre ei închegând trainice prietenii.

Toate aceste lucruri, pe care în mare, le-au trăit toţi vasluienii, n-ar fi fost posibile dacă nu exista acest locaş şi dacă managementul său n-ar fi fost realizat într-un mod impecabil de către artizanul neobosit al acestui for cultural, omul cu 1000 de suflete pentru oameni – Emil Răşcanu… Furtunile tranziţiei se pare că nu l-au obosit, dar nici nu l-au înrăit, ci mai curând i-au dat acel spor de vitalitate cu care să continue şi mai aprig lupta spre binele nostru cultural.

La mulţi ani, Casă de Cultură şi slujitorilor tăi devotaţi! La mulţi ani, Vaslui şi bravi vasluieni!

 

PRIETENUL MEU CENTENARUL

            Îl descoperisem cu peste 25 ani în urmă, într-o staţiune balneo-climaterică unde românii de toate condiţiile şi veniturile se mai puteau retrage pentru a-şi mai tămădui câte ceva din urmele lăsate de vreme şi agresivităţile unor maladii care nu te omoară, ci mai curând îţi chinuiesc viaţa. Avea ceva din chipurile reţinute de istorie atât în înfăţişare, gestică, precum şi în tonul calm, sacadat şi parcă aforistic al comunicării. Chipul lui senin, reflectând parcă armonia deplină a omului cu universul, mi-a dat impresia unui Socrate rătăcit printre contemporani.

După ani şi ani de îndelungi revederi şi incitante dialoguri care, de obicei începeau cu replica „Ştiu c-ai să-mi spui iar că sunt în luptă cu lumea şi cu mine însumi”!, replică rostită în timpul îmbrăţişărilor de revedere sau despărţire, l-am întâlnit mai zilele trecute în spaţiul lui de existenţă,  la venerabila şi aproape uitata vârstă de 97 ani. Acelaşi lucid şi rasat personaj în care istoria trăită se decantează în ceea ce îi dă măreţie şi demnitate.

După regulile noastre nescrise, am adresat întrebarea prietenească: „Domnul Centenar, pe cine a mai bătut Dumnezeu, de când nu ne-am văzut?” Prima tentativă de răspuns a fost tăioasă şi amuţitoare: „Calamitatea a năvălit asupra tuturor roadelor simbolizate în stema României. Mai întâi le-am decupat şi acum le distrugem fără milă şi remuşcare. Am devenit aliaţii şi părtaşii Satanei la propria noastră distrugere.”

Câteva clipe intru în buimăceală şi mă uit nedumerit la cele două obiecte familiare, de dimensiuni impresionante, aşezate de ani nenumăraţi în spaţiile dintre cele două biblioteci din lemn masiv de nuc – „Câmpul de maci” şi „1907” singurele picturi ce străjuiesc încăperea sobră şi plină de o atmosferă ademenitoare, de taină!

Acest surprinzător refugiu al privirii m-a scos din starea derutantă în care mă aflam şi mi-a adus binefăcătorul zâmbet pe buze, dându-mi răgazul să găsesc o replică pe măsură… Dar, îmi iau întrebările mele încă nerostite şi răspunsurile lui intuite în ochii tainici cu care mă îmbrăţişa şi plec către alte rosturi ale existenţei noastre.

 

ŞCOALA „CODRENILOR”

            Deşi fusese atestat de istorie ca un târg rătăcit pe harta lumii, Bârladul rămâne, totuşi, multă vreme un anonim în care se împleteau comportamente şi ritualuri ruralo-orăşeneşti.

Abia veacul al XIX-lea va începe să-i construiască identitatea, fără însă a-i elibera buletin de oraş. Primele semne că aici s-a întâmplat o schimbare se vor arăta mult mai târziu când şcoala înfiinţată în 1846 va începe să-şi extindă binefacerile asupra unui număr mare de târgoveţi-săteni, adică mai spre sfârşitul veacului amintit şi începutul celui de-al XX-lea.

Acum „Şcoala Codrenilor” va începe să-şi producă efectele benefice şi să participe, prin odraslele sale, la dobândirea unei identităţi recunoscute.

„Clasul real” se va multiplica, iar şcoala se va transforma într-un liceu de elită ca a doua prezenţă prestigioasă din Moldova, după Academia Mihăileană – unde Vasile Conta îşi făcuse o parte din studii alături de alţi cărturari ai vremii.

Aşadar, Bârladul se înalţă ca un alt punct luminos pe harta ţării, aducându-şi contribuţia la susţinerea idealului de unitare naţională şi culturală a României ale cărei provincii au fost vreme îndelungată îngenunchiate de fostele imperii euro-asiatice.

O dată cu plantarea acestor puncte luminoase sporeşte sentimentul unităţii şi renaşterii poporului român. Cresc şansele, mai ales după reformele lui Al. I. Cuza şi unirea parţială înfăptuită (1859), de formare şi modernizare a ţărilor române.

Multe evenimente însă tragice vor marca drumul sinuos al românilor către un stat unitar recunoscut de marile puteri şi legiferat prin normele dreptului internaţional.

„Şcoala Codrenilor” începe să facă, dar şi să traverseze, istoria luminând din ce în ce mai mult colţurile ignorante (dar şi ignorate) ale acestei părţi de ţară. Lumina cărţii şi învăţăturii atrage mereu sevele mintale ale localităţilor şi le transformă în mari personalităţi ale culturii şi vieţii publice naţionale, dar şi europene.

Pentru prima dată pe „porţile” şcolii pleacă visători în lume şi în veşnicia românească pârvan (ii), ibrăile (nii), bagdasar (ii) – care-şi vor aduce prinosul lor  de creaţie la tezaurul spiritual al acestui popor.

Prin 1996, la sărbătoarea a 150 ani, când păstoream învăţământul din această parte a ţării şi când am dat un „tub” de oxigen şi acestei instituţii a Bârladului, adresam următoarele: „Vii de departe dintr-o zare a începuturilor, când ţara îşi zămislea însemne de identitate modernă şi râurile ei de simţire şi gând se adunau laolaltă pentru a croi un nou destin românesc. Ai vârsta celor cuvenite fără vârstă, împlântată adânc în inima românismului…”

Editarea de către Academie a celor două volume (N. Bagdasar, Amintiri şi Portrete) mi-a dat un bun prilej  de a evoca marile servicii naţionale pe care le-a adus această prestigioasă instituţie

Pentru cei mai puţin informaţi voi consemna câteva elemente asupra afirmaţiei de mai sus. Nicolae Bagdasar – filosoful şi Dimitrie Bagdasar, tot atât de celebru dar în neurochirurgie, sunt fiii Roşieştilor de lângă urbea Bârladului.

Marele filosof îşi va face studiile liceale la şcoala „Codrenilor”, timp în care va avea o prezenţă activă în „Neamul românesc” a lui Nicolae Iorga. După participarea la război (1916-1918), va urma facultatea de filosofie la Bucureşti, desăvârşindu-şi pregătirea prin cursuri şi doctorat, în Germania, unde va audia cursurile profesorilor, Karl Stumpf (economist), Heinrich Maier, Max Dessoir, Arthur Lieberl, filosofi.

În amintirile bagdasariene „Şcoala Codrenilor”, pe care o absolvă cu bacalaureat 1916, va ocupa un spaţiu de suflet prin evocarea figurilor de profesori care i-au modelat personalitatea. Între aceştia Gheţeu, Ghinescu, Răianu, Barbu, Gh. şi N. Neştian, Iliescu, Asiminei şi regretatul profesor ardelean de matematică Stroe Belloescu, pensionar, şi care a pierit în urma unui odios asasinat.

Dar în galeria personajelor evocate tronează figura luminoasă a primarului liberal Simionescu, binefăcătorul şi sprijinitorul dezinteresat al multor Codrenişti de excepţie…

Actualul Colegiu Codreanu este nu numai o emblemă a Bârladului, ci însumează o istorie vie a localităţii prin care se înscrie definitiv şi irevocabil în aria de glorie a poporului român. La cei 166 ani adresez şcolii „Codrenilor” această urare de suflet: fie ca vremea să nămeţească cu lauri şi bucurii această cetate a învăţământului românesc şi să-i fericească pe slujitorii ei numai cu bagdasar(i), pârvan(i) pentru această ţară.

 

ŞI DUMNEZEU A GÂNDIT ŞI A CREAT DIALECTIC

            Valul de represiuni postrevoluţionare, sub variate forme, s-a îndreptat nu numai asupra instituţiilor dictatoriale, mentalităţilor, dar şi asupra structurilor culturale şi conceptuale. Acest lucru, firesc de altfel, atinge nu numai orizonturile limbajului ideologic şi cotidian, ci urcă şi în sfera conceptelor, acolo unde se cristalizează cunoaşterea autentică. Mulţi ziarişti, unii răsăriţi peste noapte, şi noi ideologi, odată cu repudierea şi expulzarea noţiunii de comunism, încearcă să demonstreze şi să arunce la coş multe dintre achiziţiile cognitive.

Este un fenomen dramatic. Războiul împotriva comunismului, ca model societal eşuat, se identifică cu agresivitatea împotriva unor valori umane, cu izgonirea acestora din câmpul de utilitate practică şi opţional – teoretică.

Dintr-o oarecare îndoială sau teamă de a nu fi interpretaţi ca nostalgici, chiar unii specialişti şi oameni de ştiinţă, nu mai vorbesc de mass-media, folosesc acest concept în mod peiorativ, confundând viaţa conceptelor cu anumită închistare ideologică a conştiinţei şi a mentalităţilor sau identificând dialectica cu dictatura sau cu limbajul specific ideologiei staliniste.

O revoluţie care aspiră la dimensiunile de competiţie şi creaţie umană nu va recurge niciodată la aplicarea unor procedee proletcultiste, ci se va considera ca un moment de ruinare şi sfărâmare a instrumentelor politice de falsificare şi dominare a vieţii şi cunoaşterii şi nu va nega sau trece sub tăcere ceea ce în mod firesc înseamnă dialectică, pentru că ea însăşi este expresia concretă a unor ample procese care domină dezvoltarea şi prefacerea socială.

Dialectica este un concept şi o metodă de cercetare veche cât însăşi cunoaşterea umană şi nu o creaţie instrumentală de factură politică sau ideologică cu care să fie manevrată societatea.

Câteva argumente care demonstrează că măreţia existenţei şi cunoaşterii noastre constă tocmai în descoperirea acestui concept regal cu care încercăm să dezlegăm infinitele taine ale lumii şi universului subiectiv.

Începând de la greci prin „dialecticianul originar” – Socrate – culturile umane, libere şi critice, navighează mereu de mii de ani încoace spre şi prin dialectică. Dialectica apare astfel în numeroase ipostaze – de la simplul dialog între opinii, metodă de constatare şi eliminare a erorii, procedeu de descoperire a „universalului ce se ascunde în particular sau individual, care nu e numai conştiinţa fiecăruia, dar şi lucrul din experienţa lumii materiale”  (M. Florian, Dialectica, pag.17) şi până la fundamentările ei hegeliene şi actuale.

Deliberat sau din ignoranţă, deportând în zona ideilor bolnave sau perimate acest concept înseamnă a suprima însuşi „pulsul cosmic”, tensiunile şi lupta sfâşietoare, lăuntrică a lumii şi a conştiinţei. Operând cu realul din afara noastră şi cu conştiinţa ca unitate în deosebire şi opoziţie, dialectica nu are vocaţia de a arunca vechile adevăruri (cunoştinţe), „ci de a le îmbogăţi şi a le confirma”.

În această lumină orice revoluţie socială nu înseamnă decapitarea conceptelor şi purtătorilor acestora şi, prin aceasta începerea vieţii de la descoperirea focului, ci destructurarea sistemului organizaţional, a eşafodajului vechii puteri politice şi a ideologiei acesteia prin apariţia şi cultivarea noilor ideologii, ceea ce înseamnă, pe planul justiţiei sociale, recâştigarea libertăţii de opţiune şi opinie.

Aşa că, meditaţi, oameni buni, pentru că însuşi Dumnezeu a gândit şi a creat dialectic, atunci când şi-a tulburat vraja necruţătoare a singurătăţii prin apariţia Evei şi a lui Adam. A fost nu numai momentul sfărâmării tăcerii universale, ci, prin muşcarea din „mărul cunoaşterii”, cei doi, părăsind monotonia nemuririi, şi-au croit fericirea pe suferinţă şi îndoială. Şi tocmai acestea au dus la construcţia omului şi umanităţii.

 

RĂZBOIUL AXIOLOGIC

            – D-le profesor, unele studii şi materiale apărute recent consemnează o stare de fapt în desfăşurare, declanşarea unui război axiologic împotriva României. Ce semnificaţie are după opinia dumneavoastră această sintagmă?

– În straturile ei vivante, cultura, dar mai ales limbajul, sub multiplele sale forme are, încă prin apariţia sa, un caracter şi o funcţie sotiriologică, adică terapeutică. Această „terapie” poate fi şi este aplicată fie pentru vindecarea bolnavului, fie pentru îmbolnăvirea celor sănătoşi!

Oricum, tot „terapie” se cheamă. Un exemplu elementar: un medic, glumind serios, sugerează unei peroane că este grav bolnavă, ceea ce va favoriza, prin concentrarea auto-sugestivă, declanşarea reală a anumitor maladii, tocmai în punctele vulnerabile sau va determina o stare de „comă” psihică!

–          De ce un astfel de fenomen?

–          Pentru că medicul este un reper valoric complex prin care ne testăm

îndoielile despre sănătatea noastră. În cazul în care el confirmă, chiar în glumă aceste bănuieli, uneori ancestrale, cum ar fi frica de moarte, asta înseamnă că nu mai e nici o scăpare.

–          Nivelul nostru de analiză reală înseamnă că este instabil şi lacunar?

–          Autodiagnosticarea se opreşte undeva şi se limitează, pentru că mai întotdeauna credem că decizia ne aparţine. De fapt noi decidem prin alţii din cel puţin două motive:

1)mai întâi că autocunoaşterea este extrem de limitată şi confuză, sau nu ne-a interesat niciodată cum suntem cu adevărat, şi astfel trăim cu imaginea noastră, bună-rea, făcută de alţii şi;

2)profesionalizarea, dacă pot spune aşa, a sistemelor de valori la care noi ne raportăm. Întotdeauna suntem cei din oglinzi, iar când ne descoperim defecte, căutăm oglinda care să le acopere şi o spargem pe cea care ne arată „pe noi” înşine, şi în loc să fie mereu o apropiere de noi înşine, ne îndepărtăm mereu până devenim „ceilalţi”.

