Cuvânt și iubire

Întrebat de unde vine, Grigore Vieru, Poetul, răspundea: – Din Lacrimă.
Alteori zicea: – Din Limba Română.
Zadarnic ar fi să precizăm de unde totuşi vine Poetul. Lacrima şi Limba Română sînt pentru Grigore Vieru noţiuni-gemene. Sinonime absolute sînt.
Orice vers din poezia sa este rourat de Lacrimă.

Dumnezeu prima oară
Cînd a plîns printre astre,
El a plîns peste Ţară
Cu lacrima limbii noastre.

Amarul şi fierbintele Lacrimii le-a cunoscut din fragedă copilărie. Rămas singurel noaptea în casă, „puiul de om” compunea (de frică, aşa cum avea să zică mai tîrziu) versuri:

S-a stins soarele cel bun,
Eu mă culc, poveşti îmi spun,
Dar nici una nu-i frumoasă,
Greu e singurel în casă.

Iată de unde vine Lacrima Poetului. Dar şi de mai tîrziu. Cînd era interzis Eminescu, cînd Prutul purta lacătul muscalilor, cînd Limba Română era sub sechestru, iar Dumnezeu – răstignit de antihrişti.
Toată viaţa i-a fost o Lacrimă.
Supărat pe cele pămînteşti, Poetul a plecat în Lacrima Cerului, unde dăinuie veşnicia.
Scăldată în oceanul de lacrimi, curată ca roua, Steaua Vieru ne va străluci de acum înainte alături de Luceafărul Eminescu.
Pentru noi vorbeşte Lacrima.
Golul imens din sufletele noastre încercăm să-l umplem cu bogata-i moştenire lăsată nouă „în grijă mare” – Poezia rourată de lacrimi, în care sălăşluieşte Limba Română.
Ca să nu ştergem roua de pe versul vierian, îi recitim (a cîta oară!) opera cu sufletul. Aşa cum a fost scrisă – cu sufletul.
Roua nu e altceva decît cristalul gîndirii poetice a Marelui nostru contemporan, atins de geniu.
Însemnele scrisului vierian e profunzimea gîndului, aureolat de simpleţea formei de expresie.
„Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi” – e mărturisirea de pe urmă a Poetului, înveşnicită în piatra funerară din satul său de baştină, Pererita.
Şi versul şi l-a vrut simplu.

Gînd subtil, ascuns? La naiba!
Scri-voi eu de azi taman
Numai versuri simple. Simple,
Ca o casă de ţăran.

E simplu Poetul. Poate de aceea l-a şi împovărat Dumnezeu cu har poetic. Numai un talent autentic poate însămînţa în lacrimă răscolitoare imagini poetice, ce ascund la suprafaţă filozofia gîndirii omeneşti.
Tocmai prin asta e Mare Poetul. Aceste originale pînă la refuz calităţi ale scrisului i-au asigurat o imensă popularitate singulară în rîndurile cititorilor de pretutindeni. Ceea ce-l situează pe Grigore Vieru alături de Eminescu sînt expresivitatea şi originalitatea metaforei vieriene. Or, un poet trăieşte prin metaforă.
Cînd trebuia să numească distanţa dintre Chişinău şi Iaşi, Domnia Sa spuse, parcă, fără să se gîndească: – De-o inimă.
Dumnezeieşte de frumoasă metaforă! Una de o incontestabilă încărcătură emoţională. E supradozată în plan sugestiv. Mai simplu, mai poetic, pare-mi-se, nu poate fi.
Am încercat să aflu (prin intermediul revistei „Noi”) cum descifrează această metaforă elevii. Răspunsul lor a fost cu totul neaşteptat: „Inima nu desparte, ci uneşte oraşele care aparţin aceleiaşi ţări, aceluiaşi popor”.
Iată ce-nseamnă copii educaţi în spiritul poeziei lui Vieru.
Cine l-a supranumit „clasicul literaturii contemporane” a fost inspirat de Cel de Sus.
Ca nimeni altul (dintre contemporani) Poetul Vieru stăpîneşte Cuvîntul, adică Limba Română, pe care a învăţat-o o viaţă. Şi a sacralizat-o. Domnia Sa aşază Limba Română (ca valoare) alături de Biblie: „Două lucruri în astă lume au fost zidite pînă la capăt: Biblia şi Limba Română”. Perfecţiunea, frumuseţea Limbii Române e lucrarea lui Dumnezeu, crede Poetul.
Cînd credincioşilor li s-au închis bisericile, ei comunicau cu Dumnezeu prin Biblie. Separaţi de ţară, Poetul şi-a găsit refugiul în limba maternă: „Limba Română a fost singurul meu mod de a vieţui în Ţara de care am fost despărţiţi”.
Fiind întrebat al cui discipol este, răspunsul nu a întîrziat: – Al Limbii. Al Limbii noastre. Am răsărit ca poet din frumuseţea, integritatea, armonia şi iradierea Limbii Române… Vin din Limba care nu s-a născut în Peririta mea … s-a născut şi s-a format în Moldova lui Eminescu şi Creangă, în Transilvania lui Rebreanu, Blaga şi Goga, în Muntenia lui Caragiale, în Oltenia lui Arghezi şi Sorescu.
Toate confesiunile sale destinate cititorilor scot sub aparte accent neţărmurita Dragoste pentru graiul matern, dar şi îndemnul de a-i urma exemplul.
„Eu nu caut cu tot dinadinsul (deşi doresc) să aduc ceva nou în cîntarea limbii, eu caut să amintesc copiilor, omului şi mie însumi că avem o comoară fără de preţ.”

