Ada D. Cruceanu: Un strigăt de durere şi alarmă
„Străinul cu faţa lată, urcat în scrînciobul puternicilor zilei, a pus drujbele pe pădurile Almăjului. Sub fierul necruţător, cad gemînd, ca nişte ostaşi bătrîni ce au apărat satele, de turci, de nemţi, de ruşi. Cad seceraţi de mîna lacomă a veneticului, stejarii, fagii, ulmii, fala pădurii. În vaierul lor, plîng strămoşii şi se frînge un neam.”(Ion Marin Almăjan)
Pentru mulţi dintre cititori, apariţia unui volum de versuri sub semnătura lui Ion Marin Almăjan – „Amintiri despre ţărani”, poeme, Editura David Press&Hestia, Timişoara, 2011, volum pentru care autorul a fost distins cu Premiul pentru Poezie al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor, pe anul 2011 – a fost şi rămîne o surpriză. Pentru că, bine poziţionat pe harta literelor româneşti, Ion Marin Almăjan este, prin definiţie aproape, un prozator de forţă, remarcat ca atare încă de la debut. „Comparînd cartea aceasta… chiar şi cu calitatea ultimelor volume de debut apărute, trag o singură concluzie posibilă, şi anume că maturitatea stilistică şi de gîndire a tînărul prozator timişorean va impune în întreg contextul nostru literar actual un nume » – nota Sânziana Pop pe coperta a patra a volumului de debut al scriitorului, « Sînt dator cu o durere », Editura Eminescu, 1970”.
Legătura, mereu mărturisită, cu locul de baştină şi oamenii lui
Dar energia narativă a scriitorului originar din Dalboşeţul almăjan s-a împletit, avem convingerea, de la bun început cu o sensibilitate lirică, uşor de „ghicit” la lectură, mai cu seamă în pasajele descriptive, bogate în ornamente poetice fără a-şi pierde consistenţa şi arhitectura epică. Iată, doar un exemplu din volumul de debut: „Noaptea se tălăzuie o dată cu zvonul prelung şi monoton al greierilor, sfîşiată rar de ţipătul ciuşului”. Unei astfel de trăsături în ordinea expresiei îi corespunde însă, în structura intimă a omului Ion Marin Almăjan, un alt, mult mai semnificativ indiciu al sensibilităţii sale: legătura, mereu mărturisită, cu locul de baştină şi oamenii lui. Or, aproape firesc, calea regală a comunicării asupra şi în baza unei structuri umane de această natură a fost, din totdeauna, poezia, această miraculoasă punte între inima, sufletul şi mintea poetului şi mintea, sufletul şi inima cititorului.
Vremurile acestea i-au spulberat pe ţărani, trimiţîndu-i în istorie
Apărută în elegante şi armonioase condiţii grafice şi tipografice, de la calitatea hîrtiei la expresivitatea ilustraţiei de interior şi de pe coperte, nu mai puţin la rigoarea aşezării în pagină, cartea se deschide cu o „durere” mărturisită de autor, anume aceea că numai exigenţa literară l-a oprit să-şi întituleze volumul „amintiri despre neamuri”, cunoscută fiind respingerea „sentimentalismului” în lumea artistică de azi, dar în fond, toţi „eroii” cărţii îi rămîn „neamuri”, îi simte „ai lui” şi el se simte „de-al lor”. Nu mai puţin, „durere” este şi faptul că, la debut, unii dintre cititori i-ar fi reproşat că ar fi „denigrat”, prin personajele sale, „neamuri” ale respectivilor cititori. Or, autorul ne avertizează pe toţi, deopotrivă: cartea sa este, oricît de legată de oameni şi locuri reale, o „ficţiune”, un construct literar, cu alte funcţii decît un eventual reportaj sau un înscris documentar; este, aşadar, un text menit să transgreseze realitatea, să-i confere atemporalitate prin regimul simbolic în care se înscriu personajele, faptele, locurile şi, nu în ultimul rînd, autorul însuşi, cel ce, amintindu-şi toate acestea şi scriindu-le, se desprinde de propria sa fiinţă de lut şi devine „fiinţa de hîrtie”, supusă doar legilor lumii secunde, lumea literară. Simptomatic sub acest aspect poate fi chiar primul poem, Autobiografică, marcînd un „eu” nedefinit, cu o naştere fabuloasă: „strîngînd în pumn/ gurguiul unei opinci/cu care era încălţată talpa ţării”, apoi o tragică destrămare de lume, trăită într-un prezent la rîndu-i nedefinit, sugerat doar printr-un adjectiv demonstrativ de apropiere – „acestea” -, în urma căreia cel născut sub zodia uriaşă a „tălpii” ţării nu-şi mi poate regăsi rădăcinile: „Vremurile acestea i-au spulberat pe ţărani,/ Trimiţîndu-i în istorie./ Eu am rămas orfan.” Şi dacă istoria a înghiţit „talpa ţării”, înstrăinarea se face simţită pentru cel care-şi caută „casa”, el însuşi „vinovat” fiind de lăsarea ei în paragină: „Ai plecat în lume şi m-ai lăsat pustie,/ Cu singurătatea măcinîndu-mi zidurile,/ Cu necunoscuţi, siluindu-mă./ Străinule”. Semnele perene ale lumii de altădată, cum ar fi doina de pildă, intră şi ele sub aripa tragică şi cheamă a nefiinţă – „Cîntecul acesta// Se strecoară în fibra fiinţei mele,/ Tulbură, trezeşte un dor de necuprins,/ De neînţeles, un dor de risipire, un dor de înălţare/ Şi un dor de moarte.” Şi tocmai din această „risipire” se naşte antidotul: scrierea despre cele ce au fost, despre cele ce sunt şi trecerea lor în nemurirea artei. Pentru ca toate să aibă o „poveste” precum cea a Cetăţii Grădişte, despre care „se spune că – şi, bineînţeles, e vorba de „vremea ei de fală”, demult apusă -, dar „se mai povesteşte” şi o întîmplare din vremuri mai apropiate desigur, în care numele personajului se reţine şi fapta lui poate fi povestită de oricine. Anume, cum a intrat în cetate, cu gînd să recupereze „comoara” ascunsă şi cum nu s-a mai întors. Dar numai autorul-poet ştie ce s-a întîmplat „cu adevărat” şi poate să ne încredinţeze asupra celor neauzite de noi: „Dacă lipeşti urechea de iarba grasă a dealului,/ Auzi clinchet de nicovală./ ţiganul Mărcin şi-a deschis covăcie în cetate.”