Cred că şi sistemul nostru educaţional este clădit pe această sacrificare a eului în favoarea cultivării unei autorităţi tiranice. Deci, noi trăim mereu prin analogie şi ne formăm prin transfer de însuşiri şi comparaţii, chiar dacă nu avem o motivaţie proprie.

–          Şi atunci ce facem cu libertatea de sine?

–          Libertatea noastră o dăruim grupurilor de interese şi caractere, care au ştiut să ne măgulească sau să ne ameninţe! Ne pierdem printre ceilalţi până devenim şi noi ceilalţi.

–          Este o manipulare permanentă?

–          E mai adecvat un „război al valorilor” care ne face să trăim emoţional sau de-a dreptul instinctiv. Spuneţi-mi câţi evlavioşi intră în biserică cu bucuria de Dumnezeu? 99,999 intră cu teama şi speranţa că li se vor prescrie faptele, ca apoi să o poată lua, curaţi, de la capăt!

Câţi acceptă o funcţie publică pentru că ştiu şi pot să facă ceva pentru ceilalţi? 99,999 % acceptă fie pentru a-şi răzbuna umilinţele anterioare, fie pentru a domina şi a deveni „de vază”, fie pentru a-şi răsplăti datoriile faţă de grup şi interesul propriu.

Astfel de „război” se poartă mereu inclusiv la scară planetară, iar indivizii şi naţiunile mărşăluiesc conform liderismului şi grupului de interese.

– Cum aţi explica o astfel de terapie aplicată bolnavului România după 1989?

– Ca şi o persoană incomodă, şi o naţiune reprezintă un punct nodal de interese.

Deşi populaţiile extraromâneşti ştiu extrem de puţin despre noi, şi li se mai cultivă imaginea noastră de acum 3000 de ani, când alte seminţii încă nu se născuseră, cancelariile sunt ticsite de fişe, schiţe, note de documente despre România.

Ignoranţa faţă de noi semănată în rândul populaţiei din multe state are scopul menţinerii neutralităţii publice a acesteia faţă de un necunoscut şi realizarea jocurilor din cancelarii. Zbârlitura din 1989 s-a mediatizat pentru a demonstra că noi suntem conduşi doar de vampiri, analfabeţi, criminali şi trădători!

De ce nu au făcut şi nemţii la fel? Terapia a început cu această primă imagine emblemă: sacrificarea barbară a şefului de stat, agonisirea unei „grămezi de fiare vechi”, prezentarea unor „crescătorii”, şi nu centre sociale, de handicapaţi şi orfani, o zootehnie formată din 3 purcei care-şi dau duhul şi un mare cimitir porcin în aer liber, cerşetori, bandiţi şi spărgători de bănci în Germania, politicieni slugarnici şi inculţi etc.

Apoi au fost şi sunt atacate valorile vitale: cultura spirituală şi morală prin acuzaţii grave la dresa lui Eminescu, Iorga, Goga, liderii eroi ai muncitorilor, ai ţăranilor, chiar şi marii voievozi şi oameni politici.

Suntem acum în etapa în care se încearcă un fel de purificare morală a noastră prin: scuze faţă de crimele făcute de Hitler, Horty şi curând probabil, faţă de Stalin şi Gorbaciov, ceea ce se doreşte ca Basarbia, Herţa, Bucovina, Ardealul mai târzior, etc., să fie daruri cu care să ne plătim morţii noştri sfinţi criminalilor din apropiata sau mai îndepărtata vecinătate.

Această stare patologică a politicii naţionale este consecinţa directă a invaziei de non valori cultivate cu insistenţă şi pe tărâmuri mai elevate, cu intenţia clară de distrugere inclusiv a bunului simţ, a sensibilităţii şi demnităţii umane, având reflexe nocive şi în zona mai superficială a culturii!

Drept urmare, un cadavru viu pus în fruntea Institutului Cultural Român de trillerul (sau distrugătorul ţării) în inconştienţa lui definea România „o minciună”!?

Deci, hoardele din interior se pregăteau să arunce ţara în „gaura negră” a istoriei!

 

 

CAVEANT CONSULES

(„Consulii să vegheze”)

            Încotro domnilor?

Iniţial cotidiană, această întrebare a dobândit dimensiuni de perspectivă nu numai pentru România, ci şi pentru întregul Occident. Deşi geografic se situează la aceeaşi paralelă şi meridian, revoluţia a schimbat orizonturile de orientare prin conturarea unor radicale opţiuni, ceea ce, cred, nu mai era necesar să se uzeze atâtea portavoci, cerneală şi hârtie.

Opţiunile au căpătat funcţii operaţionale definind destul de clar necesitatea avortării unei economii construită pentru a se hrăni pe sine şi iniţierii procesului de dezvoltare prin trecerea la o economie de piaţă. Sub acest aspect s-a preconizat privatizarea, ce-i drept, un termen inventat recent şi cam fortuit pus în balanţă, ca şi contra pondere, cu etatismul.

Apoi, negându-se sau trecând cu vederea, se creează o situaţie de egalitate între economia de piaţă şi funcţionarea spontană a mecanismelor preţurilor. Asta pentru că, aşa cică, au învăţat ei din lecţia Occidentului şi merg până acolo cu spontaneismul pieţei, încât care-i mai tare te prinde şi te dezbracă, ca apoi să fii nevoit să–ţi cumperi propriile-ţi haine la preţul unor obiecte de lux.

În această variantă, chiar în momentul în care noi chibzuim cum să ne restabilim o recunoaştere europeană, Europa deja ne-a invadat cu primii săi mesageri şi pentru care nu putem să exprimăm nici un fel de mulţumiri!

Printre aceştia se înscrie prima mare intrare de capital – un val masiv de bişniţă de sorginte austro-ungară şi italo-siriană (ce să-i faci, se înmulţesc ţările surori), care a reactivat şi amplificat anonima bişniţă autohtonă şi care, în neîntrerupte caravane, cară, din iniţiativă particulară produsele uzinelor şi ogoarelor româneşti în toate părţile lumii.

O doua, occidentalizare, intră tot sub incidenţa legii şi cu grave consecinţe biologice şi sociale, este invadarea spaţiului nostru geopolitic de către negustorii de droguri şi de conflicte interetnice.

Până acum totul este limpede! Nici tu investiţii, nici tu tehnologii, nici tu locuri de muncă.

În schimb am mai învăţat câte ceva. Să facem grevă şi sindicate, sau invers, pentru a avea ca-n ţările civilizate de prin… bantustanuri, lefuri mari, săptămână de lucru de „două ore pe zi” şi să devenim astfel un popor de spectatori pe cale de a ieşi în… Piaţa Universităţii şi a reintra în Europa!

Cu ce? Cu maşina, pe jos, cu avionul, cu trenul sau vaporul, cu valiza sau rucsacul de rulmenţi, obiecte de patrimoniu, pantofi şi ciorapi de damă etc. privatizate!

Cineva, mai maliţios, îmi spunea că statuiete de lut ars şi portrete colorate tip Tokeş, Raţiu, Câmpeanu, Mazilu, Liiceanu şi poate ale altor eroiaşi, confecţionate pe undeva pe la Londra sau Budapesta, pot fi schimbate la noi, cu canal Dunărea – Marea Neagră, Delta Dunării, Câmpia Turzii şi unele „banale” opere de artă de Aman, Grigorescu, Brâncuşi, Ţuculescu, Tonitza, sau chiar catedrale şi Munţii Carpaţi… Opriţi-vă, fraţilor, că dacă ne aduce-ţi şi un Paleologu sau Braia (Nu mia, ci pe îl cu democraţia), ne-om pricopsi prea tare şi vă vom da şi Basarabia cu tot cu Ion Hadârcă şi cele câteva milioane de … găgăuzi!)

Chiar vreţi să ne lăsaţi doar cu… epicentrul de la Vrancea?

 

„CASA COMUNĂ A EUROPEI” SAU

CONFEDERAŢIA DE DEZMEMBRARE A ROMÂNIEI

            Pe plan mondial a început să se joace tare şi cu geamurile deschise. Nu mai este nevoie de camuflaj, deoarece se joacă puternic „de iese colbul” şi pe plan intern. În această sârbă în doi, Europa răsăriteană (doar o mică parte cuprinsă între paranteze), Orientul Mijlociu şi, poate mai târziu, America Latină, reprezintă jertfe actuale sau posibile. Sârba de la Malta s-a dezlănţuit şi nu se ştie către ce mai merge.

A început cu destructurarea răsăriteană, unde cam îngheţaseră apele şi trebuia un crucişător, fie el şi „Potemkim”, pentru a stimula ieşirea peştilor la suprafaţă.

Peştii au ieşit, însă, când să respire oxigenul libertăţii, au dau cu capul de plasa întinsă! Scenariul este deja scris, hărţile schiţate şi „tunurile” economice, dar şi militare, gata de atac.

Cineva spune: „să strângem şurubul”. Altul adaugă discret: „să-i dezorientăm”. Iar primul îi răspunde: „Întâi să terminăm afacerea din Golf”. Hussein, criminalul, dar un prost, îşi dă ţara şi poporul pradă unei aventuri dureroase, pentru că i se promisese deja planuri mari de ajutorare şi schiţe sigure de refacere economică urgentă.

Cucereşte rapid Kuveitul pentru a asigura participarea şi a celui de al doilea, mai târziu democratizat (dar cu ce riscuri şi sacrificii?) la praznicul „negru” din Golf. Şi, în timp ce Hussein s-a scufundat în pământ, cântând din balalaica împrumutată şi gândindu-se la caşcavalul promis de corbul de peste ocean, irakienii îşi dau duhul pentru sfântul Coran.

În acest interval, cureaua europeană se strânge cu încă câteva găuri, iar cea a României pare că nu mai are punct de proptire a ţâfului metalic. În context, Moscova îşi retrage o mare parte din „oxigenul” industriei româneşti (gaze, ţiţei, etc.) strigând orgolioasă că s-a terminat pomana…

Între timp, cât suratele din Golf îşi ling rănile, iar la răsărit de… răsărit se dansează Calinca de mama focului, la Budapesta şi Strasbourg ni se pregăteşte elegant dezmembrarea!

Bravo, domnule! Ai fler! Ne inviţi la Casa comună ca pe nişte nomazi fără ţară şi adăpost.

Un oarecare flăcău, care până mai ieri călărea mături prin pustă şi cu traista-n băţ, ajuns vecin de vază şi prieten cu mafiotul de pe Arca lui Baroso, au pus de tocmeală însăşi inima României, iar transilvănenii au căzut într-un somn al… uitării istoriei!

 

UNELE AVATARURI ALE EUROPEI

(SCHIŢĂ DE PORTRET NETERMINAT)

            În politologia franceză din anii ’80 circula tot mai insistent ideea pierderii de către Europa a însăşi identităţii sale, lucru care s-ar datora, conform opiniei lui Pauwels faptului că „Noi nu mai credem în civilizaţia noastră. Nu mai avem poftă de viitor”, pentru că are loc un adânc proces de coroziune şi degradare a mentalităţilor noastre specific europene aservite „modului de viaţă american”. Fireşte, constatarea vizează partea occidentală a continentului în care, de după al doilea flagel mondial, supremaţia în sfera economică, militară şi financiară, cu consecinţe directe şi ireversibile asupra acelor naţiuni, aparţine americanilor. Într-o altă perspectivă, putem vorbi de o colonizare a Europei apusene de către europenii care au colonizat vechea Americă. Acest proces însă se desfăşoară sub forme noi. Deplasarea Americii către Europa are un caracter de afaceri, acest continent reprezentând, pe de o parte, un puternic absorbant de investiţii eficiente de bani şi idei, iar pe de altă parte o piaţă deschisă oricăror produse. Universalizarea dolarului a dus la universalizarea americanului. Jocul a fost făcut de istorie şi e puţin probabil ca în timp scurt sau mai lung regulile sale să se schimbe, ţinând seama şi de faptul că cele mai mari personalităţi ştiinţifice sunt  de sorginte europeană, multe dintre ele căutându-şi, în condiţii europene dure, speranţa de viaţă şi şansa de realizare în America. Exodul nu este oprit şi nici nu a început reversul. Europa pompează cunoaştere Americii, iar aceasta îi oferă finanţe şi prestări de servicii inclusiv militare.

De cealaltă parte a continentului – Răsăritul – lucrurile s-au petrecut, cu unele excepţii de fond, la fel. Anonimizarea naţională până de curând s-a desfăşurat sub ocupaţia militară şi nu sub influenta finanţelor. Ţările centrale şi est europene pulsau către centru materii prime, produse agricole, inteligenţă şi importau ideologie şi administraţie comunistă, devenind astfel popoare de „spectatori pe cale de a ieşi din istorie”.

Această rupere a continentului, provocată de cei doi şi menţinută de cei patru învingători, s-a adâncit treptat încât se ajunsese, din punct de vedere politic, dar mai ales economic şi cultural, la un blocaj! Circulaţia între ele era doar de domeniul suspiciunii şi ameninţării. Vechea Europă, clădită pe solide şi străvechi sau mai noi culturi şi civilizaţii, devenise un continent bicefal în care se confruntau ambiţiile şi concurenţa militară localizate în centrele de putere moscovit şi neworkez. În prezent se încearcă o renaştere, cu părinţii în înţelegerile sovieto-americane. În timp ce englezii cântă din cimpoi, Europa  caută să-şi adopte noii părinţi. Dezopacizarea relaţiilor franco-germane şi menţinerea în stare de veghe a unor conflicte anglo-franceze şi a unor rupturi franco-americane, cochetăriile franco-ruse ne duc spre tendinţa vădită a Parisului de a-şi asigura statutul de mare putere nucleară şi militară a viitoarei „case comune” a Europei, o casă în care fiii să se închine şi să lucreze pentru un imperiu european uni sau tricefal, care să aibă asigurată liniştea de la răsărit şi să fie capabil să intre în echilibru de forţă cu Alianţa americană şi motorul expansiunii rasei galbene. Japonia are tubul, China are oxigenul inteligenţei, iar India respiră greoi şi se revoltă pe propria ei lenevire industrială, ucigându-şi mereu încercătorii de trezire din letargie şi occidentalizare. Singurul corosiv în această încâlcitură diplomatico-militară îl reprezintă Orientul Apropiat, în timp ce Germania îşi caută cale spre împlinirea de sine pentru a deveni, în scurt timp, un fel de doctor care-şi va lua rinichi sănătoşi din conflictele iscate pe continent şi aiurea.

