Cuvânt și iubire

Plecasem de-acasă în săptămâna luminată, aşa cum ne-a fost şi drumul. Priveam în tăcere pădurile de fag din Ţara Oaşului. Prin frumuseţea locului, natura şi necuvântatoarele îmi vorbeau, ne bucuram împreună de o nouă renaştere…

O comunicare tăcută între mine şi restul lumii.

O vibraţie astrală, o legătură între pământ şi cer.
De 1 Mai ajunsesem la Negresti Oas, o oaza de liniste, nefireasca chiar…Eu, intr-un verde crud, pasari cantatoare, un freamat ascuns ce ma rupe de lume.
Un loc unic in felul sau.oameni mai tacuti ca in alte zone.Calzi, prietenosi.Pensiuni moderne, cu sauna, piscina, apa termală. Se spune ca prin aceste locuri, odata oamenii primeau sanatate in natura…O apa vindecatoare, cum sunt multe in Romania.Avem atatea bogatii si nu stim in a le pune in valoare, in a trezi interesul celor care doesc sa ne calce pragul.
Azi mi-a venit in minte o expresie: Romania frumoasa aproape ca Maica DomnuluicaMaica Domnului.

În satul soţului meu, Biuşa, din judeţul Sălaj am întâmpinat sfânta sărbătoare a Izvorului tămăduirii.
Într-o biserică mică, dar caldă, blajinul preot Vasile Gurzău m-a impresionat prin smerenia sa. Cu lumânarea aprinsă în  mână, aşa cum este tradiţia după Sfânta Înviere, mai mult îngenungheat a efectut Sfânta liturghie, obicei specific satelor noastre. Şi-a făcut o obişnuinţă ca la sfârşitul fiecărei slujbe, să îngenuncheze în faţa Sfântului Altar rugându-se pentru neam şi ţară.

O trăire, o transformare pe care un orăşan le percepe altfel…

Duminica Tomii, Paştele Blajinilor,  ne -a găsit la  Suceviţa. Sfânta Mănăstire  mai primitoare  ca odinioară…O eliberare, o  bucurie  secretă.

Sfanta Icoană a Maicii   Domnului  ne-a  primit  zâmbitoare.

Cerusem ingăduinţa unei măicuţe, şi plini de evlavie, cu lacrimi în ochi, ne-am târăt în genunchi în jurul icoanei făcătoare de minuni… Se spune, că poate împlini o dorinţă,  dacă ceri ajutor cu incredere şi credinţă.

Un popas în satul Voivodeasa, lângă Suceviţa, la cimitir, unde o parte din străbunii mei dorm de ani buni. O privelişte impresionantă. Coşuri pline cu ouă roşii, cozonac, colaci, acoperite cu ştergare bucovinene, aşteptau să ia drumul spre ei, spre cei care acum “tac”, după slujba de pomenire. Preotul solemn, a oficiat slujba, dând citire numelor spre amintire, printre primii fiind bunul Teoctist.Il plânge lumea, şi acum…

La începutul slujbei aprinsesem o lumânare, gândindu-mă din nou la tata, care poate şi-ar fi dorit să fie printre ai lui, deşi, am simţit prezenţa sa discretă.
Aveam impresia că lumânarea din mâna mea nu se va stinge niciodată, ca acea lumină se va duce dupa tata, cel plecat fara lumină, dintr-un spital… Poate neamurile mele, pe care le cunoscusem în copilarie m-au privit din lumea lor strângandu-mi lacrimile….Acolo, în acea ţărâna era o parte din rădăcina mosilor mei…O rădăcină puternică cu multe ramificaţii. Pentru o clipă, l-am simţit pe tata alături.

Ne-am îndreptat spre Putna, cu dorinţa de a afla veşti despre Părintele Adrian care revenise la locul inde a fost călugărit, aşteptând eternitatea.

Şi Mănăstirea Putna era altfel decât o lăsasem…ceva se petrece…ceva ce ştiu, ceva nedefinit, ceva ziditor… O linişte grăitoare. Un mister…Eminescu, Ştefan Cel Mare şi Sfânt, mai hotărâţi ca niciodată, de a ne da semne nevăzute pentru binele Neamului Românesc.
In biserica multi pelerini…Deodata s-a asternut tacerea, ceva ce nu puteam defini….un grup se plia.

Un cor angelic m-a incremenit.

Pe cripte apasă eternitatea!
S-au alaturat oare si ingeri?

Fusesem toţi prinşi într-un imn al Invierii, al bucuriei, al speranţei luminate, a zilei de maine.
Cântul liturgic m-a purtat pe moment într-o altă lume, sub privirile binecuvântate ale Maicii Domnului, a Tuturor Sfinţlor…

În România noastra cea adevarată, avem spiritul viiului…Nu avem de ce ne teme! Ori câţi doresc să ne risipească izvoarele, munţii, inimile, nu vor reuşi niciodată! Suntem mai puternici ca niciodată!….Noi cei tăcuţi şi tainici…

Parintele Adrian se simte bine. Uneori primeşte chiar vizite. Nu am dorit să răscolesc amintiri, şi l-am lăsat să se odihnească. Pentru mine a fost suficient să ştiu ca este într-un loc bun aproape de sfinţii neamului…

Ceahlăul îşi lasă tăcut umbra spre lacul Bicaz. O privelişte de vis în care eu şi soţul meu, Vasile, privind dansul norilor, încercam să desluşim semnele ce vin înspre noi.

