Mariana Cristescu – “Dumnezeu a vrut ca, odată cu capul, să fie cinstit şi trupul Sfântului Voievod, nedescoperit încă la acea dată…”
Motto: „Iată că s-au descoperit acum, într-un sat din Teleorman, aceste oseminte, fără cap, galbene şi frumos mirositoare. Nu ştim dacă sunt ale lui Mihai Viteazul, dar sunt câteva argumente ce ar demonstra că ar fi cu adevărat ale domnitorului..” (Părintele Iustin Pârvu, 25 noiembrie 2011).
Târgu-Mureş, secolul al XVI-lea. În anul 1595, Mihai Viteazul obţine două victorii importante împotriva Imperiului Otoman, la Călugăreni şi la Giurgiu, care vor determina încheierea unei păci favorabile Ţării Româneşti şi vor asigura o anumită stabilitate în zonă, ce îi permite voievodului punerea în aplicare a măreţului plan de a cuceri Transilvania şi Moldova şi de a înfăptui unirea tuturor teritoriilor locuite de populaţie de origine română. În anul 1599, în bătălia împotriva principelui transilvănean Andrei Báthory, găseşte sprijin şi în rândul iobagilor secui din zona Mureşului, care îşi revendicau dreptul la dezrobire promis de principele Transilvaniei. După victoria de aici şi intrarea triumfală în Alba Iulia, la 1 noiembrie 1599, Târgu-Mureşul va fi printre primele oraşe care recunoaşte stăpânirea lui Mihai Viteazul. Drept urmare, acesta îl va lua sub protecţia sa şi va acorda libertate iobagilor secui: «Am luat sub ocrotirea noastră pe locuitorii din Târgu-Mureş – se arată într-un document emis de domnitor, la Alba-Iulia, 3 noiembrie 1599 – fiindcă le cunoaştem credinţa arătată faţă de noi.»
Odată cu începutul secolului al XIX-lea se perpetuează în istoriografia târgumureşeană informaţia legată de prezenţa unei capele ortodoxe ridicate de Mihai Viteazul în incinta fostei Mănăstiri Franciscane din Cetatea oraşului. În 1809, preotul reformat Nemes Gábor, într-un memoriu dedicat Bisericii Reformate din Cetate, aminteşte de acest mic paraclis pictat în stil bizantin, presupunând că a fost ctitorit de domnitorul muntean pentru a-i servi ca loc de închinăciune în timpul vizitelor sale în oraş” (Ioan Eugen Man, „Târgu-Mureş, istorie urbană de la începuturi până în 1850”, Târgu-Mureş, Ed. Nico, 2006).
Mai mult decât atât, avem informaţia că, în incinta Cetăţii, pe aripa către actuala Universitate „Petru Maior, marele Voievod întregitor ar fi ctitorit, la sfârşitul secolului al XVI-lea, chiar o biserică din piatră – prima biserică ortodoxă din Târgu-Mureş.
Dar, de-a lungul vremii, oraşul a fost, în repetate rânduri, incendiat şi prădat, ba de tătari, ba de armatele otomane sau/şi de cele habsburgice. În anii 1601-1602, trupele generalului austriac Basta au jefuit şi incendiat oraşul, ca represalii pentru participarea populaţiei sale la luptele duse de Mihai Viteazul împotriva stăpânirii habsburgice. „Atunci, în ziua de Sf. Laurenţiu a anului 1601 – consemnează în memoriile sale cronicarul Nagy Szabó Francisc – mercenarii lui Basta au atacat şi prefăcut în cenuşă mănăstirea, biserica, turnul şi şcoala.”
Frânturi dintr-o informaţie, după părerea noastră inexactă în totalitate, vorbesc despre o icoană făcătoare de minuni, a Maicii Domnului cu Pruncul (imaginea este postată şi pe internet), trimisă la Târgu-Mureş de un călugăr de la Muntele Athos, în 1666, Domnitorului Unirii, pentru ctitoria sa. Acesta trecuse, însă, deja la cele veşnice. (Ne vom documenta mai amplu asupra acestui capitol, pentru a vă informa.)