Nu ştim încă ce gândeşte matrozul din statuia confederaţiei ruse despre vremea din Alaska, însă suntem siguri de dictatul de la Malta, care va mai înfierbânta de câteva ori apele tulburi ale Oceanului-Planetar. Golful şi Hussein au fost doar semnul dobândirii de cei doi a supremaţiei în deciziile mondiale. Probabil să fie pedepsită curând şi necuminţenia Iugoslaviei şi foametea Poloniei, în timp ce Ungaria stă la pândă să înhaţe ceva de prin părţile României, căci Cehoslovacia, dezbinată şi mărunţită după „Proiect Havel”, a trecut deja cu tot cu acadele sub patronaj german şi nu mai e posibil un ospăţ unguresc. Austria este traversată de „neutralitate” pentru România şi Croaţia, dorinţa renaşterii imperiale curgându-i prin toate canalele vieneze, aşa cum Turcia se zbate să pună mâna pe o porţiune grecească.

În timp ce Israelul îşi încălzeşte betonierele pentru a turna betonul înfierbântat pe burta gravidă a Orientului Mijlociu, Siria dăruieşte Libanului armată pentru a-l alipi, astfel încât să poată deveni mai repede un tampon recunoscut de USA şi Rusia. Zona e plină de civilizaţie dar şi de otravă. Vasul cu oblojeli se află  în Kuweit şi Arabia Saudită, unde Dracul şi-a vărsat cazanele cu smoală şi a procopsit lumea cu dolari şi cu şiiţi – un fel de răzvrătiţi împotriva ordinii lumeşti.

Curzii şi-au secat sufletele şi şi-au legat speranţele de tancurile americane, crezând că aşa vor putea deveni ei înşişi în ţara în care Hussein a introdus gamela cu ciorbă şi arma pe linia de ochire. A ţintit odată şi au pleznit curzii. A doua ochire spera să aibă loc în inima Palestinei pentru a potoli pofta de expansiune a Israelului şi a aduna felahii sub clopotul lui Alah. Dar i s-a strâmbat ţeava  iar încărcătura s-a întors, pentru explozie, la Bagdad, căci ne-a procopsit Dumnezeu cu o jandarmerie multinaţională formată din… americani căzuţi de multe ori la testările celorlalte profesii civile.

 

MISIONARII FAC… SPIONAJ!

            După hainele, guma de mestecat şi medicamentele vechi cu care Occidentul ne-a „îmbogăţit” după revoluţie, se încearcă o ideologizare în stil apusean, căci de cea comunistă (orientală) am scăpat. Cred că ei ne provoacă să producem goluri pentru a ni le umple. Am strigat „jos siguranţa statului”! şi ne-am adus în ţară mai mulţi spioni decât existau, pe total, în războiul doi mondial. Am strigat că industria nostră este primitivă şi am cărat-o în Turcia, Ungaria, Grecia, Polonia unde au dat-o hoţii pe dolari. Ei ne-au adus toate vechiturile electronice, fonice şi sonice. Am strigat împotriva ideologiei comuniste, de drept, dar am profanat şi marea cultură română a acestei jumătăţi de veac şi ne-am ales cu câteva ilustre paranoie scăpate de sub controlul psihiatrului.

Acum terenul este netezit, căile domnului deschise şi românul vlăguit, aşa că, au început să vină mercenarii de religii şi ideologii să ne „misioneze”.

Calul troian postdecembrist

Revoluţia a nimicit totalitarismul, a îngenuncheat şi minciuna şi a reabilitat sau e în curs de a reabilita adevărul despre noi înşine. Revoluţia a denunţat monopolul coercitiv şi oprimator al puterii politice unipersonale şi a deschis calea fertilă a dialogului pluripartit. Revoluţia a suprimat monologul steril aplaudat frenetic şi a descătuşat libertatea de personalitate şi demnitate. Revoluţia a suprimat centralismul extrem şi lucrează pentru stimularea iniţiativei şi creativităţii în dezvoltarea economică, socială şi politică, demascând impostura, oportunismul, incultura şi nihilismul.

Revoluţia, cu rănile încă bandajate şi cu doliu la rever, a păşit în stradă, în cultură, în economie în viaţa politică, în casa şi în sufletele noastre. Revoluţia, pe lângă rănile sale, se străduieşte să le vindece şi pe ale noastre-unele mai recente iar altele redeschise şi sângerânde din nou!

Şi ori de câte ori avem o durere de a noastră sau o nevoie, uneori chiar neimperioasă, în loc s-o mai amânăm, mergem furioşi şi, de ce nu?, agresivi, la revoluţie să ne aline durerea şi să ne satisfacă grabnic revendicările. Suntem îndreptăţiţi dar nu trebuie să fim şi ameninţători, pentru că revoluţia nu este un vrăjitor care să ne poarte într-o clipă spre ţărmurile paradisului. Şi o paranteză! Cred că cei mai îndreptăţiţi să creadă totul şi dintr-o dată revoluţiei sunt cei jertfiţi, plecaţi în nefiinţă.

Purtăm doliu, facem miting sau grevă, scandăm lozinci, înfierăm trecutul, trecem peste prezent şi vrem să trăim deodată în viitor. Dar nu în viitorul nostru, construit de noi, piatră cu piatră, ci adus cu vagonul, cu avionul sau cu limuzina de prin alte părţi.

Într-un cuvânt, cerem ca după o mare perioadă de dictatură, să devenim peste noapte bogaţi şi fără griji. Hărţuim revoluţia, neglijăm că trebuie să muncim şi ne declarăm politic independenţi. Facem partide, cerem tot revoluţiei să ne finanţeze campania electorală, scoatem ziare independente în care acuzându-ne pe noi înşine, facem schiţe cum ar trebui să arate politicianul, muncitorul, ţăranul, intelectualul, meşteşugarul şi funcţionarul viitorului.

Criticăm sever revoluţia, o scoatem în piaţă, pe tanchete sau tarabe, o somăm să ne dea totul şi îi propunem neutralitate desăvârşită pentru ca nu cumva să ne strice socotelile noastre şi chiar dacă ne-am părăsit de multă vreme familiile cu copii, locurile de muncă şi uneori minimele obligaţii de bun cetăţean, le considerăm nedreptăţiri ale vechiului regim, ne căutăm mereu în viaţă vreo vină care să semene cu cele oprimate de tiranie, ne ungem ca lideri sau grupuri de iniţiativă ai feluritelor fracţiuni şi partide politice şi ne declarăm sus şi tare independenţi. Întrebarea e: Faţă de neam? Faţă de această naţiune oprimată care şi-a pierdut copiii şi tinerii pe baricade? Faţă de viitorul care şi-a sacrificat o frumoasă parte din speranţele sale în cruciada împotriva dictaturii. Unii abia s-au trezit din somnul dogmatic şi au intrat în Calul Troian postrevoluţionar şi au început să strige cu disperare: „Vrem partid pentru popor…” Şi şi-au făcut partide care se declară, însă, independente de… popor, deşi stau călare pe patrimoniul financiar şi material smuls cu forţa de dictatură de la gura poporului!

Sistemul anterior s-a dovedit un fiasco prin unele abrutizări provocate economiei, culturii, vieţii civice, justiţiei. Practic a fost imaginea unui abuz împotriva istoriei clădit pe speranţa şi idealul de mai bine a unor popoare cinstite în încrederea lor. Am abandonat, acest experiment de cobai, unii prin parlamentarism sub semnul perestroicăi, noi prin violenţa revoluţiei. Retrospectiv pierderile sunt incomensurabile sub aspectul timpului şi al valorilor. Prospectiv avem mari deschideri către noi înşine şi lume, dacă şi numai dacă vom recupera timpul şi vom transforma mentalităţile. La această răscruce a proliferat fenomenul opţiunilor politice, lucru lăudabil în măsura în care ar determina o luptă de concepţii şi viziuni strategice asupra viitorului comun şi ar schimba modele de reabilitare şi activizare umană în acest sens. Însă se constată că pluripartitismul în marea lui pondere are un singur ţel. Cucerirea cu orice preţ şi prin orice mijloace, a unor scaune prezidenţiale, unii merg până acolo încât, odată cu decedarea comunismului ca act de remaniere socială să dispară şi oamenii, vinovaţi fiind, după aceşti noi apostoli, de faptul că am avut şansa de a supravieţui. Domnilor radicali de dreapta sau de stânga, dărâmarea lăcaşurilor de cult n-a fost niciodată însoţit de exterminarea credincioşilor şi cu atât mai mult trebuie să aveţi în vedere că dictatura a început să se demoleze din interior, rămânând sprijinită doar pe osatură extrem de redusă până la ordinul număratului pe degete, aspect confirmat din plin de revoluţie. Problema esenţială este alta. Lupta împotriva abuzurilor comise nu trebuie confundată cu prigoana împotriva oamenilor. Promiţând un viitor de prigoană, înseamnă că se merge pe aceeaşi cale a instaurării dictaturii, estompându-se astfel marile probleme economice şi sociale generate şi instituite la scara întregii ţări. Partidele se şicanează unele pe altele, se acuză unele pe altele şi îşi fură programele şi principiile pentru a-şi completa locurile albe din platformele electorale. La o analiză mai atentă, pe lângă similitudini şi suprapuneri, se disting câteva lucruri esenţiale. Aproape toate sunt programe sau coşuri cu promisiuni electorale în care perspectiva nu are nici o zvâcnire. Într-un fel „alegeţi-ne pe noi, că timpul tot trece!” Alţii se grăbesc către fotolii, şi, pentru că îi presează bătrâneţea, vor cu orice preţ să-şi eternizeze numele în cronica parlamentară, confundând destinul acestui neam cu jocul de-a conducerea! Pentru această punere a mâinii pe putere au creat condiţii unei largi invazii a terorii morale, iar argumentele economice au fost înlocuite cu negocierea credinţei şi promisiunea vagă că vom deveni bogaţi peste noapte. Nu vor decât să moară în carul gloriei naţionale şi asta tocmai prin cultivarea democraţiei bâtei, ceea ce nu e acelaşi lucru.

Acest aspect izvorăşte din două surse. Mai întâi din anacronismul programelor preconizate şi în care nu s-a pompat nimic din configuraţia şi substanţa actualităţii. Apoi din faptul că unele formaţiuni politice au venit din istorie cu tot cu lideri sau şi-au captat lideri pe cei care şansa i-a refuzat în alte vremuri, ceea ce dă un iz de naftalină şi opacitate demersurilor electorale.

Contradicţia flagrantă dintre concepţia lor şi orizonturile actuale ale vieţii se accentuează pe planul ideologiei. Lipsa unor argumente convingătoare este suplinită de negocieri nedorite. Mai toţi ne propun să-i votăm pentru a ne restitui credinţa în Dumnezeu, a ne da pământ sau un „loc de veci” şi a ne plimba prin Europa. Este aici un mod donchijotesc de a trăi lucrurile. Când nu ai duşmani reali transfigurezi morile de vânt pentru a avea cu cine te bate şi, în acelaşi timp, a striga cât te ţin bojogii ce mare patriot eşti.

Astfel de specimene patriotarde au intrat în forurile de decizie şi conducere, aduncând în cei peste 22 ani pagube uriaşe avuţiei naţionale şi poporului român, acest popor resemnat în faţa istoriei şi lipsit acum de elementarele mijloace de apărare şi supravieţuire.

Şi astfel, Calul Troian postrevoluţionar s-a umplut până la refuz cu infractori, derbedei, bişniţari etc. care au devalizat băncile româneşti, unele dintre cele mai puternice, au furat flota comercială, au distrus practic întreaga agoniseală a acestui popor realizată cu mari sacrificii şi în condiţii istorice dintre cele mai grele. Cine oare va despăgubi acest popor şi cine va aduce în faţa judecăţii călăii care l-au îndatorat pe sute de ani şi l-au izgonit din propria  lui bătătură?

 

DOAMNE, DĂ-LE ÎN DAR RAIUL ŞI CURĂŢĂ

PĂCĂTOSUL DE PĂMÂNT DE PREZENŢA LOR

 

            Fiecare naţiune are, Doamne, mai mult sau mai puţin, partea ei de mădulare bolnave pe care o oblojeşte cu bună speranţă că nu se va urca la cap ca să tulbure şi cele puţine gânduri de bine cu care ne mai mângâiem viaţa. Or, pentru noi este un mare blestem de care nu putem scăpa. Boala hoţiei începe să se cuibărească în cutia craniană, acolo unde de fapt ar trebui să sălăşluiască porţia noastră de dumnezeire întru slava şi mărirea Ta. Eşti nedrept Doamne! Unora ne-ai dat minte şi răbdare, iar altora le-ai îngrămădit boala în cutiuţă şi le-ai pus minte în mădulare, atâta cât îţi mai rămăsese după facerea lumii. Nu mă crezi? Am să iau un exemplu la întâmplare de prin părţile calde şi mai necontrolate ale Puterii! Căci ce este, Doamne, oare acest dârlău care, mai ieri pupa mormintele să-l primească pentru furturile şi nedreptăţile, pentru onorurile şi privilegiile pe care şi le autocrease, iar acum parcă a ieşit din apa Iordanului curat şi pur mai ceva decât lacrima?

Printr-un şiretlic de… dizidenţă şi-a făcut o imagine mai dihai ca a lui Jirinovschi, şi-a ieşit la drumul mare să vadă cam de unde bate vântul şi încotro se îndreaptă haita, iar reîntors de prin alte locuri, s-a făcut că moare pentru ţărişoară, a aderat la o sectă politică şi rapid a fost uns, iar acum… nu-şi mai revine din amorţeală, pentru că boala i se învârte ca o morişcă, iar mâinile apucă abitir, dar nu orice.

