Cuvânt și iubire

După ce a privit fără întristare componentele acestei vieţi: soarele, stelele, apa, nourii…Ioana Viviana Michiu părăsindu-le a plecat „acolo în punctul fericit”, chiar dacă le iubea cu întreaga-i fiinţă…
Pe acestea le-a văzut, le-a simţit, le-a trăit, în puţina-i călătorie a paşilor săi telurici!
Visele, idealurile s-au întrerupt asemenea mersului pe valuri…Dar a făcut în aşa fel încât, viaţa sa, chiar dacă nu a avut o prea mare durată, să aibă în urma ei neuitarea…
Măsurându-şi existenţa prin luptă, muncă, cunoaştere şi perfecţiune Ioana Viviana Michiu şi-a format o concepţie justă despre ea, nelăsându-se tulburată de contraziceri şi vicisitudini.

La ce-i foloseşte viaţa celui căruia nu-i dat să cunoască ce înseamnă a trăi?…
Fum este răsuflarea din trupul nostru şi doar cugetarea este scânteia care se aprinde din mişcarea inimii noastre.
O viaţă împletită cu soarta a transformat-o pe poeta Ioana Viviana Michiu într-un torent care a luat şi a refuzat să ducă cu el ceea ce a plăcut atât de mult sufletului său: poezia.
Versurile poetei dezvăluie un autentic simţ al concretului.. Fie că se tălmăceşte în descrieri de peisaje, răscolite de furtuni sufleteşti în care „clepsidra rânjeşte larg”:

„Ce absurd…
Secunda se zbate
O simt fluturându-mi pe creier
Clepsidra rânjeşte larg
E goală
S- a scurs o picătură chinezească
Scrâşnim a nisip autohton
Şi apoi, şi apoi?…
A nins sânge.
Acum ninge noroi!
(Picătura chinezească)

fie că sunt graţioase caligrafii ale lumii miniaturale, prin care poeta realizează o imagistică prin excelenţă vizuală, întărită de cea auditivă.
Pentru ea, cântecul e „o floare sonoră /Albă sau roză”:

„Mă năpădeşte primăvara cu toată minunea ei,
Îmi vine să zvârl după tine, codano.
Floarea urâtă şi-a scuturat petala
Să cânt; cântecul e şi el o floare sonoră,
Albă sau roză, după culoare inimii;
lumina ei nu se stinge vreodată;
– Florile. Florile ?
Au mai rămas cât să poarte
fiecare om o floare în sine –
lângă inimă, mai aproape.
Şi peste luni şi ani de zile-şir
ca pulberea de stele din calea robilor
de demult
lumina lor va aminti
culoarea primăverii şi-adolescenţa mea”
(De tineri ce eram)

În versurile poetei vibrează o strună mult delicată, distilată de experienţa personală (lupta cu boala), multe evenimente ale existenţei sale putând fi reconstituite din lectura acestor poezii.

În poezia filosofică, de factură eminesciană („eu prefer viziunea lui Eminescu, care considera idealul o stea”- Prima lege a ciclistului) poeta este într-o continuă căutare şi însetare de absolut:

Căutătoare de comori
Şi universuri opaline
Mergeam desculţă-n lan de flori
Dorind să iau înţelepciune.

Pământul mă trăgea în jos
Dar eu priveam setos la stele
Simţeam în mine-un tainic dor
Să înţeleg ce-i scris în ele.

Misterul lor de nepătruns
Gravat în palmă îmi era
Desenul bolţii cel de sus
Viaţa mi-o influenţa

(Căutătoare de comori)

Construcţia excentrică a versului, transparenţa înţelesurilor dau expresivitate versurilor dominate de o puternică forţă spirituală, rar întâlnită în alte poezii:

Noi am rupt lacătele şi am sfâşiat stofa roşie
Am sfâşiat-o, dar n-am aruncat-o peste bord.
Şi ce folos dacă cobaii umblă bezmetici
de la pupa la prova, de la babord la tribord,
Marinarii au mâinile umflate de frânghiile
captivităţii
Şi, pe deasupra,
mai sânt şi păziţi
de vechile Circe colorate
colorate în roşu, verde, mov, maro
colorate în
curcubeu de culori, de gânduri, de sentimente
şi acţiuni
Colorate-n curcubeu de curcubeu.
Şi totuşi…
Sub pelerinele lor pestriţe
Se desluşeşte
ceva mai puternic decât roşul:
culoarea puterii şi a banalului.
(Noi am rupt lacătele)