Iată, însă, că ceea ce nici Evul Mediu sângeros, nici măcar comuniştii nu au îndrăznit să distrugă au reuşit lichelele postdecembriste. Iconostasul Viteazului, din Cetate, a cărui imagine mai există încă imortalizată într-un album fotografic, şi chiar într-un articol al meu din anii trecuţi, publicat în „Cuvântul liber”, a dispărut sub şpaclu şi straturi de var. Au lucrat şi lucrează, cu sârg, aceiaşi nenociţi care, cu mână românească uneori, se străduiesc din răsputeri să ne ucidă memoria, să ne mancurtizeze, să ne pierdem şi bruma de demnitate şi mândrie a identităţii naţionale.
Şi totuşi, unde s-a zidit Casa Domnului, nimic nu se năruie pentru veşnicie.
„Cunoscută cândva şi cu numele de «Aluniş», Mănăstirea Plăviceni (n.n. – judeţul Teleorman) s-a aşezat în istorie pe fundamentul unei legende care spune că, pentru a scăpa de turcii urmăritori, doamna Stanca, soţia voievodului Mihai Viteazul, s-ar fi ascuns într-un aluniş din acest loc. – menţionează, în ziarul «Lumina», jurnalistul şi scriitorul Dumitru Manolache. – Şi, ca mulţumire că Dumnezeu a ocrotit-o, a ridicat aici o biserică, făcând din trunchiul copacului în care se adăpostise masa altarului, căruia i-a dat hramul Sfântului Mihail, în cinstea marelui voievod. Săpăturile arheologice din perioada 1995-2000 au confirmat existenţa acestei bisericuţe, pe care s-a ridicat, în perioada 1637-1648, Mănăstirea, zidită de vornicul Dragomir Dobromirescul şi soţia sa, jupâneasa Elina, fiica lui Radu, clucerul din Brâncoveni, rudă cu Matei Basarab”.
În urmă cu trei ani, în 2010, în apropierea Bisericii, a fost descoperit un schelet fără cap, clavicule şi coaste, îmbrăcat, pare-se, şi având asupra sa un sigiliu… domnesc (au declarat iniţial martorii) –, straiele şi sigiliul fiind acum dispărute cu desăvârşire!!!
„Un preot din Rădăuţi, părintele Gheorghe Aniţulesei, care a ajuns la Plăviceni împins de acelaşi tulburător impuls care mă adusese şi pe mine, împreună cu câţiva prieteni la fel de «nebuni» – scrie Miron Manega, în «Predoslovia unui pelerin» (prefaţa la volumul «Mănăstirea Plăviceni, importantă vatră de spiritualitate» – lucrarea de licenţă a părintelui stareţ Teoctist Moldovanu) – este mult mai înflăcărat în credinţa că aceste oseminte aparţin Voievodului, ba chiar desluşeşte un înţeles dumnezeiesc în această descoperire: «Eu spun că Dumnezeu a vrut ca, odată cu capul, să fie cinstit şi trupul Sfântului Voievod, nedescoperit încă la acea dată.» (…). «În vara anului 2010, trupul (osemintele) a fost descoperit, în mod miraculos, la Mănăstirea Plăviceni, judeţul Teleorman, la o distanţă de 5-6 m de biserica din incintă. Un grup de muncitori a dat foc la nişte hârtii şi surcele pe locul menţionat. Fratele părintelui stareţ Protosinghel Teoctist Moldoveanu le-a spus muncitorilor să stingă focul, pentru că o să-i certe stareţul că au făcut focul atât de aproape de Biserică. Muncitorii au început să bată cu lopeţile, spre a stinge focul prin înnăbuşire, şi, din cauza loviturilor, pământul s-a surpat. A venit şi părintele stareţ, care a spus să fie îndepărtat pământul, spre a se vedea ce se află în acel loc. A fost găsit un schelet uman fără cap.» Mai spune părintele Gheorghe Aniţulesei, în cuvântul rostit în Biserică, la aducerea unei părţi din osemintele celui presupus a fi Mihai Viteazu: «Pe data de 25-10-2011, m-am deplasat spre această mănăstire cu gândul că, de vor vrea Dumnezeu şi Sfântul Mihai Viteazu, să primesc ca dar pentru Biserica «Învierea Domnului» din Rădăuţi o părticică din osemintele acestui Mărturisitor, când va fi recunoscut oficial ca Sfânt, cum este, Biserica va primi cel de-al doilea hram: Dreptcredinciosul Voievod Mărturisitor Mihai Viteazu. Ajunşi aici, împreună cu şoferul maşinii cu care am fost, împreună cu părintele stareţ Teoctist, am desfăcut racla din Biserică, în care erau osemintele Voievodului şi am rămas uluit de mireasma care a ieşit din oseminte. Am vrut să iau o claviculă pentru Biserica din Rădăuţi şi atunci am constatat că claviculele şi coastele lipsesc: încă un indiciu care arată autenticitatea trupului, exact cum spun istoricii despre părţile din trup care au fost luate de asasini ca trofeu. Am primit în dar atunci o parte din laba piciorului drept al Sfântului. Iată că, prin mila lui Dumnezeu şi rugăciunile Sf. Voievod Mihai Viteazu, o părticică din trupul lui a fost adusă în Moldova, după 410 ani şi mai bine».”