Subgraiul Văii Almăjului
Pe un astfel de dublu palier se cer citite poemele lui Ion Marin Almăjan, cu elementele păstrate în memoria colectivă, traversînd, de pildă, perioada de „alungare” în istorie, anii ’50 ai trecutului secol, elemente cărora li se suprapune „semnul” literar girat de autor, fie printr-o bruscă tăietură de frază: „La şcoală ni se spune: au fost luaţi chiaburii// Şi duşi în Bărăgan./ Noi tăcem. Acasă ni s-a spus să nu vorbim,/ Chiaburii, duşmanii poporului, sunt neamurile noastre.”, fie printr-un insert descriptiv tulburător: „Cînd Torocea a revenit acasă/ Ana era dusă la cei drepţi,/ Zidurile casei erau prăvălite,/ Dudaş murise de dorul stăpînului”. Nu lipsesc din „panoplia” amintirilor nici faptele mai luminoase ale vieţii, în poeme precum Dacălu’ Frâncu, cel iubit de o franţuzoaică şi deplin convins că „la France est perdue sans moi!”, ori Cîrcioroaba, cea care-i pedepseşte pe copiii „dedaţi” la „zeama de prune”, sau Pacla de douan, cu o „nămetenie de om” căruia nevasta „i-a cusut nădragii rupţi/ Folosindu-se de hîrtia unei pacle de douan/ Drept pedeapsă şi învăţătură de mine”. Cum, desigur, nu lipseşte „cuvîntul de acasă”, lexicul local aşadar, menit să accentueze identitatea oamenilor şi locurilor, dar de vreme ce graiul bănăţean este mai „dificil”, autorul a adăugat, în aparatul critic al volumului, şi un binevenit glosar, alături de „Notele biobibliografice” – volumul devenind astfel şi unul de referinţă, atît pentru informaţiile despre Ion Marin Almajan cît, iată, şi pentru cele privind graiul bănăţean – subgraiul Văii Almăjului.
Mecanismul ascuns al unui rău greu de îndreptat
Respectîndu-şi obîrşiile, aşa cum notează Octavian Doclin pe coperta a IV-a, interior, a cărţii, Ion Marin Almăjan oferă – şi îşi asumă – prin acest volum o necesară dimensiune a „geografiei literare” româneşti, nu întotdeauna receptivă la „contribuţia” Banatului. Anume, o contrapondere la clamata, dar subtil minimalizata „literatură în grai”, printr-o „justă măsură” a inserării idiomului local pe fondul evenimentelor mai ales tragice din istoria ţinutului – ignorate şi ele de „istoria mare” -, într-o frescă a satului pe cale de dispariţie acum, lovit îndeosebi de vremuri de-abia trecute, lovit în propria lui „ţară” – de unde şi tragismul adînc al lui, pe care puţini scriitori l-au „pus pe hîrtie”. Ion Marin Almăjan a făcut-o încă de la debut. „Căvela trecu fără să-l vadă […]. Dinulescu, fost inspector la Finanţe […] zicea că beţia unui maistor atît de priceput se trage din ziua în care la căminul cultural se adunase tot satul chemat de toba lui Traiasca […]. Cînd cineva luase cuvîntul şi-l numise chiabur…” – scria, în 1970, Ion Marin Almăjan în volumul „Sînt dator cu o durere”. Ca în 2011 să accentueze: „Ecoul tobei răzbătea pînă la noi/ Aducînd veşti grele, porunci diavoleşti” (poemul Chidran) şi, mai cu seamă, să deconspire mecanismul ascuns al unui rău greu de îndreptat: „Membrii C. A. P. nu mai dormeau// Porneau cu traiste, cu saci, cu secere/ Pe drumuri doar de ei ştiute […]// Să-şi umple traistele, sacii// Luvăm, luvăm, că din pămînturile noastre luvăm/ Se justificau şi de atunci au prins acest nărav/ De care nu mai pot scăpa nici astăzi”.”
Plîng strămoşii şi se frînge un neam
Şi să nu ierte, acum, un rău şi mai adînc, şi mai devastator: „Străinul cu faţa lată//Urcat în scrînciobul puternicilor zilei/ A pus drujbele pe pădurile Almăjului”./Sub fierul necruţător cad gemînd/ Ca nişte ostaşi bătrîni/ Ce au apărat satele/ De turci, de nemţi, de ruşi,/ Cad seceraţi de mîna lacomă a veneticului/ Stejarii, fagii, ulmii, fala pădurii./ În vaierul lor plîng strămoşii/ Şi se frînge un neam.”
Un rău atacînd însăşi identitatea locului este, în fapt, cel pe care cartea aceasta îl denunţă şi pentru care ea este un strigăt de durere şi alarmă.
Ada D. Cruceanu
Notă: subtitlurile aparţin redacţiei
Sursa: Revista ART – EMIS