Ş-apoi ce aderare! Are funcţia de… minister-ist şi apoi de president-ist, dă audienţe din an în Paşti, taie capra în şapte şi mai dă şi peste mare bucată ca un pedelist, se îmbogăţeşte ca un peneţecedist, se declară stâlpul puterii ca un republican, pleacă în străinătate ca un romulan, de s-au ros gurile Dunării de când tot le  freacă spre ţara Ciubotă.

Păi, e drept Doamne? Badea Cârţan s-a dus pe jos la Roma şi cu mămăliguţă în traistă, dar a venit cu cărţi. Noul (S-) Cârţan s-a dus cu milioane… dolari publici şi a stat cam multişor acolo, de era să-l naturalizeze, iar el zice că nu l-a găsit pe frat’su acela Traian mafiotul. Cică fugise de pe… tulumbă din cauza sticleţilor care-l ciupeau de bagaje! Şi apoi îţi mai spun una, Doamne, dar nu închei! Aga asta, cine-o fi luat-o din desenele animate nordice mare pacoste ne-a adus. Dai unde dai şi hop aga lui (S-) Cârţan şi-a neamurilor lui. Ş-acum pe ce pui mâna te ungi de (S-) Cârţan. Anonim până mai ieri, azi mare în transporturi unde s-aude o mare gălăgie de… venituri care curg şi curg către (S-) Cârţan. Lacom scorţosul! Cică a pornit pe teren gol şi din acest gol şi-a făcut prea plinul! Cum? Uite-aşa! După ce a fost uns, marea şi cea de-a doua grijă după imaginea „disidenţială”, a fost de a scoate ţara la… mezat!

Cică această Doamnă, care hrăneşte vreo 22 milioane de guri, i-ar fi folosit ilicit mintea! Care minte, că doar am stabilit că e o cutie bolnavă, îmi vei zice! Apoi îţi zic eu, mintea celorlalţi pe care şi-a pus pecetea şi şi-a luat tainul (S-) Cârţan, inclusiv frumosul Comision al distrugerii. Şi iată cum se face gramatica economică! Văzând bastonul, sărmana Justiţie a spus da, şi guvernul i-a dat „salar intelectual”.

Acum o poartă pe drumuri pe biata Ţară să-i dea viaţă mai lungă dar pentru ce? Se miră şi el şi chiar crede în acest „ajutor de handicapat”! Om mai vedea! Păi e drept? Păi nu drept ca Guvernul să-i cumpere mercedes-uri de miliarde, pentru a-şi plimba cutiuţa  pe la toate cârciumele… lui! Păi nu e drept!

Dă-le Doamne Raiul şi curăţă păcătosul de pământ de ei! Că o să-ţi mai spun una de-ai să te retragi din peneţecede şi ai să arunci cu flăcări pe jghiabul pe care vrea să se cocoţeze un alt (S-) Cârţan – Ţapul pentru a-şi aerisi ciocul leninist! Presimte el cum îi creşte statuia în cutiuţă şi vrea pipi de la înălţime! E la modă! Se poartă şi în tribul de la… Parlament!

Ş-apoi, de când (S-) Cârţan a căzut… în damblaua… puterii, visează mereu îngeri salvatori. Aşa a ajuns să nu mai dea audienţe la fărădelegile legii. Când vreun semen îl prinde în „altarul” funcţiei, pune slujnicii să-l dea afară ca să nu-l tulbure din cele… cereşti. Şi visând aşa, a intrat şi în Consiliul Patriarhal, dar şi Papal, cică anterior fusese Cantemir şi a rămas un loc vacant. Când a îmbrăţişat pe Papă, i-au căzut… felinarele tocmai pe Ţigareta II – via Cotroceni! Nu-i bai nici asta! Alta-i bai! A băgat forţat şi fără lege mâna în bugetul, şi aşa simbolic, al ţărişoarei pentru a-şi construi un monument sub formă de „Crucea Ţapului” şi o autobiografie în care să sublinieze cu… „accent” tare (vorba rusului!) cum ne-a condus la groapă!

Şi nu-i exclus ca să ne trezim cu el în calendar şi să-l sărbătorim pentru toate hoţiile făcute. Şi îţi mai spun un secret, Doamne. Fereşte-te de el şi de ei. Cu toate că Tu ai făcut lumea, s-ar putea să te sape şi să-ţi ia şi împărăţia Cerurilor. Cum nu le cedezi ce pohtesc, te trag prin Tribunaliu, precum robul şi roboaia pe Vadim. Amen!

Dar până atunci, s-auzim de bine şi sănătate. Şi, te rog, răsfoieşte un pic dosarele cu fraude… naţionale, care zac neajutorate şi amărâte în pivniţele justiţiei… pământene!

 

DOMNUL COADA CÂINELUI

            Domnul Coada Câinelui este un personaj pitoresc şi destul de pedant, a cărui prezenţă acoperă toate „spaţiile”- mai ales cele politice, artistice, geologice şi chiar axiologice. Aceasta pentru că Domnul Coada Câinelui vrea să impună admiraţie şi respect, abordează agresiv şi cu ignoranţă temerară problemele mari şi complexe ale tuturor domeniilor. Într-o oră tele – sau în câţiva qandraţi este în stare să ruineze sau să construiască o întreagă istorie, însă nu a lui, întrucât el trăieşte într-o vizuină confortabilă din subistorie, de la piramide până la zgârie-nori, de la Gingis-han până la Jirinovschi, să mişte şi să suprapună continente, să împrăştie ordinea lucrurilor şi să impună propriul lui haos.

Domnul Coada Câinelui a mârâit multă vreme la ciolan şi s-a trezit făcând dizidenţă cu vaporul! A sărit din Bar direct în balconul puterii şi a început să latre a… revoluţie şi a anticomunism. Şi de aici în aeroplanele de Paris, New York, Damasc, Strasbourg, tur şi retur. În timp ce mulţimea se liniştise, Domnul Coada Câinelui, cultural a-ntâia, editor aşijderi, president peste nemuritori, clonţos de politichie şi pirat încercat, a început demascarea şi… îmbuibarea. Pentru derută a lansat câteva concepte „revoluţionare” scoase şmechereşte de prin prafurile de chiorât orbii. Primul ne-a definit „ca o grămadă de fiare vechi”, pentru că am făcut prostia să nu-i deşirăm la vreme plasa pe care o aruncase peste marea economie românească. Al doilea a fost legat de o rămânere în „proiect” şi în cuplă, pentru că iar am făcut prostia de l-am lăsat să ia osul cel mare de la editura politică (peste 200 mil. dolari numai profit) şi să-l  humanitas-izeze prin hoteluri de lux străine şi-n dialoguri „elevate” pe la televiziuni.

Al treilea a fost despre „popor prost”, o  „genială” descoperire cu care ne sfida de la televizor, încât ajunsesem să credem că până şi focul îl luasem, sub formă de licenţă, de la alţii! Al patrulea „să trăiţi bine”, subtilizând flota, Arlo şi alte agoniseli, şi propunând Casa Poporului drept groapă de adăpost şi destrăbălare a scursurilor Orientului şi Occidentului.

Toate aceste „concepte” au fost… validate de un „ilustru” geolog care nu poate face diferenţa între mămăligă şi bostan, şi de unele doamne cu apucături culturalisime şi experte înter’ale liber-cugetării paranoice!

Iar acum, după ce ne-au blamat şi ne-au distrus identitatea economică, monumentele de mare valoare istorică şi culturală, ne-au înveninat cultura şi demnitatea, când începe să se arate osul electoral, dau năvală peste noi, şi, cu onomatopee în gură şi curcubitacee în mână, strigă disperaţi : „jos susul şi… sus josul”!

 

SINUCIGAŞUL NUMIT ROMÂNIA

            Mulţi dintre cititori vor încerca reacţii extrem de diferite faţă de acest titlu-mergând de la obişnuita nedumerire, revoltă sau alte forme agresive şi până la înţelegerea conţinutului real al sintagmei.      Eu merg totuşi pe ideea că România este sinucigaşă în ciuda oricărei contrar argumentării emoţionale sau/şi raţionale. Care sunt elementele care-mi fundamentează acest argument şocant?

Anul de graţie 1989 a prins albinele din stupul numit România într-un extaz dezlănţuit de cucerire a libertăţii şi demnităţii, având la temelie speranţa că însuşi sacrificiul suprem-indiferent de forma pe care a luat-o – va aduce o primenire totală a climatului socio-moral şi substanţială bunăstare individuală şi naţională. Lucrurile n-au fost să fie aşa! Albinele căzute la datorie au fost răsplătite cu „solde de urmaşi” pentru rude, solde care, pe parcurs, s-au transformat în ajutoare de… înmormântare, nişte simboluri prin care societatea a încercat să-şi cumpere victimele revoluţiei! Aspectul de moralitate este dublat de sinuciderea de natură economică, ca şi cum ţara ar fi fost eliberată şi cucerită de armate de mercenari cărora trebuia să le dăm totul şi să batem cadenţa fără nici o mârâială. Partea de albine numită şi grosul populaţiei a fost manipulată cu câteva slogane de natură a menţine liniştea hoţiei şi distrugerii. Sloganele au sunat, şi mai zăngăne încă, cam aşa: furt de revoluţie, neocomunism şi kaghebism; mineriade şi stat de drept, v-am ciuruit etc.

Pentru a asigura, aşa credeam, stabilitate şi dezvoltare, bietele albine şi-au ales, din imensul spectru politic, culoarea, sau „nuanţa preferată”. Şi astfel ne-am trezit cu noi organe statale care să ne reprezinte şi să gestioneze resursele…stupului până la noua recoltă!

Şi în timp ce albinele îşi trăiau dramul de libertate şi speranţă că anotimpul va fi mai rodnic, samsari de toate culorile şi nuanţele puterilor succedate devastau cămările ţării (vindeau flota, devalizau masiv băncile, vindeau industria la fiare vechi, înghiţeau agoniseala agro-industrială a satelor etc) şi transformau totul în valută pe care o depuneau în conturi personale din străinătate!

Şi aşa, sfânta şi neiertătoarea Corupţie a devenit valoare morală inalienabilă de la vlădică până la biata… opincă din instituţiile publice.

…..

 

 

BUNICA ŞI CĂLĂUL

Cu mâinile-ntremur apucă o ceapă

O taie mărunt ca să pară mai multă!

Mai toarnă apoi o cană cu apă,

Un cartof înnegrit-ca o gravă insultă,

La anii de muncă. Se uită la ceas

Să nu întârzie la trista-ntâlnire

Apoi cercetează ce-a mai rămas

Din pensia mică! Şi toarnă-n neştire

Fiertura-n gamela din primul război mondial

Să ducă ceva de mâncare

Bătrânului ei-pe un pat de spital

Răstignit între moarte şi vise bizare!

Călăul se uită prin geamul maşinii

Cum duce bunica gamela în moarte

Rânjeşte satanic şi urlă: „Bătrânii

Aceştia nu ştiu nici acum să se poarte?!”

 

ONOARE DE… CULTURĂ

            Antichitatea ne-a lăsat ideea că apa ţâşneşte la suprafaţă pe unde găseşte goluri în scoarţa terestră, pentru că ea ar avea oroare de vid.

Noi trăim nişte vremuri în care dorim să lăsăm în istorie oroarea de… cultură. Probabil, există o preocupare oficială a derbedeilor portocalii pentru a se singulariza într-un anumit fel în faţa posterităţii prin oroarea faţă de cultură şi de sănătatea oamenilor!

Ce ne trebuie nouă şcoli şi spitale, ce să facem noi cu cărţile, cu monumentele istorice şi statuile – care – au devenit adevărate „pericole” pentru buldozere şi bolizii „elitei” de dincolo de cultură?

Ce să facem noi cu bibliotecile? Aceste „singurătăţi înfricoşătoare în care zac fantomele trecutului şi ne produc mereu coşmaruri.

Trebuie să scăpăm de toate acestea cât mai repede şi cât mai eficient cu putinţă. Atunci radem tot şi plantăm cu grijă sămânţa ignoranţei şi a semidoctismului…

În aceste strategii de destructurare şi distrugere a trecutului şi de anonimizare a poporului român, cu sprijin euro-american, se procedează cam aşa: îţi îngrop trecutul, nu-ţi dau carte, îţi iau buletinul şi te las fără identitate, te înmatriculez cu număr şi te trec în clasa 0 la şcoala umilirii şi pomenilor date din propria ta muncă. Şi astfel, noi nu mai existăm decât atunci când au nevoie de noi şi ne investesc cu fiinţă! Aşa că noi putem fi şi trăi în această ţară doar atunci când suntem de-legaţi de ei.

 

CU CĂRUŢA PRINTRE GUNOAIE

            O să încercăm o definiţie şi apoi o clasificare a gunoaielor după rangul pe care-l ocupă în casă, în comunitatea locală, în comunitatea naţională şi în cea planetară.

Definiţia pare să dea identitate tuturor tipurilor de gunoaie, rămânând ca diferenţă doar metoda de creştere în volum şi descreştere accelerată în ce priveşte mintea! Dar mintea, pentru că se presupune că unele dintre gunoaie au fost, iniţial, dotate şi cu minte, altele s-au născut fără ea, iar altele au pierdut-o în… vacanţele lungi pe alte meleaguri.

Aşadar, gunoi egal prin definiţie inutilitate socială cu aspect comercial şi alură, vorbesc de ifose, de vedetă. Căci vedetele au invadat toate colţurile planetei.

Dacă facem o clasificare a gunoaielor vom descoperi, în sânul aceleiaşi specii, numeroase subspecii sau diferenţe specifice. Vorba logicii: dacă gunoi este genul proxim, atunci gunoiul casnic este diferenţa specifică şi este mai bogată în determinări. De ce este gunoiul gen proxim? Pentru că el are o singură trăsătură, aceea de inutilitate-nocivă. Conform regulei, abia în diferenţele specifice încep să iasă la iveală însuşirile pluralului „gunoaie”. Să luăm, de pildă, gunoiul casnic sau, cum îl mai putem numi, gunoiul domestic, adică trăieşte în casa omului. Acest tip de gunoi, funcţie de aria încrengăturii, poate lua numele de tată, fiu, nepot sau nepoată, văr sau văr de pe văr etc.