Mai bun noroc şi-avere
Mai mare eu nu am
Decît în suflet graiul
Acestui paşnic neam.

Primeşte-l sfînt, copile,
Căci el ţi-e moştenirea.
Şi sapă-l pîn-la lacrimi,
Păzindu-i strălucirea.

Numai harul poetic divin i-a permis să se apropie de sufletul şi mintea copilului, pentru a-l face să trăiască cu adevărat frumuseţea limbii noastre.

Pe ramul verde tace
O pasăre măiastră,
Cu drag şi cu mirare
Ascultă limba noastră.

De-ar spune şi cuvinte
Cînd cîntă la fereastră,
Ea le-ar lua, ştiu bine,
Din, sfînta, limba noastră.

Odată citită, splendida poezioară se lipeşte de suflet pentru toată viaţa. Ea pune stăpînire pe copilul „de la şapte la şaptezeci de ani”.
Tocmai prin asta e Mare Poetul.
„Limba este comoara cea mai de preţ a poporului şi veghea asupra strălucirii ei nu trebuie să pirotească nicicînd”, concluzionează, într-un moment de meditaţie, Poetul. „ … mărturisesc că nu sunt unul din străluciţii mînuitori ai verbului matern, dar îmi place să declar că mă prenumăr printre cei care se frămîntă, se zbat în căutarea cuvîntului potrivit, printre cei care tind să lege sănătos verbul în frază, înţelegînd că a vorbi sănătos limba mamei… este o datorie – una dintre cele mai patriotice”. Iată un îndemn ce nu poate lăsa indiferent nici un vorbitor cult de limbă română. Acest citat merită un loc onorabil (deasupra tablei, cred) în fiecare cabinet de limbă şi literatură din şcoală / liceu.
Într-un anume fel autorul îşi motivează spusa: „Vorbindu-ne corect şi frumos limba, tinzînd a o vorbi corect şi frumos, omenim astfel pe străbuni, pe cei care au creat „societatea cuvintelor civilizate”. Uitînd un cuvînt trebuincios, o expresie din comoara graiului matern, uiţi ceva din istoria poporului tău”.
Ca să nu uite, parcă ne-ar spune Poetul, „mai stau şi azi aplecat deasupra Dicţionarului Limbii Române. Dicţionar care, după Biblie şi după Eminescu, este pentru mine cea mai importantă carte de literatură. Mi-am pierdut somnul tot căutînd cuvîntul potrivit”.
Iată deci cum trudeşte Poetul la cuvînt: cu sudoarea frunţii!

Miez de noapte. Foaie albă
Şi sudoarea m-a umplut.
Greu îi fi clădit tu, mamă,
Casa noastră cea de lut.

