Cuvânt și iubire

GOLGOTA NEAMULUI ROMÂNESC^*

APA TRECE, PIETRELE RĂMÂN?

Regiunea Cernăuţi, cea mai mică din Ucraina, nu cuprinde doar nordul Bucovinei, cum s-ar crede, ci include şi plasa Herţei din fostul judeţ Dorohoi, precum şi o parte din nordul Basarabiei, care anterior a făcut parte din judeţul Hotin. Împărţit în 11 raioane săteşti, teritoriul acestei regiuni, al cărei centru politic, administrativ, economic şi cultural este oraşul Cernăuţi, divizat şi el în trei raioane urbane, este populat pe întreg cuprinsul lui, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi de români autohtoni.

Deşi statistica oficială împarte populaţia est-romanică de aici în „români” şi „moldoveni”, numărul acestora este în prezent, după cum s-a observat, de numai 184836. Românii (moldovenii) mai trăiesc compact în raioanele Herţa, Noua Suliţă, Hliboca (unde sunt majoritari), Storojineţ, precum şi în suburbiile oraşului Cernăuţi. Aria lor de răspândire compactă s-a îngustat, treptat, în perioada în care Bucovina a făcut parte din Imperiul Habsburgic (1775-1918), căci atunci, datorită factorilor externi, care au favorizat migraţiunea în fostul ţinut moldovenesc a unei populaţii de origine slavă, a început şi s-a intensificat asimilarea elementului românesc autohton. Funcţionarii austrieci, care făceau parte din Comisia de delimitare a proprietăţilor funciare din Bucovina, încă în 1782 au recoman­dat Vienei oficiale să întreprindă măsuri urgente privind colonizarea, cu familii din Galiţia vecină, a regiunii dintre Prut şi Nistru. Astfel funcţionarul Budinski, răspunzând la un ordin expres al consiliului de război al Curţii imperiale, constata în acelaşi an 1782 că în cele 40 de comune dintre Prut şi Nistru, adică pe domeniul episcopatului de Rădăuţi, puteau fi colonizate 1902 familii, care au şi fost aduse mai apoi din Galiţia.

Valul înstrăinării, ridicându-se pe Nistru, s-a năpustit fără oprelişte peste zeci de sate şi târguri româneşti, peste vetrele strămoşeşti ale mazililor, ruptaşilor şi răzeşilor din cel mai nordic colţişor al Moldovei lui Ştefan. La o sută de ani de la anexarea Bucovinei de către Austria, în regiunea dintre Nistru, Colacin şi Prut elementul românesc mai opunea o rezistenţă dârză valului migrator din Galiţia, dar timpul lucra împotriva autohtonilor. Năluca înstărinării a început apoi să cutreiere prin aşezările răzeşeşti de pe Ceremuş şi de la izvoarele Siretului. În anul 1918 în regiunea dintre Prut şi Nistru, în zona Ceremuşului şi în localităţile de la izvoarele Siretului limba română mai răsuna în forma ei arhaică, iar români se declarau acolo mii de oameni, care îşi pierduseră graiul strămoşesc.

Existenţa românilor din nordul Bucovinei, ca şi cea a tuturor autohtonilor din actuala regiune Cernăuţi, creată din teritorii ce până la 1940 au aparţinut României, a fost primejduită de năpăstuirile şi fărădelegile bolşevico-staliniste. Măsurile represive ale regimului totalitar, orientate prac­tic la dezrădăcinarea românilor de pe ocina lor strămoşească, au provocat scăderi esenţiale din numărul populaţiei băştinaşe. A început un alt proces de asimilare, un proces mai drastic, desfăşurat sub steagul roşu al „internaţionalismului proletar”. Numărul de 114 şcoli româneşti, care au funcţionat în regiune în primul an de ocupaţie sovietică (1940- 41), s-a redus simţitor după 1944.

