Poetul Ilie MOTRESCU: “Eşti bărbatul neamului tău, fii tare în credinţa de neam”
POEZIE NĂSCUTĂ DIN MONADELE FIINŢEI
“Într-o notaţie-blitz din manuscrisele sale, care sunt nişte jerbe de sidefuri pe buza unui Graal de ingenuitate, Ilie Motrescu se destăinuieşte: “Deşi străbunii mei s-au făcut de mult una cu pământul, spiritele lor sunt vii şi mă însoţesc pretutindeni… În cele mai grele, (mai) deznădăjduite clipe, vocile lor răspicate îmi spun: “Eşti bărbatul neamului tău, fii tare în credinţa de neam”. În alt loc, poetul reifică: “Drumul meu începe de la cimitir: mă petrec strămoşii, dându-mi sfaturi cum să fiu în viaţă”. Tot în mărturisitoarele sale dezvăluiri de taină el reţine afectiv, cu fibra intimităţii depline, două entităţi genetice de esenţă: “tăria sângelui” şi “idealul-torţă (citiţi: cel al înainte-mergătorilor) în mâna de oţel” a urmaşilor, pentru a confia răscolitor un palpitant legământ de inimă: “Pe buză port… fiorul lespezilor sure de pe mormintele străbunilor”. Acest postulat de viaţă (şi de moarte!) se materializează, ca un conjunct revelatoriu, în întregul demers liric al autorului, cu rotunjire osmotică în memorabila poezie “Semn” — o metaforă – simbol concentrată in extremis, un topoi al inefabilului, înţeles dialectic şi răstălmăcit alegoric drept argument de afirmare a neamului nostru carpatic în istorie:
“Sub muntele bătrân şi-mpădurit
molizii grei se prăbuşesc în mit,
străbunii mei se prăbuşesc şi ei
cu vremile de-a valma peste zei.
Şi-aşa cum vin din coame de Carpaţi,
se-ntunecă genunea de bărbaţi
scoborâtori din semeţia dacă,
se luptă aici cu moartea şi se-mpacă.
Până aici veniră să se-nfrunte
virtuţile romane cu cremenea de munte;
molizii tari şi brazii aici s-au prăbuşit
peste mânia turcului pocit.
Cu braţul vlăguit de grele arme
sub muntele acesta Ştefan doarme…
Sub muntele acesta neamul meu,
răsare-ntre Pământ şi Dumnezeu”.
Născut din monadele fiinţei, enunţul poetic este trăit adânc, sublimat de flăcările unei mistuitoare simţiri patriotice, într-o clipă miruită de har, sub candela inspiraţiei divine.
“Plămadă de neoromantic”, cum îl caracterizează criticul Mihai Cimpoi, şi pretendent “pentru cel mai bun cântec al lui Orfeu”, cum se autodefineşte, Ilie Motrescu se dezvăluie (îşi “scrie numele ca poet”) sub “toaca singurătăţii”, într-un spaţiu închis, obstruat prematur de neîndurătoarea seceră a morţii, dar efectiv comprimat artistic şi bine conturat valoric, întreţinut de irigaţii catalitice viabile, izvorând din mănăstirea lecturii, atestate puternic de consemnările manuscriptice. Notele distincte ale creaţiei sale sunt antinomice (“Contrariilor le şade bine împreună”, zice Heraclit): intimitatea paralel cu endofazia, colocvialitatea paralel cu extravertirea. Ion Țibuleac, care i-a publicat opera, analizând-o cu o exemplară acribie şi păstrând ca editor o ireproşabilă discreţie (aviz nechemaţilor insoliţi şi ignari!), observă undeva cu pertinenţă că “tot ce a scris Motrescu este un dialog, o conversaţie cu cineva de alături, cu cineva din inimă sau şi din inimă”, un fel de dublu al lui Diderot. Conştient de faptul că bipolaritatea este o instituţie a artei, însuşi poetul visa un regim de alteritate, o evoluţie în dedublare, concomitent, o retragere în datele dialecticii fiinţiale şi o fixare în obiectivitate: (“Să-mi găsesc un alter ego al meu, cu gura lui să aprob, să comentez, să condamn”), pentru ca, într-un context similar, să declare în cheie metaforică: “Sunt orga materiei”, adică un armoniu spiritualizat contrapunctic, zămislitor de polifonii complinitoare, de sonuri contigui.
Autorul “Semnului”, piesă antologică, emblematică pentru poezia nord bucovineană, este un liric structural de turnură organicistă, care profesează un vers-atitudine, evocă pentru a se invoca, aleas a-şi trezi energiile intime în stare de germinaţie, a răscoli spuza alchimică a talentului şi a aprinde talazul benefic al focului sacru. Plasma meditaţiei curge pe o albie deschisă în două direcţii, ca o luptă între latenţe, altfel spus, într-o diadă dihotomică: spre o permanentă întâlnire cu sine şi cu lumea. Poetul se adresează unor cititori şi comentatori inteligenţi, cultivaţi artistic şi, transfigurând verbul, îi dă o ţinută stilistică aleasă, întraripată, infralogică, uneori chiar absconsă, antrenând inspiraţia lecturii şi interpretării aşa cum gimnastica antrenează bioenergia corpului fizic. Astfel, creând un stil propriu de expresă originalitate, autorul se creează de fapt pe sine însuşi (un genus semnificans) într-o nedeie a stării de graţie, care mişcă literatura, arta în genere. Or, creaţia este un blestem prin strădanii şi o sărbătoare a sufletului prin căutări şi împliniri.”
Mircea LUTIC
http://euromedia-ucraina.blogspot.ro/2011/12/ce-mi-e-sufletul.html