„Lucrarea în cuvîntul poetic este la fel trudei plămînilor în aerul iernii: tragem în sine faptul rece de viaţă şi-l expirăm înfierbîntat afară”, constată inspirat Poetul.
Asemenea lui Eminescu, Grigore Vieru a aşezat Cuvîntul în toată creaţia sa cu o exactitate de invidiat. E imposibil să găseşti un greş în arătura limbajului său poetic. Aceasta pentru că, vorba dumisale, „plec zilnic după cîştig în minele de aur ale graului matern”.
Atîta cîştig şi-a dorit în viaţă Poetul – aurul graiului matern.
Dacă a-ţi iubi limba înseamnă un act de patriotism, sîntem în drept să afirmăm că Grigore Vieru a fost un Mare Poet. Al Ţării întregite, nu al celei trunchiate, al Limbii Române, nu al celei cu nume fals de „limbă moldovenească”. Se topea de dorul Ţării şi al Limbii Române.
Citiţi-i confesiunile şi veţi trăi emoţii înfiorătoare: „Dacă unii doreau şi doresc să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am dorit să trec Prutul. Am reuşit să-l trec îngrozitor de tîrziu – abia la începutul anilor 70. Cred că a fost cea mai fericită zi din viaţa mea. La vama din Ungheni am închis ochii, ca să nu observe grănicerul lacrima din ei.
Treceam pe străzile Bucureştiului sau prin parcurile sale, citind, cu lacrimi în ochi ca pe nişte poeme, tot ce întîlneam în cale: numele străzilor, denumirile de magazine, afişele, tăbliţele cu „Nu călcaţi iarba”. Mă ţineam din urma copiilor care-mi păreau că nu vorbesc, ci cîntă”.
Sînt rînduri ce-ţi cutremură fiinţa şi-ţi storc broboane de lacrimi.
Patriotismul lui Grigore Vieru rezidă şi în curajul său de a lupta pentru reîntronarea Limbii Române în Basarabia. „… în Basarabia însuşi faptul de a vorbi şi a scrie româneşte înseamnă a face politică. La noi în Basarabia limba a devenit o problemă politică”. Prin urmare, Domnia Sa trebuia să facă „politică” în favoarea Limbii Române.
Argumentul ştiinţific şi istoric i-a servit drept armă cu care a luptat împotriva falsificatorilor istoriei noastre, împotriva moldovenismului primitiv. În lupta acerbă cu românofobii Poetul este necruţător: „Din păcate, unii încearcă şi azi să ne convingă că vorbim moldoveneşte, iar nu româneşte. … unii savanţi… au destulă carte românească, dar sunt farisei. În limba moldovenească s-au adunat toţi fariseii şi toţi derbedeii.
Am scris aproape întotdeauna din disperare. Din teama de a nu fi părăsit de „steaua care ne păstrează”: de Limba Română.
A te linguşi pe lîngă o limbă străină ca scriitor şi a te lepăda de limba de acasă este ca şi cum te-ai lăsa de harul pe care ţi l-a dat Dumnezeu”.
Deşi părea obosit de atîta luptă inutilă cu neprietenii Limbii Române, Grigore Vieru mai găseşte puteri să-şi alimenteze optimismul ce l-a caracterizat dintotdeauna: „Visez să apuc ziua cînd la Chişinău dragostea noastră pentru Limba Română şi Istoria neamului nu va mai fi calificată drept „fascism”, iar românii basarabeni nu vor mai fi numiţi, la Bucureşti, „ruşi”. Să ştiţi că şi un termen, şi altul ne rănesc mai adînc decît sîrma ghimpată”.
Dar Poetul a sperat, căci „Limba, literatura, cîntecul românesc au fost pentru noi, românii basarabeni, covorul care ne-a ferit sufletul de îngheţul străin, pustiitor”.
Cu sufletul rănit de nelegiuirile guvernanţilor „atotputernici” asupra limbii, Poetul, parcă, le-ar formula verdictul: „Legiferarera prin constituţie a glotonimului „limba moldovenească” şi a etnonimului „popor moldovenesc” (mă mir cum de nu i-au zis norod moldovenesc) va rămîne în istorie ca o ruşine naţională, care s-ar putea să cadă pe copiii şi nepoţii autorilor nesăbuitelor fapte”.
E, propriu-zis, un blestem pe care şi l-au meritat legiuitorii timpului.
Poetul însă n-a disperat niciodată în triumful Adevărului, pentru că a crezut în Eminescu – „lacrima de foc a Universului”, în Limba Română – „focul veghetor al Patriei, suflarea ei caldă, sănătatea ei liber ziditoare de frumos”.
„Limba, în accepţia Marelui nostru Poet, este cea mai mare dreptate pe care poporul şi-a făcut-o sieşi.”
Or, „un poet care şi-a asumat greul unui grai, trecîndu-l prin inima sa, şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi… un asemenea poet rămîne-va „suflet în sufletul neamului său” (Ioan Alexandru)”.

Aşa a vrut Cel de Sus!”

Ion MELNICIUC,
conferenţiar universitar,
doctor în filologie

Sursa: http://www.literaturasiarta.md/