Limba română a fost izgonită din unele biserici, din unele instituţii de cultură şi din unele şcoli superioare şi medii de specialitate. Şcoala, în care la copii n-a fost cultivat sentimentul mândriei şi demnităţii naţionale, în care învăţământul s-a făcut într-o limbă ce n-o pricepeau elevii, a devenit şi ea un instrument al înstrăinării şi asimilării românilor. Apoi, şi căsătoriile mixte, atât de la modă în anii 70-80, au constituit o altă pepinieră de deznaţionalizare, căci, indiferent de originea etnică românescă a tatei sau a mamei, copilul devenea (şi mai devine!) automat rus sau ucrainean. Ca să nu aibă probleme în armată, la instituţiile de învăţământ superior din „necuprinsa ţară natală”, la serviciu, în viaţa publică şi ca să poată urca scările ierarhice ale şefismului, foarte mulţi tineri români şi-au schimbat naţionalitatea, devenind în actele de identitate ruşi sau ucraineni. Aşa au apărut renegaţii şi mancurţii, care în momentele cardinale legate de redeşteptarea noastră naţională, au lovit mai dureros în românii de aici decât ar fi lovit „ideologii” din aparatele administrativ-birocratice. Alţi vor­bitori de limba română s-au pomenit, fără să ştie când şi cum, „botezaţi” ucraineni în buletinele de identitate. Bancurile la adresa „moldovenilor”, atât de difuzate de rusofoni în anii ’80, i-au făcut pe mulţi consângeni să se ruşineze de originea lor etnică şi să se dea în actele oficiale drept „ruşi” sau „ucraineni”. Şi, în sfârşit, de vreo cinci ani încoace o altă molimă s-a abătut asupra noastră, cea a emigrării românilor din regiunea Cernăuţi pe continentul american. De regulă, emigrează membrii familiilor ce fac parte din diferite secte religioase. Nu ne-ar îngrijora emigrarea ca atare, ci faptul că în familiile de sectanţi români natalitatea este cea mai înaltă în regiune (9-16 copii). Şi, evident, şi pe această cale numărul nostru se împuţinează.

Aria, mult mai restrânsă decât odinioară, în care românii (moldoveni) din regiunea Cernăuţi mai trăiesc compact, începe în prezent de la poalele Carpaţilor şi cursul superior al Siretului, cuprinde toată valea acestui râu până la trecerea lui pe teritoriul României, valea Sireţelului, satele bucovinene care până la 1918 s-au aflat în apropierea frontierei austro-române, zona păduroasă a Cosminului cu salba de frumoase localităţi ce se înşiră până sub creştetul fostei cetăţi medievale Ţeţina, apoi, de la Cernăuţi, în jos, include, pe partea dreaptă a Prutului, până la Mamorniţa, localităţi pitoreşti de la marginea Bucovinei istorice, iar mai departe – întreaga plasă a Herţei, pe partea stângă situându-se, până la frontiera Ucrainei cu Republica Moldova, mândrele aşezări din raionul Noua Suliţă. Anume în acest spaţiu sunt situate cele 105 localităţi, precum şi oraşul Cernăuţi cu suburbiile sale Horecea Urbană, Horecea Mănăstirii, Caliceanca, Clocucica, Roşa, Roşa Stâncă, Ţeţina şi Mănăstirişte, în care românii (moldovenii) alcătuiesc un procent considerabil din numărul populaţiei. (Colincăuţii şi Şişcăuţii, alte două localităţi, în care elementul moldav este cu mult majoritar faţă de cel slav, sunt despărţite de această arie printr-un şir de localităţi cu populaţie majoritară ucraineană).

În temei, aşezările rurale din primul tablou statistic, alcătuit cu migală de domnul Ion V. Popescu, au fost, iar unele mai sunt şi acum curat româneşti (moldoveneşti). Şi totuşi, numărul trăitorilor ruşi sau ucraineni (în afară de poloni, care s-au stabilit aici cu mult înaintea acestora) din unele localităţi româneşti pare exagerat. Cauza nu trebuie s-o căutăm numai în rezultatele căsătoriilor mixte, care sunt un adevărat cataclism pentru românii de aici, ale renunţării unora la naţionalitate, ale diferitelor falsificări de date statistice, ci şi în fenomene anterior nesesizate. De exemplu, în ultimii ani se face tot mai simţită invazia persoanelor străine de nevoile neamului nostru, care ocupă terenuri şi îşi construiesc case în suburbiile, odinioară curat româneşti, ale Cernăuţilor, precum şi în satele româneşti din imediata apropiere a oraşului (Corovia, Ceahor, Valea Cosminului, Ostriţa, Buda, Mahala, Cotul Ostriţei). Evident, în urma acestui fapt se schimbă structura populaţiei, au loc salturi demografice în defavoarea românilor băştinaşi.