Gunoiul care trăieşte în/sau pe lângă casa omului este prototipul gunoaielor şi de multe ori poate fi numit gunoiul gen proxim. Din acest prototip cresc şi apoi apar gunoaiele comunitare, naţionale şi planetare. Deci, din această rădăcină încep să plece în viaţă şi în lume toate celelalte diferenţe specifice ale gunoaielor, care însă poartă numele gunoiului care le-a generat. De exemplu, un gunoi casnic X s-a îndrăgostit de femela-gunoi Y. Fac câtva vreme o casă sobră, demnă, respectată. Dar… la un moment dat începe să miroase urât, apoi pute de-a dreptul. Ce s-a întâmplat? Gunoiul mascul sau gunoiul femelă a început să emane înjurături, forţă, bătăi, nu în lemn, ci în oase, finalizate cu aruncarea în stradă sau în… cimitir, căci nu  mai are timp, să o (sau să-l) conducă până la gară. Gunoiul astfel dizlocat se va numi de-acum gunoiul-rătăcitor sau plimbăreţ, împărţindu-şi putoarea nu prin ungherele casei, ci prin spaţiile extradomestice, adică prin societate. Şi această „ aromă” jalnică se va înfrăţi cu gunoiul „i-ai poşeta”, apoi cu „gunoiul-dă-i în cap!…”

Gunoiul- „i-ai gâtul” va veghea ca neamurile sale mai mărunte să înveţe bine codul „bunelor maniere” pentru operaţii recuperatorii şi bine plătite de gunoiul şef. Gunoiul-şef sau gunoiul „cu mâinile curate” este un tip special în gunoierniţa socială. „Aroma” lui se întinde dincolo de hotarele legii – penetrează justiţia, intră în combinaţie cu gunoiul-social, dar mai ales cu gunoiul politic.

Tipul de gunoi politic este în mare vogă şi atotputernic încât nimic nu-i poate suprima putoarea! El poate fi comparat cu un fel de caracatiţă naţională care aruncă venin şi omoară tot ce iese în cale. Determinările lui s-au amplificat şi multiplicat enorm în raport cu gunoiul casnic şi cel social. Bogăţia îi creşte invers proporţional cu mintea care a intrat în cota zero.

Prima lui grijă este externalizarea gunoaielor-odrasle pe care le şi numeşte „cap de ţară” şi gunoierniţele „umplute cu ciordeli” şi astfel devine un gunoi internaţionalizat sau planetar!

Gunoiul-cultural sau gunoiul elitist este o specie aparte ridicată de gunoaiele-politice externalizate de mai multă vreme. Acest tip are o serie de determinări care-l fac să plutească pe lângă benele gunoiului-politic şi să se teleporteze cu mare uşurinţă şi rapiditate de la o benă la alta şi să preia în zbor „aromele” dospite din benele gunoiului politic pentru a-şi forma melanjul său de… putoare. Şi astfel, societatea devine o gunoierniţă peste care tronează autoritar gunoiul gen proxim!!!

 

RENAŞTEREA ROLLERISMULUI?

            Pentru cei de vârstă respectabilă, aş pune o întrebare simplă: cine îşi mai aduce aminte de tomul de peste 700 de pagini al istoricului de ocazie Roller -destinat studiului de liceu? Era o lucrare în care românii căpătaseră buletin de slavi şi erau mutaţi dintr-un loc în altul în raport cu ţara lor natală. Eram veniţi aici de la sud de Dunăre, iar dreptul  natural asupra acestui teritoriu era al altora. Profesorii noştri de liceu – am să numesc aici pe cei de la Naţionalul ieşean-doamna Jerghiuţă şi domnul Victor Condurachi (devenit mai târziu universitar şi reprezentant al României la UNESCO) ne sugerau mereu să citim pe Roller printre rânduri, că acolo se ascundea istoria adevărată a românilor. Spun „domnii profesori”, pentru că încă nu se inventase şi nu se impusese ideea ca toată lumea să fie „tovarăş” cu toată lumea, deşi relaţiile dintre noi erau relaţii ca între fiinţe raţionale. Deşi sunt şase decenii de atunci, sămânţa rollerismului a reîncolţit în capetele înfierbântate ale unor aşa-zişi universitari făcuţi peste noapte. Rollerismul a renăscut  într-o nouă mantie  spre bucuria celor care ne schimbau mereu geneza şi locul în spaţiu şi în istorie. Acum însă nu ne mai slavizează (deocamdată), însă se încearcă să „ne demitizeze”, ca şi cum naţiunea română ar fi un mit mare compus din mai multe mituleţe şi trebuie să fim demitizaţi!?

Dacă marele Nicolae Bălcescu, pe care mulţi dintre istoricii actuali l-au uitat ori nu au auzit de el, a cercetat cu pietate „trecutul României, şi în acest chip a găsit adevărul, turnat în slove vecinice, că ţara lui este o strajă a civilizaţiei împotriva barbariei” (Marin Ştefănescu, Filosofia românească, 1922, Cluj), unii vajnici „intelectuali” de astăzi, între care Patapievici – nume de sclav politic, a cărui gândire consideră „România o minciună”, şi Marius Diaconescu, un alt izbăvitor de neam despre care vom relata în continuare vor să nu mai fim deloc şi să-i lăsăm pe ei să ne poarte drapelul în istorie!! Aceşti mutanţi şi-au luat libertatea, probabil, de la marele strateg al Şcolii Naţionale de Chelneri, să scrie despre noi ca despre „un popor care stă în cârciumă şi lucrează ineficient”.

Unii dintre acoliţii dintotdeauna ai mistificărilor mai încearcă şi astăzi să capteze atenţia publică prin fel de fel de tertipuri interpretative. O mostră de „originalitate” în acest sens o dă şi acest istoric Diaconescu, a cărui teorie s-ar înscrie, chipurile, în linia demitizării istoriei. El vrea să-l transforme pe Avram Iancu într-un fel de personaj fără aură istorică şi fără consistenţă în conducerea românilor, dar şi maghiarilor obidiţi, împotriva grofilor unguri – cel mai sângeros regim care s-a abătut vreodată asupra ardelenilor.

Ce spune acest domn despre Avram Iancu nu este altceva decât un şir de aberaţii debitate de o minte care a atins pragul de jos al decăderii. Aceste observaţii vor culmina cu întrebarea capitală pe care şi-o pune susţinătorul iredentismului maghiar: „Avram Iancu, erou sau criminal?” Această întrebare este plantată în revista „Historia” (113/2011) în care Ion Cristoiu, nu demult, îşi punea aceeaşi întrebare despre Lucreţiu Pătrăşcanu.

Suntem în ţara în care minciuna şi distrugerea valorilor au devenit simboluri naţionale, iar hăitaşii neamului, analfabeţi deveniţi peste noapte universitari şi „demnitari” politici, încep ruinarea istoriei şi a sufletelor noastre. Pe bune Augustin Buzura se întreba cu mare tristeţe şi decepţie: dacă mai există români în România?!

Marius Diaconescu se pare că nu pricepe nimic din ce s-a întâmplat şi se întâmplă în această ţară şi în această istorie. El pune sub identitatea de „contrarevoluţie” însăşi revoluţia românilor transilvăneni din 1848, acţiune care ar fi înăbuşit un fel de revoluţie maghiară!

Prin această inversare a noţiunii, dar şi a istoriei, de fapt el îşi testează demenţa şi introduce un alt mit – cel al aşa-zisei martirizări a sângeroasei contrarevoluţii maghiare împotriva românilor. Şi astfel „tovarăşul Roller” al zilelor noastre începe să-şi detalieze, cu agresivitate conţinutul „nobil” al acestui mit. După ce revoluţia românilor devine, în capul lui cam fără neuroni, „contrarevoluţie”, o transformă într-un fel „de instrument al vechii guvernări absolutiste austriece împotriva revoluţiei maghiare”. Uită însă să precizeze că, de fapt, Ungaria, şi maghiarii în general trăiau, din firimiturile de la masa vieneză şi erau întru totul loiali, prin beneficii, acestui hârdău austriac împotriva căruia nu ar fi ridicat nici un deget!

Trebuie să spunem răspicat că Ungaria nu era imperiu, ci aparţinea imperiului austriac, iar prin loialitatea sa faţă de acest stăpân se bucura de anumite privilegii şi de-o oarecare apropiere. Denumirea de imperiu austro-ungar este un fals al istoriei, care ar trebui clarificat de către cercetătorii autentici. De altfel, acest Diaconescu, fie el şi medievalist, încearcă să transforme pe români în ocupanţi pe teritoriul pe care locuiesc de peste 7000 de ani. Iar celor care au fost toleraţi li se conferă dreptul natural asupra acestui teritoriu.

Până şi vorbele rostite de Avram Iancu sunt negate şi este acuzată Academia Română că ar fi pus în gura eroului naţional Avram Iancu cuvintele: „Românul nu cerşeşte libertatea de la unguri, naţiunea română e destul de tare ca să-şi cucerească libertatea prin luptă”.

Marius Diaconescu face noduri în gât la rostirea acestei fraze simbol, nu o poate accepta, pentru că ea ar fi o minciună a Academiei. Numai el poate rosti adevărul!

Iată cine încearcă să ne târască în sub-istorie şi uitare. Români treziţi-vă din această moleşială aducătoare de moarte!

 

ÎNCHISOAREA SINGURĂTĂŢII

            Unora li se va părea un abuz… lingvistic îngemănarea celor două noţiuni, întrucât singurătatea presupune retragerea în sine, tainicul, liniştea deplină a existenţei şi echilibrul interior de care e nevoie uneori. Ar fi spaţiul în care”războaiele” cu lumea se destramă şi apare monologul dialogant cu noi înşine şi cu toţi ceilalţi care suntem în intimitatea noastră. Dacă le-am lua numai sub acest aspect, se pare că am cădea într-o iremediabilă eroare, mai ales acum când ne-am atomizat şi, în multe cazuri am devenit anti-oameni, dominaţi de instinctul de supravieţuire şi de sentimentul inutilităţii în plan social.

Refuzul de a ni se recunoaşte calitatea de fiinţă umană, batjocura publică şi legalizată a demnităţii ne-au izolat complet şi ne-au închis în singurătatea naţională dar şi individuală.

Reperele noastre valorice s-au schimbat radical, întrucât socialul (şi culturalul), dar şi economicul, mânuit de mecanisme politice inepte, ne-au mutilat integritatea şi ne-au introvertit până la absolută şi exasperantă singurătate. Singurul însemn social care ne-a mai rămas este o doar oarecare asemănare fizică cu a celorlalţi şi, uneori, primarul drept de a crăpa de foame într-o ţară cu multe şi variate bogăţii, pe care anomaliile genetice (=super-femelele) ale politicii româneşti le împart cu mare generozitate între ele, iar pe noi-cei care-am mai rămas – vor să ne scoată mai repede din… sistem!

Aceşti interpuşi sau mediatori au desolidarizat prieteniile, familiile şi întreaga societate românească devenind principalul factor al dezumanizării şi al distrugerii mediului nostru valoric şi natural. Ţara asta este jucată la „ruleta rusească” şi ni se pregăteşte intrarea în subistorie şi pieirea! Mutaţiile care se produc în şi sub toate aspectele anunţă dezastrul şi începutul vremii când nu mai înţelegem ce şi cine suntem! Timpul nostru ne pregăteşte de zor singurătatea fiinţială şi ne va lăsa fără identitate.

De unde acest pesimism? Păi, se ştie că în plan planetar se lucrează tare până la nivel cromozomial pe două căi: 1. abundenţa hranei şi medicamentaţiei artificiale – amestecuri chimice care ne pregătesc dreptul la o moarte lentă şi imprevizibilă şi 2. degradarea genetică a cobailor (popoarelor mai mici şi mai sărace). Acest proces este pus la cale de producătorii de idealuri… americane în complicitate cu hoardele naţionale. De ce? pentru că a murit dumnezeirea din om, iar euri-le noastre interioare se bat cu E-urile fabricate şi cu care ne hrănesc distrugătorii speciei şi ai planetei!

Localizând fenomenul la scară naţională, vom remarca aceeaşi preocupare pentru distrugerea noastră biologică, pentru că, din punct de vedere cultural şi moral deja suntem aproape pierduţi, iar istoria ne este îngropată mereu sub dărâmături precum industria sub „grămada de fiare vechi” reciclată de străinătate. Aşa am ajuns să trăim (de azi pe mâine) din vânzarea puilor vietnamezi şi a lalelelor (Lalele, lalele…) olandeze!

De ce? Pentru că am pus ştampila şi am dat acces la administrarea ţării unui grup de super-femele şi masculi degeneraţi care, prin combinaţiile cromozomiale xx+y şi xy+x- (deci nu mai suportă alte mutaţii genetice!) se dovedesc şi sterile şi idioate şi hoaţe.

Aşa că, dacă am face o analiză genetică serioasă am putea avea cel mai mare record de „tâmpenie oficială” concretizată în decizii decimante pentru populaţia ţării. Drept urmare, mai deunăzi, un mutant, ajuns sol american la noi, şi-a exprimat opţiunea pentru conservarea şi perpetuarea super-femelelor noastre la cârma deciziei. Asta pentru că ei (ele) ne aplică o terapie în trei trepte: 1. pruncuciderea prin înfometare şi/sau spitalizare; 2. pauperizarea totală (şi de bani dar şi de dreptul la viaţă) a bătrânilor, iar primele efecte sunt în plină afirmare – nebunia, sinuciderile şi cerşetoria în rândul pensionarilor (încurajată de stat şi de buna noastră Patriarhie!); 3. sărăcirea şi frica, care au declanşat non-acţiune şi cântatul din drâmbă din partea salariaţilor, iar organismele civice (mai curând, cinice!) şi blajinele sindicate strâng rândurile pentru osanale super-femelelor aducătoare de bunăstare în… cimitire!

Şi-atunci mă întrebaţi: de ce închisoarea singurătăţii?

