Cuvânt și iubire

“Generaţia mea a crescut şi s-a format sub spectrul morţii lui Ilie Motrescu. Enigmatica sa dispariţie din vara anului 1969 era în acelaşi timp un avertisment indirect pe care KGB-ul ni-l adresa şi nouă, tinerilor poeţi români din Bucovina, “naţionalişti” prin definiţie, care trebuiau “reeducaţi” prin înfricoşare, obedienţă şi reducere la tăcere. Noua generaţie de scriitori români ce se prefigura la Cernăuţi la sfârşitul anilor ’70 – începutul anilor ’80 nu putea fi decât un motiv de îngrijorare şi nelinişte pentru autorităţile care urmăreau iradierea trecutului “burghezo-moşieresc român”, eliminarea definitivă a elementului autohton din viaţa social-culturală. Ilie Motrescu devenise pentru noi emblema tânărului poet şi ziarist care plătise tribut de sânge pentru demnitatea de a fi român, pentru gândirea şi atitudinea sa nonconformiste, ce  nu se prea înscriau în schemele ideologice ale regimului. Fiecare dintre noi eram conştienţi că am fi putut fi chiar noi jertfa. Ori că în orice moment ne putea veni şi nouă rândul. Intuiam că unii “prieteni” din anturajul nostru poartă tunica lui felix edmun­dovici pe sub cămaşă… Mai mult instinctiv, până la urmă am reuşit să ne consolidăm – un nucleu de patru-cinci prieteni – sub flamura idealului poetic, consacrându-ne studiului, lecturilor şi scrisului (despre acest mic cerc poetic de la Cernăuţi am mai scris şi cu alte ocazii). Supravegheaţi îndeaproape de profesorul universitar, poetul Vasile Leviţchi, ne întruneam periodic spre a ne citi şi analiza producţiile literare, adunam cu aviditate cărţi şi reviste româneşti pentru bibliotecile personale. Nerăbdători şi imprudenţi, nonconfor­mişti, ne scriam textele în grafie latină, sfidând alfabetul “imperial”. Se răzvrătea în noi zborul frânt şi destinul neîmplinit al (con)fratelui Ilie, mort la numai 27 de ani. Încercam să-l răzbunăm prin rezistenţă românească, prin visare şi poezie…

Timp de peste douăzeci de ani nimeni n-a avut voie să-i pomenească numele. Cei care încercau să vorbească ori să scrie despre el erau suspectaţi de subversiune şi sancţionaţi. Cazul lui Mihai Guzun, care a fost constrâns să plece din funcţia de redactor- şef al ziarului Tinerimea Moldovei, pentru că, în 1982, publicase un articol al lui Pavel Pelin despre poetul Ilie Motrescu, fostul coleg al acestuia de la Zorile Bucovinei, este binecunoscut în mediile intelectuale. Sporadic, o mică parte din poeziile lui Motrescu au apărut în câteva ziare şi culegeri colective din Chişinău şi Cernăuţi.  Dar abia în perioada Gorbaciov s-a putut lansa proiectul editării unui volum în care să fie adunate toate textele rămase de la el. Manuscrisele, cea mai însemnată parte din ele, se aflau la Ion Ţâbuleac, bunul său prieten şi coleg de la Zorile Bucovinei, cel care, prin eforturi inimaginabile, înfruntând ostilitatea şi ameninţarea autorităţilor, în septembrie 1969, abia la trei luni după tragicul deznodământ, a reuşit să descopere locul în care fusese înhumat, pe ascuns, cadavrul poetului. Din nefericire, Ion Ţâbuleac a întârziat nepermis de mult apariţia cărţii, ratând, mai mult sau mai puţin justificat, din motive mai mult sau mai puţin obiective, câteva şanse şi oferte. Abia în 2000, la mai bine de treizeci de ani de la dispariţia prietenului său, el se decide să prezinte spre publicare volumul selectiv de poezii şi publicistică Hora vieţii, restituind familiei Motrescu manuscrisele ce i le încredinţase în acel nefericit an 1969. Apărută în 2001 sub egida Editurilor Augusta din Timişoara şi Alexandru cel Bun din Cernăuţi, îndelung elaborată de către Ion Ţâbuleac, însoţită de o expunere autobiografică sub formă de jurnal, precum şi de minuţioase note şi comentarii, de evocări şi dedicaţii ale celor care l-au cunoscut pe autor în viaţă, de prefaţa lui Mihai Cimpoi, cartea pune în valoare creaţia celui pe care Adrian Dinu Rachieru l‑a numit “un posibil Labiş al “celeilalte” Bucovine”.