În unele localităţi cu populaţie românească (moldovenească) numărul nu mic de ucraineni sau ruşi se datorează unităţilor industriale care funcţionează pe teritoriul lor (Crasna, Ciudei, Pătrăuţii de Sus, Carapciu, Noua Suliţă, Mămăliga ş.a.) şi la care au fost aduse cadre din alte regiuni, în urma cărora au venit încoace rude, prieteni şi cunoscuţi ai acestora. Şi numărul elevilor de la instituţiile şcolare speciale şi auxiliare, deschise în sate româneşti pentru copii ucraineni (Ciudei, Tereblecea, Boian) poate trage la cântar, la fel, în defavoarea românilor băştinaşi în timpul recensămintelor. Unde mai punem faptul că mai avem în sate româneşti case de copii handicapaţi (Mahala), aziluri de bătrâni (Petriceanca, Cireş), în care nimeresc persoane aduse de cele patru vânturi! Şi aşa ne pomenim că în cutare sau cutare localitate românească numărul locuitorilor de alte naţionalităţi creşte ca pe drojdie, pe când băştinaşii, răbdători, nici nu sesizează de ce satul sau orăşelul nu mai este declarat curat românesc, ci figurează ca aşezare cu populaţie mixtă.

Un alt tablou statistic ne înfăţişează, conform datelor oficiale, structura populaţiei din foarte multe localităţi din actuala regiune Cernăuţi, în care flacăra românismului e cu neputinţă de a o mai reaprinde, ori abia mai pâlpâie.

În temei, aceste localităţi se află în zona bucovineană a regiunii Cernăuţi (raioanele Coţman, Zastavna, Vijniţa, o parte a raionului Storojineţ), căci anume aici, între Prut, Nistru şi Colacin, pe Ceremuş, la izvoarele Siretului, procesul deznaţionalizării a început cu peste două decenii în urmă. O situaţie asemănătoare există şi în raioanele Hotin Chelmenţi şi Secureni din nordul Basarabiei, inclus în regiunea Cernăuţi. Aici, după anexarea în 1812 a Basarabiei de către Rusia, ţarismul a desfăşurat acelaşi proces de deznaţionalizare a românilor ca şi Habsburgii în Bucovina.

Ar fi ridicol însă să afirmăm, să declarăm că românii au fost asimilaţi în masă în munţii Putilei şi ai Vijniţei, ştiindu-se faptul că populaţia românească n-a fost aici majoritară, deoarece de veacuri în această zonă bucovineană îşi au sălaşurile huţulii de dincoace de Ceremuş.

Pe parcursul numeroaselor anchete desfăşurate pe teren, am putut constata, pe baza rezultatelor obţinute, că numărul real al românilor (moldovenilor) din actuala regiune Cernăuţi ar fi nu acel de 184836, ci de 280-300 mii. Acest număr s-ar fi ridicat acum la o jumătate de milion, dacă românii    n-ar fi nimerit în orbita politicii staliniste de genocid. De la 1944 până în prezent, românii care au înfruntat cu curaj exilările, batjocura, tot felul de nedreptăţi sociale şi economice, care au luptat din răsputeri pentru a supravieţui ca neam pe plaiurile strămoşeşti, au înregistrat şi pierderi numerice inevitabile. Ei au tot fost ridicaţi şi duşi de pe la casele lor şi de multe ori nici n-au mai avut  unde se întoarce. După cum lesne se poate observa dintr-un tablou statistic, numărul românilor născuţi pe locurile deportării părinţilor, care s-au mai întors în localităţile de baştină ale acestora şi al celor veniţi din Basarabia vecină e numai de 4613 oameni. În schimb, ca lăcustele flămânde, au curs spre Cernăuţi, spre orăşelele şi satele noastre zeci şi zeci de mii de străini. Prin emigrarea în Bucovina a ruşilor şi ucrainenilor, a altor căutători de viaţă uşoară pe spatele altora, structurii demografice a regiunii i-au fost provocate modificări serioase. Deci, în timp ce românii au fost strânşi în chingile politicii de deznaţionalizare, puhoiul venetic a adus încoace 130743 de oameni străini de limba, datinele şi obiceiurile acestui mult pătimit picior de plai mioritic. În faţa acestui puhoi al migraţiei din Podolia şi Galiţia mai ales, românii au ştiut încă să stea cu fruntea sus, să se păstreze ca neam şi să continue lupta pentru supravieţuire şi dezvoltare naţional-culturală.

Stimate cititorule! Pericolul noilor revărsări de populaţie străină peste plaiurile arcaşilor lui Ştefan e încă mare. Citeşte, deci, cu luare-aminte datele statistice, care pentru prima dată au fost puse în circulaţie ştiinţifică, şi cugetă adânc asupra lor, observând cât de multe cimitire ale românismului se află în nordul înstrăinat al Bucovinei. Şi mai întreabă-te, cititorule, de mai pot rămâne pietre în calea apelor ce nu mai trec.

Dumitru COVALCIUC

Sursa: http://tgvliterara.blogspot.ro/

* Ţara Fagilor, Almanah cultural-literar al românilor nord-bucovineni, Cernăuţi – Târgu-Mureş,1993.