Realismul poeziei sale constă în capacitatea de a surprinde detalii din existenţa reală, observate şi trăite prin elanuri lirice.
Versul generaţiei tinere – a lui Mircea Dinescu – se întoarce de fapt în modelele unui trecut, dând prospeţime în comparaţie cu poezia „neoromanticilor”.
La cumpăna dintre romantism şi spiritul clasic poeta aparţine unei epoci de tranziţie, ale cărei drame nu le-a acceptat pe deplin:

„O mare cu atât mai pustie cu cât durerile sânt
mai adânci.
Pentru ce ne-am jertfit? Ca să murim din nou?
Să murim cu încetul, sufocaţi de prea multă
putoare roşie
alături de noi –
prea puţin aer proaspăt.
Era oare mai bine să fi trăit morţi
Decât să fim îngropaţi de vii?”
(Cutia Pandorei)

În Mă despart prea curând, poeta exprimă cu dezarmantă sinceritate, fără constrângeri stilistice, adevărul psihologic al trăirilor sale:

„Dacă asemănarea
Trupului meu cu câmpia
Uscată de iarnă
Înseamnă că-n dragoste am ars,
Atunci e-aproape primăvară.
Primăvara începe din nou;
o nouă nebunie
se-adaugă celei vechi.
Precum căuşul palmei
Scapă stropii într-un lac de munte
Înfiorând unda pură,
Înainte de a-mi stinge setea,
De tine mă despart prea curând…
(Mă despart prea curând)

Pe lângă poezie Ioana Viviana Michiu ne-a lăsat gândurile sale, fugar notate, spontan sau deliberat, din care se prefigurează profilul său moral.
Reflecţii, citate ale diferiţilor autori, idei filosofice se împletesc cu concluziile ei asupra istoriei, asupra vieţii, asupra adolescenţei:
„Noi, adolescenţii, suntem unii şi aceeaşi în dorinţa, în încercarea noastră de a cuceri mările existenţei. Calmi, cutezători, grăbindu-ne încet, ghidându-ne după curenţi favorabili şi sprijinindu-ne de idei statornice, reuşim să atingem sublimul” (Mersul pe valuri)
Alteori comentează întâmplări din spital, realizând adevărate portrete spirituale comparative cu a altora – din aceeaşi categorie:
„doctorul B. era emoţionat atunci când mi-a smuls bandajul de pe nas. Eram într-un fel opera lui. Căci ceea ce este minunat în meseria lui este că are dreptul de-a fi un Creator. Dumnealui este un soi mai ciudat de Demiurg.” (O altă viaţă, paralelă cu cea obişnuită)
Ea ştie să aprecieze valoarea umană, pasiunea, dăruirea cu care medicul îşi practică meseria.
Impresionante sunt comparaţiile inedite care îi zugrăveşte personalitatea: „sculptor în lemn”, constructor în fiecare zi a unui David, „puternic şi durabil”, „la fel de strălucitor şi frumos”
Alte pagini de proză sunt străbătute de speranţe, de îndemnuri pentru realizarea visurilor de un optimism debordant, căutându-şi mereu „punctul fericit”:
Eul său este o învăluire irizată de lumină ce se pierde în elementele naturii însăşi:

„Acolo sus în punctul fericit
Fă-te copac, sufletul meu
sau aripi de pasăre albă…”

Viaţa e nestatornică asemenea apei de pe frunza unui lotus…Drumul ei rătăcitor este ca un labirint, determinat fiind de seria întâmplărilor şi de seria hotărârilor luate, care mereu s-au amestecat şi s-au modificat reciproc.
Poeta Ioana Viviana Michiu, în drumul său a cules în treacăt câteva flori, pe care le-a văzut cum se vestejesc în prag de seară, în mâinile ei albe…
Ar fi ajuns o mare poetă, o mare prozatoare, s-ar fi adâncit în studiu filosofic?!..
Cine ştie?!…
Ştim doar că sufletul său a întâlnit „punctul fericit”.

Emilia Țuțuianu

Sursa: Revista Melidonium