Răspunsul meu are două alternative:

1. Primul semn (alarmă) este chiorăitul maţelor; al doilea apare prin incultură şi optuzitate (merg mereu către fosta mea şcoală dar n-o mai găsesc! Unde s-o fi ascuns oare?!); al treilea este dat de non-medicamentaţia oneroasă care ni se aplică pentru potolirea primelor două (a murit spitalul, iar medicul îmi trimite bezele din Zambia!).

2. Şi atunci eul meu visător, romantic şi plin de elan şi aspiraţii, va fi nimicit de E-ul lor bestial pe care l-au crescut şi l-au îngrijit super-femelele conducătoare…

Brr, e tare frig şi trist în ţara asta!

MĂ CUTREMUR

            Citesc relatările din presă sau ascult discursurile televizate ale unor „bravi demnitari” din până la vârful cel mai din vârf şi mă cutremur! Mă cutremur până dincolo de toleranţa şi clemenţa cu care bunul simţ acceptă eroarea de limbaj şi chiar de sorginte logică. Mă cutremur de gravitatea acestui timp de răscruce şi de prostia generalizată în strategii politice, economice, ecologice şi, de ce nu, culturale şi, doamne păzeşte-ne pe noi păcătoşii, de… filiere didactice şi educaţionale!

Mă cutremur, pentru că prostia se multiplică tot mai mult în „vip-uri” rostuite de demnitari, devenind ultima mândrie naţională. În timp ce inteligenţa şi cultura pălesc şi îngroaşă mereu rândul anonimatului.

Şi mă uit plin de durere, cum cuminţilor mei semeni, blândelor insecte diogenice, „muştelor de-o zi pe-o lume mică, de se măsură cu cotul…” au început să le crească statui în cap şi bărbi de mareşali în rezervă, pierzând pentru totdeauna sensibilitatea şi responsabilitatea graiului şi faptei!

În acest context încărcat de mizerie-prostie, minciună, sfidare, cât mai multă sfidare, – e şi firesc să asistăm la un amplu proces de deghizare a nonvalorilor în valori, de excomunicare a inteligenţei şi bunei credinţe din sala de spectacole a bâlciului politic, jenant şi oneros, triumfalist şi agresiv, găunos şi ţipător. Căci este o mare ruşine, care ar trebui autoîmpinsă până la sinucidere, ca demnitari, purtători de slobodă gură şi cu mintea în… contumacie, să boteze pe Coşbuc sau să nu ştie că în sărmana apă hidrogenul are partea lui de contribuţie şi că nu se poate mai mult, decât atât cât a combinat dumnezeu la facerea lumii.

Dureros, cumplit de dureros este faptul că, recent, peste cincisprezece parlamentari chestionaţi nu ştiau să precizeze data revoluţiei române de la 1848, dându-şi cu presupusul ca nişte extratereştri, că e probabil ziua Aviaţiei, a naţionalizării! Nu trebuie să ne mai mirăm, deoarece nu e vorba de ignoranţă, ci numai şi numai de prostie ca unic şi neiertător fenomen natural. Şi atunci e motivat că „vip-urile” noastre au renunţat până şi la demnitatea numelor proprii, adresându-se, între ele cu răsunătoarele şi celebrele nume: „Bă vilă, bă Ţigaretă, bă Petronim, bă Scroniştea, bă Aurolac – cel care deţine monopolul drogurilor, bă Profesore etc…

Este o mare spaimă culturală să auzi, în săli omagiale consacrate Eminescu-lui, guri, pline de bolboroseli şi … sarmale, rostindu-se, de la înălţimea… picioarelor că marele poet a fost un fascist! Până şi fiarele pădurilor s-ar cutremura, ascultând aceste măsluiri vomate de minţi betege pe care întâmplarea ni le-a semănat din belşug în fotolii!

O, Doamne!

 

N’EVEILLEZ PAS LE CHIEN LOUP QUI DORT

            Bântuiţi mereu de duhul nemuririi şi al personalizării şi intrării, pe această cale, în panteonul spiritual al istoriei naţionale, unii dintre contemporanii noştri (încă neaşezaţi în esenţa umană), rostogolesc valorile sacre şi vor cu dinadins să ne ofere, în locul lor, gunoaie dintre cele mai mizerabile.

Cu un gest, cu o filă mâzgălită vor să-şi construiască o posteritate şi să-şi asigure o anumită longevitate existenţei lor netrebnice.

Deşi scena este doldora de asemenea specimene cu grave malformaţii congenitale, dar cu buricul ţuguiat cât Turnul Goliei, vom poposi asupra unui singur exemplar mai pitoresc şi mai reprezentativ pentru acest regn. El este într-un fel, mai… unicat prin tenacitate şi rangnul cu care a fost îndrituit să promoveze incultura română în… lume! Purtând un nume de grădină zoologică, dobândit prin milostenia unui preot, acest pitbular, încă în viaţă, a ouat, în clipele lui de… opinteli literare, câteva sintagme cu care împroaşcă această ţărişoară de două decenii bune!

„Savantul” din el, adormit de pe timpul lui Gingiş-han, s-a trezit dintr-o dată şi a început să debiteze Politice despre ce şi cum sunt Românul şi România.

În această dezastruoasă perioadă istorică, când multe dintre haimanalele caragialeşti tronează în cele mai înalte demnităţi politice şi culturale, pitbul-acul… a început un fel de deratizare a culturii prin mijloace dintre cele mai bizare! Dar banii (noştri) şi puterea cu care a fost dăruit i-au dat aripi şi a început să sape chiar şi la rădăcina genetică a acestui neam. Şi în delirul lui perpetuum, pentru că doctorii i-au suspendat tratamentul întrucât nu mai avea efect, a început să schelălăie şi să latre a antiromâmism total. Vom găsi printre aceste scremături de personalizare câteva urlete care îi dau adevărata valoare de hienă turbată!

Mai întâi a ascuns pe Eminescu în „debara”, pentru ca să poată doar el, şi numai el să fie admirat de figurile înregimentate în coloana prostituţiei naţionale!

După acest măreţ demers demenţial, a început să se plimbe printre muritori şi să proclame voiniceşte: „Ies pe stradă şi nu văd oameni normali. Ca într-un coşmar,  aproape toţi cei pe care îi întâlnesc se bâlbâie, îşi bâţâie ochii, dau din picioare ca apucaţii, înjură, se zdrelesc între ei cu plăcere, vorbesc schimonosit şi rostesc idioţii”…

Pe magistrala lui, în plin delir, mai bâiguie câteva propoziţii: „un popor cu substanţă tarată” şi trebuie „să ne smulgem din vraja acestei minciuni care este România”!? (hoţule, ai auzit de Nietzsche!). Înfierbântat până la implozia celor patru neuroni primiţi în dar de la antecesorii lui (dar nu şi ai noştri!), va încerca să definească, între două crize de… demnitate – clipe în care nu-şi va mai aminti de este cumva om, ce este Românul?! Deci, va trece de la pere la mere şi va însăila o propoziţie, ce-i drept, cam boantă şi iraţională:” … românul? este o chestiune mai degrabă tenebroasă. Ea nu poate fi rezolvată elegant, pentru că problema însăşi este dizgraţioasă”.

Parcurgând şi aceste câteva înşiruiri de cuvinte fără noimă, îţi dai seama că acest client freudian, travestit în dilematico-elitist, nu mai are scăpare!

I s-au slobozit toate balamalele şi este gata de a-şi da duhul, întrucât aşa cum afirma un erou al lui Andre Gide : „Ştiinţa omenească e atât de neputincioasă!”

Oameni buni, nu treziţi câinele care doarme-n coşmaruri, că s-ar putea iar să înceapă a lătra… Politice!

 

PAIAŢELE

            „Elitismul”, intrat pe scara de serviciu a filosofiei, a realizat un fel de „ambuscadă” împotriva operelor şi autorilor din perioada postbelică românească.

Selecţia, operată pe baza unor criterii mai draconice decât cele staliniste, a dus  la apariţia unui fenomen nefast, chiar dacă acesta are o arie retrânsă de supravieţuire. Este vorba de crearea iluziei că, în cei 40 de ani de socialism, filosofia românească ar fi supravieţuit şi s-ar fi afirmat doar prin lucrările lui Cioran şi ale lui Noica; în treacăt fie spus primul, fiind un mare eseist a cărui răzvrătire nu are ca obiect această epocă stalinistă şi stalinizatoare din România, ci însăşi entitatea existenţială  autorului în raport cu lumea. În acelaşi timp, marele cărturar Noica, care a suferit rigori şi atrocităţi destule, a beneficiat de o largă  protecţie construită prin presiunea unor autorităţi academice şi din cercetare asupra factorilor de decizie politică şi de discriminare culturală. Dovadă este că partea covârşitoare a operei sale a fost publicată în acea perioadă fără a fi maltratată de cenzură.

Aşa că nu văd unde ar fi stat sămânţa antistalinistă a dizidenţei şi nu-mi dau seama de ce acest elitism gregar încearcă să cioranizeze şi să noicizeze filosofia românească.

Trebuie să amintesc acestor vânători de stafii că, în perioada cioranizată, altele sunt dimensiunile fenomenului filosofic de la noi şi alţii sunt martirii care au lucrat la stăvilirea degradării identităţii noastre culturale şi la menţinerea noastră în aria de creaţie occidentală a spiritului.

Nu Cioran şi-a zidit capul şi viaţa în apărarea şi îmbogăţirea comorilor sacre ale neamului. Nu Cioran a fost victima tăvălugului stalinist rostogolit peste ţară şi intelectualitatea sa şi nu el formează nucleul de rezistenţă al culturii române.

Crucile acestui nucleu poartă – alte nume, şi mult mai ilustre decât cele evocate, de măriile voastre elitiste! Voi aţi dus doar geanta lui Noica, în timp ce alţii duceau mai departe, de multe ori în condiţii extreme, povara frumoasă a acestei culturi. Nu vreţi şi nici nu puteţi să vă maturizaţi şi să înţelegeţi pentru totdeauna că nu aveţi nici capacitatea şi nici dreptul să îngropaţi statuile care vă umbresc bruma voastră de inteligenţă şi înţelegere, plantând pe socluri chipurile voastre de paiaţe?

 

CAPUL DE MORT

            Nu ştiu de ce în cultura românească, s-a creat, în ultima vreme, un spirit de frondă apropiat sau identic cu sfidarea valorilor naţionale, o tentativă abominabilă de măcelărie şi de uitare a acestora.

Şi culmea, acest elitism gregar de factură stalinistă se plimbă rebel în şi dincolo de ogoarele academice, care, se pare, îşi văd de treabă, fără să ia în seamă fenomenele corozive care macină valorile şi le fac necomestibile pentru hrană spirituală a naţiei. Aceşti viermi elitari rod barbar şi eficient la rădăcini, pentru că nici o frunte, „cu probleme” nu se încumetă să le stârpească seminţia.

Aşa se face că opere care au răscolit veacul şi au stat coloană vertebrală mândriei gândirii româneşti, au fost aruncate în uitare sau sunt pe cale de a dispare din arealul cultural.

Chiar şi un exemplu edifică această nonşalanţă a atitudinii academice faţă de norul de lăcuste blestemat care s-a năpustit lacom asupra culturii române.

Printr-o întâmplare nici prea ciudată, nici prea ortodoxă, un oarecare critic literar, lat în spete şi puţintel la minte, a ajuns păstorul unei instituţii de înaltă demnitate scriitoricească şi alesul unei obşti încurcate rău la minte pentru parlament.

Miruitul întâmplării, cu dregătorii şi ranguri atât de înalte, a început agonia arivismului şi a damblalei numită mai în şoaptă paranoia.

Acest cap de mort al literelor române, căreia i-au crescut din abundenţă plete în fălci şi în barbă precum unui boschet luat sub îngrijirea specială şi măsurile de… deratizare ale lui lis a început actul de decelare a literaturii clasice şi contemporane! Prima cameră de gazare a fost destinată marelui Eminescu, urmând, într-o ordine stabilită după criterii demolatorii, Lovinescu, Călinescu, Preda şi, de ce nu? alte frunţi voievodale ale literelor româneşti. Acest măscărici, născut probabil în aceeaşi zodie a Satanei cu alţi doi demolatori de cultură şi patrimoniu naţional – încă în viaţă… biologică, şi-a adunat pleava dizidenţei de prin canalele insalubre ale occidentului, taman la Mangalia! Da! La Mangalia! Loc istoric de unde Ceauşescu şi-a început cântecul de lebădă prin stropşirea intelectualităţii române şi „întărirea disciplinei de partid” în administrarea valorilor…

Acest barbă-cot şi membru în diferite comiţii şi comiţioare ce frământă aluatul din albia puterii, încearcă o răstălmăcire a Eminescu-lui şi o îngenunchere a culturii la „altarul” unei noi evaluări mai bizară decât orice imaginaţie deviantă şi bolnavă pe deplin.

Nume de mercenar căzut odată cu ploile acide de prin Balcani pe ogoarele publicistice româneşti; partizan leninist ne-ajuns încă la maturitate mentală, acest cap-de-mort afirma „Să nu-i obligăm pe noii elevi să-l placă şi să-l cultive pe Eminescu al nostru, ci îl vor avea pe Eminescu al lor”. (Cotidianul)

 

DOMNUL (TOVARĂŞ) FIXULESCU

            Onor rozătoarea noastră Fixulescu, într-una din zile, începuse o distinsă analiză a celorlalţi (adică a prea onoratului popor român), întrucât despre munca lui nici nu putea fi vorba, deoarece nu s-a conceput niciodată în umila postură de truditor!

Garnisi studiul cu ceva moralizări acuzatoare la adresa unora dintre instituţiile statului, care mai mişcau câte ceva, dar nu în direcţia impusă de el, şi încheie printr-o (auto) critică plină de… acuze. După toată treaba asta, neintenţionând niciodată să facă altceva decât în INTERES propriu, făcu dosare-dosare, cu toate piesele cuvenite şi se aruncă eroic asupra… subalternilor, dar mai ales asupra celorlalţi care îl împiedicau şi puneau în pericol mecanismul său de distrugere a ţării pe care, crede doar el, că o păstoreşte şi o stăpâneşte. Asta pentru că, să nu uităm, între timp, din fixulescu a urcat scara la Fixulescu, iar acum se crede FIXULESCU!