Nu doar sfârşitul tragic al poetului bucovinean, ce îl repetă pe cel al lui Labiş, face valabilă această asociere; ea este susţinută şi de temperamentul impetuos, carpatic, de figura sa “stihiinică” de neoromantic expresionist preocupat de adâncurile existenţiale, pe care şi-o asumase în mod programatic: “Adânc, spre adâncime, ca N.Labiş, / dar mai frumos ca el. Cuvântul? Care?”. Ceea ce ni se pare surprinzător la un tânăr de douăzeci şi ceva de ani (vai, jocurile destinului cum au schimbat raporturile de vârstă dintre noi: el, atunci, mai mare ca mine cu zece ani, eu, acum, mai bătrân ca el cu douăzeci şi cinci…) este gravitatea cu care priveşte lumea, perceperea poeziei ca sens existenţial. În textele lui Ilie Motrescu poezia nu se află în cuvinte, şi nici dincolo de cuvinte, ci în chiar fibra existenţială, în emanaţiile energetice ale destinului. “Tot ce se (pe)trece în limbaj chiar are loc în realitate. Din pre-text realitatea devine text. Din text ea devine intertext, ţesătură vie de forţe, de energii, de voinţe” (Ştefan Hostiuc, Hora vieţii sau agonul devenirii între teleos şi thanatos, Septentrion literar, nr.1-2/2002). Cuvintele nu au nimic artificios, fiind chiar vocabule vii ale fiinţei. Metaforele şi imaginile par a nu fi expresia literarităţii, ci energie fiinţială, tensiune tragică. Cu alte cuvinte, textul poetic este chiar textul vieţii.

