“Nicolae Iorga, supranumit “Nestor Pilio”, un mare patriot”
“Acesta era numele atribuit savantului român Nicolae Iorga la numirea sa ca membru al Academiei degli Arcadi din Roma, în anul 1932. Păstrând tradiţia, fiecăruia, la primirea în Academie, i se atribuia un nume luat din Antichitate. Pentru Iorga l-au ales pe cel de Nestor Pilio, un bătrân înţelept, menţionat în cele mai renumite opere greceşti, despre care legenda spune că ar fi trăit trei vieţi, tot atâtea câte i-ar fi trebuit unui om să scrie vasta operă a lui Nicolae Iorga, concretizată în 1250 de titluri de cărţi, peste 25.000 de articole şi numeroase reviste sau instituţii de cultură organizate sau conduse de el. De unde această energie colosală? Pentru răspuns trebuie să apelăm la una dintre numeroasele cugetări: “Viaţa se trăieşte prin muncă”. Dormea mai puţin de patru ore, avea o memorie şi o putere de judecată uluitoare, era un adevărat fenomen.
Iorga mărturisea: “Eu n-am învăţat a citi şi scrie, sunt lucruri care mi-au venit de la sine“. La numai şase ani citea în limba franceză, dar şi cărţi despre istoria neamului nostru. Era recunoscut pentru uşurinţa cu care învăţa limbile străine. În timpul liber a învăţat să vorbească şi să scrie în limbile franceză, germană, italiană, engleză, spaniolă, portugheză, daneză, olandeză, suedeză, norvegiană, latină şi elină. Apoi, în timp ce călătorea cu trenul pe ruta Bucureşti-Constanţa, pentru a se întâlni cu un reprezentant oficial al Turciei, învaţă limba turcă, iar dialogul se derulează în limba oficialului turc. În anul 1882, ca elev în clasa a II-a, dă meditaţii şi câştigă primii bani pentru a-şi ajuta mama. Şi-a început activitatea prin cercetarea arhivelor din ţară şi străinătate, descoperind mii de documente pe care le-a publicat în 70 de volume. A elaborat studii privind viaţa unor popoare sau state: istoria Imperiului bizantin, în limbile engleză şi franceză; istoria Imperiului otoman, în limba germană; istoria statelor balcanice vecine cu România, în limbile română şi franceză, a scris istoria Franţei, Angliei, Italiei, Albaniei a poporului armean. A ajuns să integreze într-o singură lucrare scrisă în limba franceză, în patru volume, istoria întregii omeniri. Iorga a fost un mare patriot. De pe o asemenea poziţie a cercetat documente, arhive din ţară şi străinătate pentru a scrie “Istoria românilor”, lucrare în 10 volume, apreciată ca fiind cea mai valoroasă din întreaga sa operă. A scris numeroase cărţi privind istoria poporului român, studii de o valoare deosebită despre domnitorii Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Cuza Vodă. A studiat şi a povestit istoria Transilvaniei şi Banatului, a cercetat literatura, artele, industria, şcoala, comerţul, armata. Pentru armată, spunea Iorga, trebuie să fie bani la orice oră din zi sau noapte. Drept recunoştinţă pentru munca sa, la 26 mai 1910, este ales membru al Academiei Române. În acel an a publicat 33 de cărţi, în 1913 – 43 de cărţi, între care şi “Istoria românilor”, care era interzisă în Transilvania. Totuşi, ajunge acolo, folosind coperţi false purtând titlul: “De-ale noastre sau noul metod de a cultiva cartofi”. Intelectualii francezi, alături de ceilalţi din Europa, îi dedică un volum omagial, iar în decembrie 1932, este ales membru în Academia degli Arcadi din Roma.
Recunoaşterea pentru această activitate uriaşă şi strălucită a primit cele mai mari titluri de onoare, fiind ales membru a numeroase academii, decernându-i-se titlul de Doctor Honoris Causa de către numeroase universităţi din Paris, Londra, Roma, Bruxelles, Strasburg, Praga, Varşovia (lipsesc cele din SUA şi Buda). Aprecieri deosebite şi gesturi onorante au fost şi în ţară. La 5 noiembrie 1918 este ales deputat, iar la 9 noiembrie este numit preşedintele primei Adunări a Deputaţilor a României. Soseşte în Bucureşti din refugiul Iaşilor. Sub vâlvătaia cuvântărilor sale, sub strălucirea ochilor săi ce degaja hotărârea fermă s-a proclamat oficial – la 1 decembrie 1918 – Unirea tuturor românilor, spunând că de la 1859 încoace o Adunare românească n-a avut o zi aşa de mare. Apoi este numit preşedinte al Consiliului de miniştri (17 aprilie 1931) într-un moment de mare criză economică internă şi mondială şi de intense dezbinări politice. La împlinirea vârstei de 60 de ani este sărbătorit prin conferinţe, volume omagiale, materiale publicate în reviste şi ziare, iar Universitatea din Paris îi oferă titlul de Doctor Honoris Causa. Timp de 20 de ani a fost mesagerul culturii române în străinătate (1920-1940) şi timp de o jumătate de veac n-a lipsit la niciunul dintre momentele însemnate ale istoriei poporului român.
Reflectând asupra acestei opere imense, istoricul A.D. Xenopol spunea: “Te întrebi cu înminunare cum a putut un creier să conceapă atâtea lucruri şi o mână să le scrie“.
Şi câte ar mai fi putut face dacă la 27 noiembrie 1940 bandele legionare nu i-ar fi curmat viaţa. Stătea în vila sa de la Sinaia şi refuza să creadă că un savant de faimă mondială poate să fie răpus şi batjocorit, cu toate că în presa vremii se publicau materiale acuzatoare, uneori şi fotografii, la adresa celui care a urmat să fie luat de bande. Cât de potrivite pentru acel moment sunt versurile sale:
„A fost tăiat un brad bătrân,
Fiindcă făcea prea multă umbră”
Acum,… să ne amintim de cugetarea scrisă de el în 1911, un moto pentru români: “Recunoaşterea posterităţii – un giulgiu de aur pe trupul celui asasinat.”
(Documentar realizat de Ioan PLEŞ cu ocazia comemorarii celor 70 de ani de la asasinarea barbara a lui Nicolae Iorga)
Sursa: www.crisana.ro/