Pentru a păstra distanţa funcţiei faţă de muritori, şi-a făcut modificări până şi în mobilierul din dotare. „Şi-a urcat tronul” pe catalige, iar biroului i-a făcut câţiva piloni de marmură portocalie pe care n-a uitat să scrie cu foiţă de aur: „Aici domneşte (pardon), odihneşte  FIXULESCU!

Nu intraţi, câine rău!

Şi de la această înălţime patronează vămile, imobilele, zonele auro-cuprifere, dar mai ales justiţia şi CE CE RE, unde sunt înfipţi senzori… seismologici! Aşa că, orice s-ar întâmpla, Gigantul odihnitor, cum îi spun ardiştii (un melanj de troacă politică) este ferit şi de cele mai draconice cataclisme!

Pe parcurs, timpanele de protecţie au devenit adevărate măsluitoare de informaţii cu care este hrănit Gigantul, mai ales când coboară la promenadele către Golden-blitz.

Multe dintre timpane au fost trimise la „înaltă” specializare (cu banii noştri), dar s-au întors tot tâmpi (-ane). Aceste „naturi vibratorii” sunt mereu pe recepţie şi transmit continuu „pre-simţiri” lui FIXULECU. În astfel de situaţii, se trage clopotul, se mânuiesc dosare şi începe… roirea organelor disolute.

După această alarmare, zâmbeşte îşi spune bancuri de Bulă, şi râde, şi plânge cu-n ochi şi începe să lovească în toate părţile. Apoi urcă pe catalige în tron şi-şi face un fel de proces de conştiinţă: „Fixulescule, era s-o încurci! Noroc de timpanul haş că a vibrat la timp. Îl voi trece chiar acum în rândul HAŞILOR, că merită din plin”.

În drumul lor spre Golden-Blietz, şoferul opreşte maşina mercedes, iar Fixulescu îl întrebă: – Ce se întâmplă, Mircică?

–          Schimb maşina poporului, şefu’!

–          Pe ce?

–          Pe un wisyche…

—-

            În această democraţie… pe sfârşite, românii au început să uite de cultură, de şcoală, de sănătate şi se îmbulzesc, zi şi noapte, neobosiţi şi fără jenă omului sărăcit de guvern, de criză, de preşedinte, la cozi interminabile de… pomene europene şi partinice. Şi astfel, în afară de 1 kilogram zahăr, 1 de făină, se mai îmbogăţeşte cu câte un carnet de membru (membră) al cutărui sau/şi cutărui clan politic. Aceste îmbulzeli şi cozi ale durerii au început să poarte, în ultima vreme, culoarea portocalie – o nuanţă din policromatica (rogvaivă) a curcubeului care părea să fie semn al bunăstării şi belşugului. Anii, însă, au trecut iar rogvaiv-ul curcubeului s-a dizolvat treptat în nuanţa care ni se mai arată pe uliţă la zile de… pomană tot din pomana noastră furată cu vârf şi îndesat de acest stat derbedeu şi fără baiere  la pungă. Iar din frumuseţe de curcubeu, cu rogvaiv-ul lui penaj, am rămas cu gamela în mână şi cu petrecerea vieţii la coada portocalie a acestor cumplite vremi!

DIALOG ÎN… RURAL

            – Ce faci, măi, Furduiule, ai mai venit pe la Bucoveanca?

– No, mă Gheorghe, ce să fac, am damblagitără puţin de-atâtea coturi şi vămuri şi de atâtea bunăstăruri pe care ni le făcură ăştia, mă, de crescură ca feţii frumoşi. Ce nu făcură aia în 7 anişori, ăşti, democraţii creştinizaţi mai la bătrâneţe şi blagosloviţi şi de UDMR, ei stricară în şase luni.

Ce vrei să „diversionezi”, omule? Suntem la un pas şi câteva centime de NATO şi ne implementăm în Europa cu tot cu belele şi şosele…

– Nu, mă, ne paşte ş’acu valul următor, dacă nu ne va curăţa de pe faţa ăstui pământ. Cică primul val doar ne udă o ţâră poala Carpaţilor româneşti ş-apoi celalt o să ne ridice pe creastă şi-o să ne  ducă de n-o să vedem decât Alpi în faţa ochilor. Alpi şi unguri, că aşa vor fi strigaţi Carpaţii noştri, după a doua urdătură de la Arpad ăsta de-i turist, mă, şi pentru că şi Cioarbă este tot un fel de moţ din „Găina maghiară” de-l dădură măsa să crească vlăstar voinic la o cloşcă română. Şi el tot suptără, mă, şi suptără ba la PCR, ba la UGSR, iar după zbârlitura din 1989, se mută la CNSLR şi Convenţie unde, de atâta suptătură, i se scurtă vederea, mă, săracul!

– Ei şi? Acum nu suge?

– Nu mă! Cât suptără, crescu în el un prim-ministru, iar acum, cu betegeala lui, nu mai suge, mulge şi e cu tătul altă treabă.

– Şi tot nu vrei să spui isprava ăstora!…

– Păi aici îi secretul! Ei au crescutără, o făcură şi gata, că mai e o ţâră până o dau în groapă.

– Pe cine?

– Păi, pe cine! Pe ţărişoara asta! Uite-aşa; o îngroapă ş-o implementează, o implementează şi-o… îngroapă!

– Tu vrei să mă zăpăceşti?

– Ba, deloc! Tu ştii ce-i aia privatizare? Adică te lichidez, că trebuie şi aici o ordine, şi-apoi te privatizezi prin licitare, mă! Şi să văd eu atunci ce prost mai dă bani pe moaştele tale!…

– Azi eşti cam sucit, dar te rog să mai dai pe la noi!

– No, mă, no să mai dau că e departe şi tu nu ştii câte hârţoage n-or să-mi trebuie, că eu stau tomnai în zona euroungurească, aia natoizată de pe Mureş, iar voi, hăt, tomnai în cea ucrainească, unde vă procopsirăţi de atâtea drepturi şi stânguri ce vă dară Severin, Constantinescu şi Băsescu, işti ai lui Tokeş neamuri de ham!

– Ei şi!

– Păi nu-i ei şi, pentru că  are interesuri şi vrea să aibă şi succesuri! Cică a pus de cale, cu gealaţii de prin pustă şi cu frumoasa aia din Luxenburg (ţara ei e cât  o mânecă de cojoc sau o piele de capră neagră) să ne regionalizeze şi să ne federalizeze, ca să nu mai fim amestecaţi cu unguri, cu ţigani şi cu alte neamuri. El vrea, că-aşa a visat el înainte de a-l pune în proţap la Cotroceni, ca fiecare să aibă ţara lui că aşa-i şi-n batustanele africane! E’un fel de tribalizare originală a lui şi n-ai ce-i face!… Şi uite-aşa s-or înmulţi vămurile ca să aibă şi el de unde suge să-i ajungă…

 

BRAN(CONIERUL)

            Sunt onest. Da! Am 30 de carate, aşa-mi spuneau vecinii! 30 de carate, să fie clar! Niciodată n-am pierdut unul măcar! Îmi ziceau „caratistul”, o poreclă adevărată – Nu c-aş fi purtat aur! Nuuu! Aşa eram eu! Dar nici n-am jucat vreodată cu „caratiştii ăia de prin China”! Nuuu! Nici pomeneală! Când mă apucă, şi nu rar se întâmplă, „caratele mele se trezesc şi… şobolanii! Vorbă să fie! Şobolani le spun la prietenii mei de pa…har! Şi după ce m-au botezat aşa, mi-au mai pus un nume! Ştiţi de ce? Pentru că de mine se prind mai multe nume! Aşa sunt eu! Mi-au spus „intelectualul”. Da’ nu ştiţi de ce! Nuuu! Nume frumos nu glumă! Şi mă prinde ca o mănuşă de… box. Mă fălesc, dar nu ştiţi de ce!? Ghici! În fiecare zi când mă acresc mai tare, iau volanul şi „bzz” în jurul blocului, până când agurida devine vin, iar blestematul acesta se urcă la cap, în timp ce stomacul „reţine” reziduul… care se mai oţeteşte din când în când. Iar eu bâzâi şi scot abur de se făleşte şi… volanul de parcă ar… conduce o maşină de mare lux! De unde îl am? Da, spun şi asta! Când eram într-un camion, veneam şi eu de unde mă dusesem, şoferul mi-a cerut bani. Auzi, să-i dau eu bani că maşina lui merge pe şoseaua poporului, cu benzina şi roţile poporului şi el doar stă bine mersi şi mai răsuceşte din când în când colacul ăla păros! Să-i dau bani eu că, de nu, mă dă jos, şi nu sus cum voiam eu! Aveam şi eu chef să merg sus şi el, hop, vrea să mă dea jos!

Când a oprit matahala, că am văzut că era hotărât, i-am dat una în bot, i-am smuls „colacul” din mână şi am luat-o iute la drum! Să mai conducă şi el fără „colac” şi de atunci am devenit „intelectualul”, că eram singurul în cartier care poseda un volan fără maşină dar şi şoferul avea maşină fără volan. Eu mă descurc bine şi fac sute de kilometri, da’ să-l văd pe el… M-a costă mult volănaşul acesta, dar tot nu mă las. M-au dus aşa şi la mititica şi, tocmai când să mă lase slobod, altă pacoste. Vine unul la mine şi mă chestionează aspru: „Bă tu eşti deţinut politic şi trebuie să mergi cu mine… Nu fi prost, fără volan”. Eu mă apuc zdravăn de volan şi-l atenţionez sever: nu merg fără el. Atunci individul se domoli, mă luă pe departe şi-mi promise că-mi dă o maşină, cică luată de la comunişti. Nu merg în maşină comunistă cu o aşa bunătate de volan. Mergi tu, eu mai stau aici!

Dar nu dură mult şi iar veni individul într-o maşină de-ţi lua faţa cu tot cu… perciuni. Şi-mi zise:

– Bă, asta-i maşina ta. În ea ai tot ce-ţi trebuie: şi legitimaţie de politician (!?) şi… Carte!

– Ce carte?

– Taci! Eşti un mare politician şi trebuie să arunci volanul şi să umbli cu cartea asta în mână mereu!… Şi uite-aşa, am ajuns în fruntea frunţilor, deşi nu-mi pot citi nici măcar buletinul! Of! unde mi-i volanul?!

Semnez

Mister Aguridă

 

SINDROMUL TĂCERII ŞI PATOLOGIA PUTERII

            Se spune că Dumnezeu la prima înviere a legat Diavolul şi l-a aruncat sub pământ. La 1000 de ani însă l-a dezlegat şi i-a dat drumul să umble prin lume şi să mai facă şi el câte ceva întru întunecarea şi coruperea fiinţei umane. Este drept că, în anul 2004, România a căzut sub Zodia Diavolului, care a început sub diferite forme să-şi facă (şi să ne facă) lucrarea. Această zidire a început când Diavolul,  întruchipat în figura unui anonim rătăcit pe corabie şi tras la mal de apele turburi ale istoriei.

La început a semnat un contract prin care mărturisea că va respecta regulile stricte ale unei democraţii în formare. După o perioadă scurtă, recidivează şi începe să schimbe regulile şi să atragă de partea sa întreaga şleahtă de derbedei pentru a construi iadul. Recruţii (s-au recrutaţii) sunt „aleşi” pe sărite şi prin criterii proprii „eu te pun, eu te bălăcesc, eu te demit!”. În locul frumosului nume de România, treptat se instituie ca emblemă denumirea individului anonim ca parte a regnului „animal politic”. Suntem somaţi să ne predăm! Gândul la libertate se transformă în coşmar. Noile reguli, abuzive dar şi punitive, construiesc treptat „sindromul tăcerii”, lângă care va trona neclintită patologia puterii. Fiind o combinaţie genetică ciudată, exemplarul nu-şi găseşte locul prin părţile astea ale istoriei şi singura lui onoare este: M-aţi votat, vă ciuruiesc”. Şi tot ne ciuruieşte de vreo 8 ani de n-o să rămână nimic din această ţară înlăcrămată. Acum are în dotare tunuri şi katiuşe, iar din când în când mai aruncă şi câte-un (coktail molotov). Tunurile aliniate – boc, berceanu, videanu, blaga, cocoş, oprea (generalissim care-a împărţit toată viaţa ciorapi şi chiloţi băcanilor. Război nu glumă!). Cele câteva katiuşe trag mereu cu cartuşe tip „trasor” să lumineze colţurile virgine, încă nefurate ale Patriei! Ele se numesc şi se numerotează: Kakaudrea 1, Kakaboagiu 2, Kakaanastase 3, Kakaturcan 4, (nume de berbec) Kakaeba 5, dar mai ales Kakakoveşi şi Kakamorar, apoi Kalaccr şi Kakajustiţie.

Tunurile însă „sapă” şi „trag” sub directa îndrumare şi beneficiu ale lui Scaraoschi, zis şi Tartărul, care nu demult, a căzut în damblaua profesorului sau Zeus. Mitologie nu glumă! Un fel de Mitomanie transformată în altfel de mitologie cu care vrea damblagitul să-l ţinem în istorie!? Şi ne şopteşte uneori că l-a citit pe cărcătescu şi pe pat-pievici. Ehei, personalităţi nu glumă, cu a căror scriitură sunt pline wece-urile ţării şi ale străinătăţii!

