Teo Cabel: “Templu ruinat” de Tatiana Dabija
10 Jul 2013 by admin, Comments Off on Teo Cabel: “Templu ruinat” de Tatiana Dabija
În lirica poetei din Chișinău s-a prins un altoi din copacul viguros al poeziei lui L. Blaga. Mai este unul, păunescian, (Recviem și Monolog Imaginar) dar nu mi s-a părut așa bine prins în fondul poetic, ci doar în forma poeziei. Nuanța meditativă reușește de cele mai multe ori să ocolească filosoficul și să rămână în voalul… liricului.
Cotidianul năvălește în lumea autoarei, dar aceasta nu capitulează. Sub presiunea acestuia îi despică brațul dominator în altele mai puțin dure, mai docile, mai sensibile. Undeva în fundal se aude ca o cascadă inima înconjurată de un curcubeu de sentimente și contraste.
Templu are o salbă de încăperi, fiecare cu farmecul său. La lumini de Scânteie,
Absurdități se desprind în Cercul închis de Cuvinte pe Valea Deșertului.
Raza se lovește ca o pasăre prinsă între oglinzi de Zăpăcire, când Iarna întrebărilor nu îngheață Vântul clar al umbrei.
Aripi frânte , da, pe Așteptări ruginite; un Destin demolat este revitalizat de un Vals în Primăvară. Muguri uscați? Bineînțeles, Dezacord constrâns. Gustul de gutui, cu puf amărui este un voal pentru dragoste. Ții minte!? O, câte minți au încercat să spună…dar, ca eclesiastul, Iluzii.
Timpul este o experiență ce se îmbogățește în diversitatea trăirilor, a ineditului traseu al vieții. Dar clipa nu se poate măsura/ Atâta timp cât se rotește sfera/… Secundele de-a dreptul plutitoare (Scânteie), Fântâni săpate-n pagini de istorii/(…)/ Ne fură timpul în care suntem provizorii.(Biblioteca din Alexandria), Eternul se zărește undeva, tulbure/ Ca un fluture blocat în plasa unei iluzii; Se coace lumea în fraze fumurii/(…)/ Bolnav cuvântul își consumă sensul,/ în căptușeala sa din păpădii. (Valea Deșertului), Eu caut în universu-mi prea mic -/ o lume întreagă…(Frunza) sau Toate trec și vin, firescul piere, /Peste sălcii cad miresme-adânci,/ Parcă timpul trece în tăcere/ Și cuvintele nu spun nimic…(Rătăciri), apoteotic eternul însuși pare/ lut din corpul meu,/(Vântul clar al umbrei). Nuanțe ca: „Trece săgeata prin zile senine/(…) Și prin cenușa de ani adunată.(Gustul de gutui).
Pe acest bulevard, timpul, iubirea, ca un buchet multicolor, cu arome diferite; numai inima este vasul comun care îl cuprinde:„frunza tremură-ncet ca o strună/ lângă vioara despicată-n bucăți,/(…)/lângă ușa asasinată de mii de tristeți…”(Desperare). Efemerul o face pe autoare prudentă. Sare în golul senzației, dar cu o coardă de bungee jumping. Adevărul se surprinde uitându-se în oglindă și se întreabă dacă este el: Dau muzica tare/ timpanele nu rezistă./ Ard vise ca frunze de brad… Gândurile le arunc în foc -/ Vreau să rămână în urma mea/ Singurătatea nudă/ Pe sticla udă de ploi…Din cer cad frunze de toamnă/ Și lacrimi răsună prin muzici vibrând/ Iubesc…/ Tăcerile mele să ardă:/ În gânduri, în vise, în amintiri/ În frunza ce știe să cadă. (Absurdități).
În viața de zi cu zi, răbdarea este o virtute a muceniciei: „Toleranța cuțitu-și înfige în os/ Și nici o cale de fugă nu scapă./Când inuman frica-și sapă tranșee,/ În care nici umbra nu poate să-ncapă” (Haos Impus).
Oglinda eșecului temporar:„ aripile mele/ la porți împietrite…” sau „Și pământul gata-i să surpe/Înghițindu-mă cu tot cu cer.”, „Ne-mbolnăvim de tristeți” ,dar „(…)Dumnezeu ne ține de mână”(…Și Dumnezeu).
Înțelepciunea populară transmisă de bunici și părinți încolțește în poezie:„ Când ești supărat de ceva/Spală-ți fața cu apă curată/Ca să nu vadă lumea toată/ Că dorul îți rănește inima”(Imitare).
În Raza, dorul se stinge în lacrimi„Simt în răceala-ți caldă/picătura de lumină și o sărut…/(…) Când inima bate ca un cerșetor la ușă”.
Tristețile, dezamăgirile, neîmplinirile trag sufletul în jos, dar coarda speranței când toate sunt întinse la maxim, în gol, îl aduc înapoi: Și i-auzi opriți de zidul sorții,/ Cum deschid ferestrele la soare,/ Dar trăiesc, sperând încă să zboare,/ Ca Icar, cu aripile frânte.”( Aripi Frânte), „Lung mă poartă flacăra prin scrum” (Cetini)
„Am să fug cu tine în amintirea ce a rămas”(Inopinat). Prezentul este dezamăgire, dar se păstrează ceva,unde mai este energie pentru speranță.
Muguri uscați, este o contradicție aparentă: mugurul este capul de pod al tinereții, pe când uscăciunea, dă sentimentul de ariditate. „Singurătatea își are mugurii uscați”. După dezamăgire, speranța este propulsoare spre o clipă sau un mâine altfel fără „otravă în cuvinte” (Muguri Uscați).
„Te iubesc ultima zi din suta de ani ce vine”, o ironie cu iz de Grigore Vieru.
„(…) destinul ne învață-n grabă/ Regula jocului, inventată de sine”. „Privindu-mă în oglinda spartă de ani./(…) libertatea stă la ușa mea bătrână/ Un vagabond în dezacord cu veacul.”(Dezacord Constrâns).
„Mi-e dor…/ atât de mult încât/ mă tem că nu exiști”(O, câte minți au încercat să spună)
Poezia Tatianei Dabija își descompune aripile în zbor, de înălțare, și tot în zbor și le regăsește. Sensibilitatea valsează cu rațiunea. În lupta pentru un compromis între suflet și minte, ritmul este o constantă ce le unește și le fac să lumineze în Templu ruinat.
Teo Cabel
Sursa: Teo Cabel