Poeziile exprimă, pe de o parte, elanurile vitaliste, setea romantică de absolut, şi, pe de alta, însemnele predestinării şi fatalităţii, abisul existenţial. Din prima categorie fac parte poemele născute din intensitatea trăirii vârstei tinere, dintr-un preaplin al vieţii. Ca şi la Nicolae Labiş, în ele respiră un entuziasm juvenil, freamătul fiinţei în faţa frumuseţilor lumii: Văzui lăstunii, Baladă târzie, Sub fruntea mea fără cunună…, Aşa cum eşti, Sunt Voievodul, Argint,  Reportaj nostalgic, În lipsa ta…, Toast, Semn, Simfonică, Dezlănţuire, Intimi­tatea frunzei, Monolog de iarnă, Cu ochiul inundat de-o auroră. Fiinţa poetului e senină, solară, deschi­să spre bucu­riile vie­ţii, vitează, de “voie­vod cu sceptru şi co­roa­nă” decis să por­nească “război cum­plit cu nedrep­tăţile lumii”, îmbătat de “edenul alb”, trecând prin “impe­riul mirific, fără hotare” “la sărbă­toarea de pace şi lumini”. În câteva din aceste poeme, de o pronunţată structură epică, melancolice, muzicale, se prefigurează o “mică mitologie” a muntelui. Modelul liric este, bineînţeles, Labiş, poetul născut la Mălini,  de cealaltă parte a muntelui secţionat de mâna nedreaptă a istoriei, la doar câteva zeci de kilometri de Crasna lui Ilie Motrescu. Imaginile muntelui şi ale copilăriei apar configurate pe un fond emotiv şi sunt descrise în culori pure, de o inimitabilă aromă bucovineană. Piesa emblematică este Semn, mostră de mare poezie, care poate fi citită ca o mică istorie concentrată a neamului românesc de la poalele Carpaţilor: “Sub muntele bătrân şi-mpădurit / molizii grei se prăbuşesc în mit, / străbunii mei se prăbuşesc şi ei / cu vremile de-a valma peste zei. / Şi-aşa cum vin din coame de Carpaţi / se-ntunecă genunea de bărbaţi / scoborâtori din semeţia dacă – / se luptă-aici cu moartea şi se-mpacă. / Până aici veniră să se-nfrunte / virtuţile romane cu cremenea de munte; / molizii tari şi brazii aici s-au prăbuşit / peste mânia turcului pocit. / Cu braţul vlăguit de grele arme / sub muntele acesta Ştefan doarme… / Sub muntele acesta neamul meu / răsare-ntre Pământ şi Dumnezeu”. Cea de-a doua categorie o reprezintă poeziile şi fragmentele de jurnal pline de meditaţii grave, de viziuni dramatice şi de ameninţătoare presimţiri. Poetul este în căutarea sensului existenţial, a adâncului, a tainei vieţii şi morţii. Versurile sunt bântuite de o neagră fatalitate, a cărei umbră fatidică îşi lasă semnele peste tot: “Şi mă chinuie-o părere / să mă fac soclu de piatră. / Să-mi retrag umbra-n tăcere”; “viaţa mi-i atât de mică”; “Pentru că mi-i vrerea / ne-ndurată-n toate, / vor să mă doboare / focuri detunate”; “Am o moarte şi eu şi vreau s-o trăiesc” (teribil vers!); ” – Cine-i umbra? Eu sunt cine?” etc. De o neagră fatalitate, dar nu şi de un pesimism depresiv, cum s-ar putea înţelege. Spiritul vitalist al poetului, firea sa impetuoasă luptă cu moartea, nu acceptă resemnarea mioritică. Plânsul său nu este unul bacovian, al agoniei şi dezolării, ci unul “bărbătesc”, răzvrătit, fără lacrimi şi lamentaţii. Sentimentul morţii este trăit ca o “iminenţă continuă”, ca o proximitate ineluctabilă. Poate că tirania acestei premoniţii îl făcea pe poet să-şi trăiască clipa cu febrilitate, într-o continuă trepidaţie nervoasă (aşa cum se vede din jurnal), de parcă presimţea subversiunea Parcelor apropiindu-şi perfidele foarfece de firul destinului său. Poeziile din această serie, cel puţin unele dintre ele (Cântecul vâslaşului, Hora vieţii, Moartea lui Einstein, Ascultând timpul, Sub cerul acesta…, Canonul II, Temeinicia lumii, Lira ploii, Goluri în abecedar, Zodie bună…, Am iubit cu atâta nădejde…, Alean, Pe unde, suflete…, Rugăciune, Dacă mai supra­vieţuiesc…) se desprind de modelul romantic şi arată un Motrescu mai puţin retoric, înclinat spre introspecţie şi analiză. Simbolurile şi sistemul lor de imagini sunt ale paradigmei moderne. Sensul este mai greu de descifrat, sugestiile nu mai stau la suprafaţă, simbolurile nu mai sunt atât de explicite. Bunavestire, de exemplu, scrisă în vers liber, în sintagme mai frânte, conţine imagini  radicale, expre­sioniste: “Sunt plin de vedenii şi alb de lumină”; “sunt orga materiei, mic fenomen” (extraordinară metaforă!). Cântecul vâslaşului, una dintre cele câteva mici capodopere ale lui Motrescu, simbolizează odiseea spiritului pe căile iniţierii şi cunoaşterii, în căutarea idealului suprem: “Am cutezat spre larg, de-acum / mi-s aştrii călăuză şi valurile drum / şi-un gând ce semenii / de pe mal n-o să-l auză. / Câţi ani vor fi de-atunci, / când se prelinse steaua căzătoare / şi mă avea o mamă iubitoare? / N-am ornic, n-am busolă şi nici cârmă: / Ce e-nainte? / Ce-a rămas în urmă?… / E câmp de ape, muzică de stele / şi-un singur matelot / se mai căzneşte-înot / cu vâsla şi cu visul printre ele. / Mi-e teamă? / Aş! Am cutezat în larg / cu-o zdreanţă de credinţă / legată de catarg / şi-un cântec cât nu-s mările de larg. / …Talazurile vremii vin şi trec / şi nu mă mai înec, / şi nu mă mai înec…”. După enigmatica dispariţie a poetului, presupus a fi fost mai întâi împuşcat, apoi dus şi aruncat în apele Prutului, poezia s-a relevat altfel cititorului, sfârşitul ei mai cu seamă făcând să fie înţeleasă ca o previziune a morţii. Moartea lui Einstein e o frumoasă parabolă a limitei cunoaşterii umane şi a Ideii triumfătoare: Einstein, care năzuia să măsoare abisul “cu-o preasubţire sfoară de lumină” spre a alunga întunericul din cugetele oamenilor, este oprit la un moment dat de glasul divin, la fel ca altădată ziditorii Turnului Babel: “Până aici, Einstein, încolo nu se poate!”; după prăbuşirea “teribilului moşneag”, însă, a rămas Ideea – “celălalt Einstein”, spre a lupta în continuare pentru triumful cunoaşterii. Aceste poeme, unele excepţionale, indică punctul de sus pe care l-a atins Motrescu, direcţia în care ar fi putut evolua poezia sa.