 

GRĂMĂTICUL DOMNULUI ŞEF

            Grămăticul, omul cu treburi de canţilerie domnească, decedat odată cu naşterea tiparului şi altor avantaje ale civilizaţiei, se întoarce din cimitirul cuvintelor abandonate şi devine un fel de aliat moral al unor cetăţeni, oxidaţi prin părţile esenţiale ale cugetării. Observaţi cu câtă dibăcie este flancat „generosul domn”. Se încearcă în realitate asasinarea unei contradicţii, deoarece modul de îmbinare şi aplicare a celor două noţiuni potrivnice ilustrează că ultimul substantiv trebuie să aibă numaidecât o slugă. Camuflarea acestei slugărnicii se face prin anteamplasarea factorului primordial al amoralităţii d-l. „Ajungându-se”, adică fiind promovaţi în diferite posturi de răspundere, unii uită şi cum îi cheamă, fie prin emiterea unei dispoziţii de a nu mai fi numiţi cu banalul „ixulescu” fie dintr-o exagerată veneraţie a subalternilor, se întâmplă chiar şi între oameni care au fumat altă dată din aceeaşi jumătate de ţigară. Aşa se petrece mai ales în două situaţii distincte: 1. când neîncrederea porneşte de sus în jos, adică ŞEF” îşi formează 2-3 paraziţi care să-l îndoape cu fel de fel de fleacuri pe care le discută subalternii şi 2. când subalternii intuiesc că „domnul” şi-a cumpărat… năravuri noi şi şi-a bătut mortal sinceritatea şi bunăcuviinţa, care acum zac pe năsălia din pridvorul funcţiei…

Dar să revenim la Grămăticul domnului şef, care se pare, că toată viaţa, până la această vârstă, a colindat cel puţin 20-30 locuri de muncă, învăţând cu migala unui apostol ce înseamnă să nu te pui rău cu dumnezeirea. Din tot ce a cules în acest destin plimbăreţ i s-a lipit de memorie cuminţenia şi arcul… reflex al coloanei vertebrale! Nu! Nu este vorba nici de cartesianisme şi nici de pavlovisme, ci de cu totul altceva, căruia noi-răutăcioşii, îi vom spune „slugărisme”. Cariera lui de slujbaş, care toată viaţa s-a uitat la oameni printr-o biată fereastră de ghişeu, nu i-a îngăduit să-şi mai bată capul cu… cunoaşterea. Grămăticul, fiind progenitura încrucişării unor mentalităţi cu totul străine demnităţii, intră în conflict cu însăşi tendinţa sa obiectivă de a se exprima ca personalitate. Practic, el trăieşte dintr-un carneţel întocmit migălos prin care, atunci când e vorba de a promova o valoare, aduce numeroase argumente cum că respectivul, deşi munceşte cu inteligenţă şi multă pasiune, nu îndeplineşte condiţiile STAS. Toate acestea pun în derută, de multe ori, înseşi convingerile domnului şef, care-şi întocmeşte, pe baza elementelor stas furnizate de grămătic, o nouă tablă valorică şi aruncă laude la adresa lui ştie tot că l-a salvat de la încă o eroare… Apropos! După câte suntem informaţi, domnul şef, Grămăticul dumneavoastră şi-a pierdut carneţelul cu păcatele altora şi, probabil, veţi fi pus în situaţia de a vă cunoaşte oamenii! Pe când minunea asta?!

 

QUO–VADIS, ROMÂNIA?

Moto: Omul se naşte metal nobil, dar

oricând poate deveni o tinichea!

Dacă clasicul Malthus îşi punea problema raportului dintre populaţie – care se dezvoltă în progresie geometrică – şi resursele alimentare – în progresia aritmetică, acum ştiinţa europeană reflectă asupra viitorului popoarelor Europei. Malthus propunea soluţia războiului pentru împuţinarea populaţiei, iar ne întrebăm câţi vor mai rămâne dintre europeni în anii 2061-2070? Această nouă abordare asupra perspectivei îşi are temeiul în câteva elemente de factură biologică – defertilizarea gravă a omului european sub acţiunea condiţiilor medicale, stresului şi factorilor de mediu în continuă degradare!

Unele cercetări, între care şi ale doctorului fracez Jean Askenasz, expuse într-o conferinţă „Viitorul este dincolo de ceea ce omul poate prevedea”, ţinută la Academia Română şi publicată în revista Cultura din 10 ianuarie 2012, sunt orientate spre destinul lui homo Europaeus.

El semnalează două condiţii care creează faţa sumbră a viitorului:

1. Creşterea longevităţii la peste 85 ani, ceea ce ar face  imposibilă susţinerea acestei populaţii financir, mai ales că perioada de înmulţire a ei se dublează din 5 în 5 ani.

2. Scăderea fertilităţii sub nivelul critic de 2,1 a oricărei mame din orice grupă etnică europeană. Ambii factori acţionează interdependenţi şi descriu traseul probabil al omului european însă nu se iau în calcul elementele biologice încă necunoscute, care, de obicei, acţionează în asemenea împrejurări şi asigură conservarea şi multiplicarea unei anumite specii, chiar dacă fenomenul degradării acaparează o anumită zonă mai mare sau mai mică a acesteia. A pune accentul doar pentru aspectele sumbre ale viitorului şi a nu prevedea anumite fenomene de salvare, chiar prin mecanisme biologice, este oarecum destul de hazardant.

El îl citează  pe Papa Benedict, care, în missa din 22 septembrie 2011 afirma: „Europa este sortită morţii din cauza natalităţii, fapt datorat bolii spirituale a creştinătăţii”.

Afirmaţia ţine într-un anumit fel de pierderea valorilor creştine şi schimbările aproape barbare produse în viziunile şi atitudinile asupra vieţii şi familiei: dacă trăiesc eu  nu trebuie să mai trăiască şi alţii după mine. Cu mine se încheie istoria şi etnia, ceea ce reflectă în mare parte cataclismele provocate în conştiinţa individuală dar şi colectivă. Cine şi ce oare a dus la scăderea sub risc a fertilităţii? Oare nu sunt factorii de natură economică, politică şi religiosă? Această decădere biologică îşi are cauzele în modul de redistribuire a resurselor economice prin decizii politice, în cultivarea areligiozităţii şi sectarismului, în promovarea unei alimentaţii şi medicamentări care să distrugă condiţiile biologice şi economice ale întemeierii şi întreţinerii unei familii? Este uşor şi confortabil să dăm vina asupra lui Dumnezeu şi a bătrânilor, ascunzând de fapt cauzele reale pe care le-am creat tocmai pentru a degrada nu numai condiţia socială a femeii, dar şi aspectul biologic a fertilităţii ei. Franţa, dar şi alte ţări, mai lucrează încă chiar şi acum cu elemente de discriminare radicală: l’homme este doar bărbatul, iar femeia este cu totul altceva decât bărbatul. Discriminarea lingvistică a dus la grave discriminări economice, sociale, politice şi religioase. Am apreciat şi apreciem în continuare femeia doar ca un mijloc de realizare a hedonismului senzual, iar apoi am degradat-o şi am aruncat-o în braţele prostituării. Iar acum am început să plângem după fertilitatea ei pierdută!

Femeia fertilă şi familia au devenit sac de box pentru sterilităţile politice româneşti. Şi nu numai… banii şi burta le-au înlocuit în strategiile naţionale şi europene, crezându-se în mod cretin că viitorul aparţine doar  sterilităţilor feminine din politică.

Pentru a supravieţui, Europa trebuie ca, pe lângă ameliorarea condiţiilor economice şi de medicamentare, să elimine sterilităţile feminine din decizii ori să se întoarcă la matriarhat care i-ar salva onoarea şi viitorul şi să nu mai aplice metode fictive precum „mutaţiile şi fertilizarea in vitro”.

Dacă Irlanda are un nivel de fertilitate maternă de 2,13, România se situează printre cele mai scăzute niveluri 1,28, ceea ce ne creează imaginea unui viitor imprevizibil. La asta se adaugă migraţiile românilor  către alte spaţii geografice unde în mare parte se naturalizează, fără şansa de a mai reveni în ţară.

Totuşi, mulţi geneticieni şi biologi îşi pun speranţa în noile descoperiri  care revoluţionează din punct de vedere biologic ştiinţa despre om şi asigură o oarecare  perspectivă, asupra existenţei şi supravieţuirii etniilor pentru anumite perioade istorice.

Descoperirea genomului, în anul 2000, a făcut ca China să introducă deja cărţile de „identitate genomice” în care sunt reţinute trăsăturile individului uman care îl identifică şi îl diferenţiază radical de orice alt exemplar al speciei. Aceasta ar trebui să determine ca în viitorul apropiat să-şi selecteze sub aspect genetic şi tipurile de conducători de care au nevoie şi pe care să le promoveze pentru a scăpa de mutanţii care sunt acum în fruntea unor ţări şi popoare!

De asemenea, multe speranţe sunt îndreptate spre descoperirile biologiei care au deschis uriaşe perspective în ameliorarea sănătăţii umane şi eradicarea unor maladii letale. Aici intervine cooperarea între nanotehnologie şi nanorobotică dar şi a visatelor biochipuri, care ar însemna, cum mărturiseşte şi J. Askenasy „saltul de la anorganic la organic, de la mort la viu”, sau în viziunea cercetătorilor Eric Dexler şi Max More, „aflarea acelui misterios prag de complexitate care desparte natura moartă de <viu>”.

Chiar dacă pe plan mondial se fac asemenea cercetări,  România, prin statisticile demografice (naştere, mortalitate, fertilitate, condiţii economice şi social-culturale) dar şi preocupare, este îngropată până la gât într-un fel de misologism aproape fără scăpare.

Cerberii acestei ţări au devenit aprigi duşmani ai raţiunii, cunoaşterii dar şi ai omului ca entitate socială. Misologismul acestora a devenit politică de stat şi singura care este clamată poporului.

Or, ce înseamnă a urî raţiunea, a urî ştiinţa şi cunoaşterea, a desfiinţa şcoli, spitale, centre de cercetare agricolă, industrială şi fundamentală? Ce înseamnă să îţi izgoneşti specialiştii peste hotare şi să pui în fruntea unor instituţii fundamentale clonele tale? Înseamnă să urăşti din rărunchi fiinţa umană, să-i eradichezi sămânţa (fertilitatea), să laşi foamei şi hazardului sute de mii de copii şi bolnavi. Mai înseamnă că vrei să pui mai repede capăt culturii şi istoriei neamului românesc şi să te retragi în barca ta în alt colţ de lume ca un laş lacom şi plin de sine.

misologie = gr. misein – a urî, logos – raţiune, cuvânt, lege, etc.

 

„ NU E BINE, ZEUS…”

            Am aflat din surse  că… Profesorul a dat în damblaua narcisismului, fapt pentru care şi-a chemat Diacon (-escu) să-i consemneze auto-biografia:

Se clatină puţin în jilţ şi dictă:

– Scrie, bă!

– Dar!… D-le Zeus…

– Nu Zeus, ci Zeul, pentru că el e în Bruxelles, iar pe mine m-a lăsat între aceşti „pisicuţi somoroşi” şi „netrebnici” care-mi mănâncă… ficatul!

– Bine, Zeule: eu Diacon (-escu)

– Nu tu, bă! Eu… scrie:

„Cine sunt eu? E o întrebare la care, după toate cercetările, inclusiv arheologice nu s-a răspuns însă. Probabil încă nu s-a găsit caverna în care mi-am lăsat urmele şi nimeni n-a descoperit până acum Carbonul sau vreo altă metodă cu care să identifice şi să dateze oasele de zei. Nu-i vina mea! Este o mare ignoranţă a…”

– Ştiinţei, zeule.

– Zi-i cum îi spui tu…

Zeii încă nu au fost luaţi în calcul, în afară de un biet Hercule care a fost trimis în lume de Zeus să dovedească însă cât de răi sunt cei pe care i-a creat. Imaginaţi-vă, ce s-ar fi întâmplat cu Zeus, dacă venea el însuşi să-şi pună pielea în faţa unei mulţimi răzvrătite împotriva orânduielilor impuse se el. Cred că nu se mai întoarcea în vechiul Olimp şi era lăcătuit în vreo groapă a „regilor” asfaltului. Eu n-am vrut glorie ci doar anonimat în care lucrurile mergeau mult mai bine decât cu faţă publică şi văzută cu toate… bubele ei. Dar…!

Am pornit în viaţă singur, am traversat oceane… şi întâmplări, precum Ulise chemat de… Sirene şi, iată, am cucerit vârfuri pe care numai caprele negre (şi blonde! Hă, hă!) le traversează în căutarea destinului. Sunt un individ (hă) din os de… zeu şi, Dumnezeu ştie dacă nu cumva voi avea fericirea unei veşnicii mai mari decât a lui Zeus (ha, ha, ha!) Probabil. Mai ales că Zeus este un analfabet, şi totuşi stăpân pe lume şi cer, eu am ciugulit şi puţină carte, cetind pe cei doi zeişori ai mei – Căretărescu şi Pat-pi-evici. Zeus îşi poruncea gândurile, iar eu le dictez. El punea pe alţii să-i scrie pietrele, însă eu lovesc nemulţumiţii cu pietrele direct în cap ca să ţină mereu minte!

Şi cum spuneam, am plecat anonim în lume şi am nimerit, mai întâi într-o groapă cu lei. Dar ce lei! Le sclipeau ochii ca amiralului la paradă, când le dădeam… dolari şi informaţii tot… anonime.

Apoi, leii mei m-au trimis să le dau „bon-jour” de la Anver, unde am învăţat arta haiduciei pe uscat. De aici, am ieşit cu mare fast şi m-am îndrituit ca zeu al „asfaltului românesc”. Doamne! Am început să am un coşmar marin şi, în fiecare zi ori noapte, parcă mă împingea demonul neliniştii să fac curăţenie în porturile româneşti. Şi am făcut, iar acum pe mare se mai plimbă sub steag românesc doar două duhuri: „Cu bărcuţa Nicolai şi Ilenuţa”.

Apoi am „asfaltat” în lung şi-n lat până şi muntele Ceahlău, ca să se vadă mai bine că „Aici sunt banii voştri”…

– Dar, zeule…

– Nici un dar, diacon (escule), scrie că am asfaltat şi munţii ca să aducă Lenuţa turiştiii cu elicopterul… Ş-apoi pe unde vrei să urce la cer sufletele ăstora care-mi mănâncă ficatul? Vrei să vină iar în piaţă şi să mă huiduiască?… Scrie! Ai văzut că am intrat deja în „Anul nebunului”, iar Zeus de la Bruxelles a-nceput să dea semne de uitare în ce mă priveşte.

Nu e bine Zeus! Eu voi rămâne o vreme pe clopotul bisericii, dar tu? Tu, tu… Bă, dacă-mi mai trag ăştia un vot şi topesc şi clopotul, eu în ce… a a a mai rămân??

– Anale, anale, şefu’….

– Trage, bă, porţile după tine şi zi mai repede: Adio, istorie!

Prof. dr. Petre Iosub

Petre Iosub – O, Românie tristă şi însingurată, Editura Thalia, Vaslui, 2013

Volum primit on line de la scriitoarea Vasilica Grigoraș