Descinzând dintr-o familie cu îndelungată tradiţie militară, în spiritul iubirii de neam şi de cinstire a marilor eroi înaintemergători, am trăit mereu cu obsesia că blestemul dezunirii româneşti, despre care vorbea adesea Vasile Pârvan, nu se va risipi decât atunci când fiinţa viteazului Domn întregitor de ţară se va aduna în aceeaşi sfântă raclă, binecuvântată de hăruiţi „preoţi cu crucea-n frunte”, între care, cu cinste, se aşază şi părintele stareţ Teoctist Moldovanu. Frumoasă şi demnă de laudă este lucrarea domniei-sale, „Mănăstirea Plăviceni, importantă vatră de spiritualitate”, pe care am parcurs-o cu interes şi încântare, şi pe care, împreună cu scriitorul şi editorul dr. Nicolae Băciuţ, cu bucurie şi din neasemuită dragoste faţă de marele Voievod, ne-am hotărât s-o edităm în inima Transilvaniei, la Editura „Nico” din Târgu-Mureş. Manuscrisul ne-a parvenit prin intermediul prietenului, gazetar de excepţie, Miron Manega, semnatar al „Predosloviei unui pelerin”, despre care aminteam mai sus. „Motivele pentru care subscriu şi contribui, cu puterile mele, la săvârşirea acestei împliniri editoriale sunt mai multe – scrie Miron Manega -, dar toate plutesc în acelaşi gând cuprinzător şi determinant: reîntoarcerea, în conştiinţa noastră istorică, a lui Mihai Viteazu cel fără de trup. Am bănuiala că dezbinatul nostru neam nu se va împlini în unire până când trupul Întregitorului nu va fi el însuşi reîntregit prin aflare. Şi dacă osemintele acelea găsite întâmplător în curtea Mănăstirii Plăviceni sunt într-adevăr ale voievodului (toate semnele arată că da), acest loc poate căpăta semnificaţie de Mormânt Sfânt al Neamului Românesc. De aceea, rezidirea acestui sfânt lăcaş, asumată de părintele ieromonah Teoctist, stareţul Mănăstirii, capătă dimensiunea unei misiuni care iese din graniţele obişnuinţei ecleziastice. Scrisă cu prudenţă, în limitele strictei documentaţii istorice, cu un titlu simplu, discret, „Mănăstirea Plăviceni, importantă vatră de spiritualitate”, lucrarea este o sinteză preţioasă a tuturor informaţiilor verificabile despre acest loc încărcat de legende. M-am gândit să contribui la a face cunoscută vrednica trudă a părintelui stareţ, proiectând-o în tulburătoarea perspectivă a unei posibile reîntregiri spirituale. Chiar dacă sfinţia sa a evitat (din grija de a proteja „mărgăritarul”, până la găsirea unui mediu potrivit şi a unor primitori responsabili) să dezvăluie în lucrare tot ce crede şi ştie despre misterioasele oseminte găsite în curtea lăcaşului, vestea deja s-a dus, purtată atât de feţe bisericeşti, cât şi de mireni. Mai există un motiv care mă face să zăbovesc asupra lucrării de licenţă a părintelui Protosinghel Teoctist, în afară de posibila reconstituire a conştiinţei naţionale prin reconstituirea Mănăstirii Plăviceni: conştiinţa europeană a Voievodului, în termeni pe care „Uniunea Europeană” de la vremea aceea, Liga Sfântă, nu-i putea pricepe. Abia