Cuvânt și iubire

1912-1989

Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar
– şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr,
o temniţă ori o altă formă de încarcerare;
teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului –
există soluţia (mistică) a credinţei.

Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă, ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate şi paraplegie.

Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10,16: „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii  şi nevinovaţi ca porumbeii”) şi trece peste textele sfântului Pavel (Efes, 5,17: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, 2 Tim. 4,5: „tu fii treaz în toate…”, Tit 1,8: „să fie …treaz la minte” şi mai îndeosebi 1 Cor 14,20: „Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”).

În fiecare seară, tovarăşul  meu se roagă, scurt. (La Securitate e voie să te închini. Aveam să aflu mai târziu, la închisoare, că acolo nu e voie). Când se ridică în picioare, mă ridic şi eu şi stau lângă el, împietrit, tulburat că nu mă pot asocia decât printr-un vag şi neconcludent gest de politeţă, rugăciunii lui. Nu-mi fac cruce.

În a doua celulă, N.N.P., trecut la catolicism, mă îmbărbătează. Se roagă mult, recită rozariul sfântului Anton. Lui îi spun că aş dori să mă botez. E mai mult o veche visare, o tendinţă, acum fără sorţi de împlinire. Încep să-mi dau seama că, vorbind pe şleau, e o dorinţă stăruitoare, ajunsă în stadiul nerăbdării.

Creştinismul e o transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu:  nu înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea orbilor din naştere, slăbănogilor, gârbovilor şi leproşilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr – toate semne bune pentru prea puţin credincioşi ori făcute ca să se împlinească proorocirile ori ca să se arate slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului, toate concesii ale divinităţii – , ci de transformarea făpturii.

Dumnezeu care l-a părăsit pe Hristos pe cruce, nu e cu totul absent pentru noi?
…
Ni se cere însă a crede în deplină libertate şi s-ar zice că – mai rău de atât – scenariul se desfăşoară  ca şi cum am fi nu numai pe deplin abandonaţi ci şi că – pe deasupra, colac peste pupăză – pronia dinadins face totul ca să nu credem; îi place  – zice s-ar –  să acumuleze piedicile, să ne înmulţească riscurile, să adune argumente pentru a preface bine intenţionata dorinţă de evlavie în imposibilitate.

Drumurile care duc spre credinţă poartă acelaşi nume, toate: pariu, aventură, incertitudine, cuget de om nebun.
…
Ni se cere – invitaţie la temerară vitejie şi palpitantă aventură – ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt.
Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic Francezii. Iar Englezii şi mai precis: se mişcă într-un mod misterios.

Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă tot mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite.

Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21,5): Iată, noi le fac pe toate!” şi de asemenea Pavel: „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decât banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sunt cuprins în cercul de cretă al cuvintelor ştiute şi al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard a lui Proust dacă ar fi fost întrebată ce-şi doreşte ar fi indicat situaţia unei mai bogate vecine din colţul străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să devină ducesa de Mortemart. Idealul nostru merge până la cercul ori la cerul imediat superior. Dar mai sunt altele, pe deasupra, nebănuite şi prin urmare de neformulat, de negândit. Şi thalassa lui Xenofon şi pământul lui Columb. Botezul e o descoperire.

…„diavolul este stăpânitorul lumii acesteia”. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creaţia lui Dumnezeu., dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta – care nu mai e cea originară – lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos, ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte, întrucât nu e decât o imagine secundară, deformată, deviată – şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel –  e lumea lui.
Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcizare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea – tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece – redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, de altfel, în convorbirea cu Nicodim nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere, i numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută. Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.

Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.

În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat. Ci numai o lumină uriaşă . albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii –  înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.

Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu; dacă răul nu are fund, apoi nici binele nu are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupra-mi ca nişte avalanşe care – antigravitaţional – mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă – şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc.

În această a doua celulă din închisoare se petrece, îmi pare, ceva asemănător cu ceea ce trebuie să se fi întâmplat pe drumul către Emaus. Mântuitorul nu mai e printre ai Săi, mirele a plecat. Dar se cuvine să începi, tu om, a secreta fidelitate şi un nou val de fericire, mai în surdină, şi să desprinzi realitatea prezenţei Mângâietorului în locul cel mai neaşteptat, mai arid: în tine. Trebuie să dai tu însuţi mai mult, nu mai eşti simplu spectator, nuntaş, ci participant cu drepturi egale, asociat, făuritor de fericire pe cont propriu. Trebuie să dovedeşti un lucru foarte greu. Că nu numai începutul – nunta – e curat, ci şi traiul cotidian poate fi menţinut la un grad acceptabil de relativă nobleţe şi demnitate. La fel ca începutul nu e: şi ne doare. Dar tocmai asta e diferenţa dintre copilărie şi maturitate: durerea recunoscută şi răbdată, acceptarea inevitabilei diferenţe de nivel dintre puritatea nunţii şi a sărbătorii şi impuritatea zilelor de rând şi anilor pe şart.