Adunat cu grijă şi meticulozitate de către îngrijitorul ediţiei din fragmente disparate şi bruioane extrase din manuscrise, jurnalul este un autoportret sui generis, ce “deconspiră” viaţa intimă a poetului, partea nevăzută a preocupărilor, convingerilor şi viziunilor sale. Aşa cum reiese din el, Ilie Motrescu studia atent lumea, valorifica texte, aduna material de viaţă pentru a-l transfigura ulterior în poezie. Cu alte cuvinte, explora viaţa, se pregătea pentru o carieră de profesionist al cuvîntului artistic. Era pentru el perioada temeinicelor asimilări şi experienţe prin care trece orice tînăr creator dornic de a-şi dărui viaţa scrisului. Preocupările sale sunt multe şi diverse, dar câteva iau formă de obsesie – “temeinicia lumii”, sensul vieţii şi taina morţii, actul scrisului, condiţia creatorului. “Nedeprins cu convenţiile şi masca”, “după firea munteanului”, el glosează asupra aşezării greşite a lumii, intră într-o nesfârşită polemică cu inerţiile şi strâmbătăţile din societate, deconspiră contrastele existenţei: “Mă-ntrebi cum e lumea, copile? / Aşa şi aşa. / De te uiţi la ea cu ochi buni, / e bună, / când o priveşti cu ochi răi, / e rea. / Păzea! Rău muşcă vipera. / Nici n-o huli, / nici lăuda. / Ridică-ţi din principii (iluzii) lumea ta. / Puţină şi săracă, dar a ta. / Cu cea de-aievea fă-le toate-n glumă / cum face un clovn, un ghiduş isteţ. / Pe suflet pune-ţi lespezi şi peceţi”; “Ar fi timpul să ne trimită Prea Înaltul un alt decalog, că vechile porunci s-au demonetizat. Le profanează fariseii. 4.II.1969″ etc. Mai multe fragmente adeveresc caracterul puternic şi vitalitatea lui Ilie Motrescu, aflat într-o permanentă stare de neîmpăcare şi revoltă împotriva timpului, răzvrătirea spiritului însetat de viaţă şi ideal: ” Până să-mi uit pe undeva (viaţa – şters) şi zilele, cel din urmă lucru pe care pot să-l mai pierd, mai am încă destule ce pierde. Atâta risipă am să mai fac până va fi să mă culc pe masă (mamă, de ce morţii se culcă pe masă?)… Vinul l-am plătit cu bani / cu nădejdile, cu ani / ideile mai scump cu (speranţe, sănătate – şters) / iubirile toate şi speranţele toate / până la moarte mai am (încă – şters) de-mi pierdut mândria şi mânia, / sănătatea, dreptatea (fiecare pierdere să fie plasată în loc şi în timp şi să aibă o semnificaţie aparte – nota lui Ilie) / Mânia bunăoară să mi-o pierd în ultima clipă şi să-l întreb pe D-zeu: “De ce?”, dreptatea n-o mai întrebuinţăm demult, dar o duc acum în trupul meu cu mâinile cruce pe piept…”. Este neliniştea, este răzvrătirea spiritului tânăr care, în reveriile sale romantice, îşi imaginează pe o clipă că poate cuprinde necuprinsul ori poate chiar schimba lumea. Se întrevede în aceste pagini modelul lui Eminescu, cel din Geniu pustiu, care prin Toma Nour a creat eternul prototip al tânărului cugetător romantic, contestatar, grăbit să descopere şi să supună judecăţii viciile existenţei, răul social.

Ilie Motrescu n-a reuşit să se desfăşoare pe spaţii întinse de timp, nici să-şi dea întreaga măsură a talentului. Destinul s-a grăbit să-l aşeze în constelaţia poeţilor morţi de tineri: Vasile Cârlova, Alexe Mateevici, Nicolae Labiş, Leonard Tuchilatu, Daniel Turcea, Aurel Dumitraşcu, spre a perpetua mitul rimbaldian al creatorului care a trecut ca o fulguraţie meteorică pe cerul poeziei. Între timp, poezia a evoluat spre alte forme, viziuni, paradigme. Dar atâta cât este, poezia lui Ilie Motrescu are dimensiunea unui destin şi se înscrie ca un punct luminos – monadă de diamant – pe harta imensă a poeziei româneşti dintotdeauna. Ţine de datoria noastră morală să o facem cunoscută, redând-o circuitului literar cu atenţie şi devoţiune.”

Arcadie Suceveanu