pricepem noi, astăzi, cu mare greutate. Această conştiinţă europeană răzbate peste veacuri, dintr-un document care, din fericire, s-a păstrat. E vorba de Scrisoarea din 12 septembrie 1595, după bătălia de la Călugăreni, scrisă de Mihai Viteazu către hatmanul polon Stanislav Zolkiawski, castelan de Liov: „Iarăşi şi iarăşi vă rugăm stăruitor să vă înduraţi de treburile creştineşti şi să stingeţi focul care arde păretele vecinului, înainte ca el să vă ajungă pe voi”. Documentul a fost redactat mai întâi în polonă şi apoi în latină, spre a fi trimis, la Vatican, cardinalului Cinzio Aldobrandini, însărcinatul Papei cu chestiunile de politică externă privind «Liga Sfântă». Revin la lucrarea de licenţă a părintelui Teoctist Moldovanu, care nu poate fi ruptă de contextul schiţat în aceste rânduri. Este, poate, doar o cărămidă în construcţie, dar o cărămidă care se zideşte, nu se dărâmă. Căci primenirea locului «sigilat» de memoria Voievodului, Mănăstirea Plăviceni – singura ctitorie din ţară având hramul (doar al) Sfântului Arhanghel Mihail – nu este doar o oportunitate, ci o datorie.”
„În noaptea aceea de 1 Decembrie (n.n. .- 2012) mi-am promis că voi ajunge într-o zi la mănăstirea Plăviceni. S-a întâmplat, după aproape şase luni, iar contactul cu locul şi cu moaştele Sfântului Mihai Viteazu – căci moaşte sunt şi aparţin chiar Voievodului, iar el sfânt este, asta cred şi mărturisesc – m-au făcut să fiu unul dintre sprijinitorii aflării adevărului, oricare ar fi acesta. Şi cum n-aş fi, când e vorba de cel mai îndrăzneţ vizionar politic român şi cea mai strălucită personalitate istorică a Europei veacului său? De aceea, sunt alături de părintele stareţ Teoctist Moldovanu, la a cărui râvnă mă alătur şi eu cum pot, şi mă rog la Dumnezeu ca bănuiala şi speranţa unei confirmări istorice să mi se împlinească” (Ciprian Geapana).
„Pentru mine, osemintele acelea frumos mirositoare descoperite la Plăviceni în 2010 (pe care le-am văzut şi le-am atins) sunt moaştele Voievodului Mihai Viteazu. Şi chiar de n-ar fi, faptul că prin existenţa lor s-a redeşteptat în mine speranţa izbăvirii personale şi naţionale înseamnă aproape acelaşi lucru. Pentru mine, Mănăstirea Plăviceni reprezintă locul dezvăluirii unei taine eliberatoare. Am credinţa că acest spaţiu încărcat de legendă şi de semnificaţie istorică va deveni un loc de pelerinaj al neamului românesc şi al tuturor celor care iubesc acest neam, dat dispărut de neprieteni. Iar sprijinirea, pe orice cale, a revenirii în conştiinţa colectivă a celui pe care Sfântul Paisie de la Neamţ îl numea, în 1751, «Mihai Viteazu, rob al lui Dumnezeu şi Sfânt», mi-am asumat-o ca pe un canon” (Prof. kinetoterapie Dr. Denisa Popovici).
Ne vom afla la Plăviceni în ziua de 9 august, când moaştele vor fi sfinţite de un sobor de înalţi prelaţi şi când comentatori avizaţi vor vorbi, în cunoştinţă de cauză, despre fenomen. Dă, Doamne, să fie precum gândim!
Mariana Cristescu