Nenorocirea este că veacuri de-a rândul – şi acum mai mult ca oricând – până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea.
În vreme ce e clocot, e scandal, e „curată nebunie”, mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură, e hapenning –  e cel mai formidabil hapenning.
Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate dar e în mod special un mod de a trăi şi o soluţie şi e reţeta de fericire. Mai că aş spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lângă doctrina creştină, cerinţele şi rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sunt leac băbesc, diluţia Hanemann minimală, roabă neolitică.
Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul!) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de herionă).
Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă – dar nu searbede şi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscante un trapez la mare înălţime – şi nici o plasă dedesubt.
Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută.

Două nume stârnesc interesul tuturor celulelor prin care trec. Sunt în măsură să dau informaţii despre Teilhard de Chardin şi Eugen Ionescu, ale căror opere le-am citit în întregime datorită lui Dinu Nc.
…
Reacţiile faţă de Teilhard de Chardin sunt mai nuanţate, vârsta nu mai e un criteriu despărţitor. … Din discuţiile purtate reţin câteva puncte:
a) trecerea, prin evoluţie, de la simplu la complex pare a fi o realitate incontestabilă. E vorba de o evoluţie cronologică, nu cauzală. Ideea de bază a lui Teilhard – că evoluţia în timp e certă dar că între specii nu există relaţii descendente – poate fi exemplificată foarte bine astfel: lucrurile se petrec – pare-se – ca într-o vitrină unde o mână nevăzută înlocuieşte în fiecare anotimp obiectele expuse. Înlocuirea – toamna – a sandalelor cu galoşi nu înseamnă că din sandale coboară galoşii; şi tot astfel şoşonii – iarna – nu s-au realizat prin lentă evoluţie din galoşi;
b) „cazul” Teilhard arată că iezuiţii au rămas în fruntea ramurei inovatoare şi îndrăzneţe a catolicismului şi că tot sunt foarte atraşi de ştiinţă;
c) din partea autorului, o extraordinară modestie omenească: admiterea ipotezei că în drumul spre punctul omega rolul speciei noastre s-ar putea să nu fie decât realizarea unui nou strat geologic. (Dar atunci nu înseamnă că jertfa de pe cruce a fost zadarnică? Să nu fie!)
d) metacreştinismul de care-i place lui Teilhard să pomenească nu-i cumva supărătoare concesie făcută limbajului la zi, un agiornamento sosit pe aripile modei ca să dea satisfacţie tuturora şi să ne fericească prin întrebuinţarea de termeni cât mai ştiinţifico-grandioşi?

Mirarea extraordinară de a fi chemat. Eu ?!, am vrea, neîncrezători să spunem. Nu ne vine a crede că s-a putut opri la o fiinţă a cărei netrebnicie o cunoaştem la perfecţie, că s-a hotărât să poposească în aşa murdar sălaş. Uimirii i se adaugă teama, am vrea să fugim de răspundere (de năpastă?) şi, ca Moise, am fi ispitiţi să argumentăm (spre a scăpa): cine sunt eu ca să mă alegi? Eu nu sunt un om îndemânatic. Alege pe un altul.

Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic.
există mijloace obiective, în artă, de a recunoaşte autenticul şi a da deoparte copia. Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitaţia sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu vesel şi mulţumit. Dacă ipochimenul e intolerant ori morocănos ori agitat ori mahmur ori necăjit, nu e creştin oricât de perfect de fidel ar fi virtuţii. E virtuos dar nu e creştin. Creştinul e liber, aşadar fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kierkegaard: contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea. Vămile văzduhului sunt numeroase. Aici pe pământ la vama care nu poate fi înşelată proba constă în starea de fericire.
Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti „dulce Iisuse”, toată sfera dulcelui îi este străină, inaccesibilă – şi uită că jugul Domnului este blând şi povara lui uşoară.

(Fragmente extrase din cartea:
N. Steinhardt – Jurnalul Fericirii,
Editura DACIA, Cluj Napoca, 2002)