O linişte nedesluşită în care mângâierea sacră a celor care păzesc Sfântul Munte o emană spre noi, ca o binecuvântare.

Încerc să descifrez mesajul pe care-l  simt în interior. O pace tainică strecurată în suflet. O bucurie a prezenţei nevăzute a îngerilor care veghează locul.
Vărful Ceahlău pare o cetate, o catedral a Neamului Românesc. Lângă el, cineva veghează, drept, falnic, de neclintit, îmbrăcat în armură aurie. În funcţie de “vremuri”, îşi ascunde piscul în nori, uneori plânge, alteori surâde. Pete albe de zăpadă ici colo, grădini de crini de gheaţă. Un Rai pământean, o altă lume, o lume tacută a celor care ştiu şi întăresc rădăcinile neamului.

Oare ar putea cineva să ne urnească munţii? Niciodată!!!

Aşa cum ne va fi şi credinţa străbună, de neclintit, aceeaşi, aşa cum ne-a fost lăsată, în ciuda vrerii unora ce nu reprezintă acest popor…

Spre asfinţit, pe apa lacului Bicaz, steluţe parcă coborâte din munte, vorbesc cu soarele, sclipesc enigmatic, unduindu-se după semnele cerului.

Par grăbite în a-şi spune ce au văzut în lume, ce zile vor venii…

Ceahlăul, “Perla Moldovei”, străjuieşte semeţ o lume, un neam, o Românie tainică.

Cu bucurie ne-am apropiat de Manastirea Petru Vodă.

Am regasit-o mai prosperă, mai primitoare. Pelerini, mai mulţi ca în alte locuri, pentru a-l întâlni pe duhovnicul Justin Parvu, pentru a primi din mâna sa, binecuvântare şi cuvânt de folos.
La uşa Parintelui oamenii aşteaptă răbdători, plini de încredere şi speranţă.

Da, “Părintele are multă treabă “, ne-a mărturisit un călugăr.
Coborâsem în micul cimitir unde Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa se odihneşte.
Coroane de flori, o flăcară ce va arde veşnic în acel loc dorit şi sfânt.
La Mănăstirea Petru Voda, cerul pare mai curat, o seninătate deplină pe chipurile celor care vieţuiesc în acel loc. În faţa mănăstirii, o măicuşă c-un chip luminos, culegea fericită flori de câmp. Radia în lumina credinţei!
Mănăstirea Petru Voda se poate număra printre puţinele locuri unde credinţa vibrează tainic cu imagini desprinse din Pateric.
Şi toate cu voia lui Dumnezeu, sub ochii celui mai mare duhovnic, Iustin Parvu, în jurul caruia zi de zi se alătură din ce în ce mai mulţi călugări.
“Nici nu sunt atâtea locuri câte cereri sunt”, ne spusese acelaşi calugar.
Şi noi vom fi alături de Părintele Iustin Pârvu, indiferent de vremuri. Harul lui Dumnezeu s-a revărsat peste aceste locuri, chiar dacă din cauza unor “paşi şovaielnici”s-a făcut tulburare în viaţa monahală.
Dumnezeu ne vorbeşte prin oameni aleşi, în a nu ne lăsa să ne risipim sau să ne îndepărtăm de tradiţia bisericii străbune.
Nu suntem singuri, mereu cu inima spre Cel de Sus.

Dumnezeu să-i dea putere bunul Parinte Iustin Pârvu, în a-şi păstori ani mulţi cu sănătate turma ce-l recunoaşte ca un om ales spre salvarea şi trezirea noastră cu faţa spre Dumnezeu.

Pe o terasă a “Pensiunii Brenda”, aşezată între Valea Largă şi Bicaz, plină de muşcate, încremenisem în faţa frumuseţii naturii, neputându-ne dezlipi ochii de la muntele drag.

Imagini de vis…În faţa noastră lacul, străjuit de Ceahlau.
Jocurile de lumini ce cad de pe munte spre apa sclipitoare,  ne determină să alunecăm şi noi cuprinşi de o vrajă, sub acea mantie tăcută şi miraculoasă.

Suntem speriaţi de-atâta linişte şi pace interioară. Parcă ceva vine spre noi ca o rugăciune.
Cerul mai albastru, soarele cald, verdele vorbitor, limbajul necuvântătoarelor şi murmurul duios al pădurii, al florilor din jur, ne fac să trecem dintr-o stare în alta.

Ceva nedefinit, greu de a se descrie în cuvinte. Sacrul din aceste locuri ne-a pătruns.
Parca acei îngeri nevăzuţi veghează ca eu şi soţul meu Vasile, să ne putem bucura de splendoarea sfinţeniei.
Pe terasa, citind cartea Parintelui Justin “Cu parintele Justin Parvu despre moarte, jertfa si iubire“, m-a surprins soţul meu prin lacrimile sale.

Emoţionat de paginile părintelui, impresionat de privelişte. L-am simţit vrăjit  spre bucuria mea.

Vom mai reveni aici. Prin puterea sa magică, Ceahlaul ne cheamă an de an…

Nori răzleţi se arată dupa culmi, dar “cetatea” are un aer împărătesc. Curg săgeţi de lumini şi umbre…Un vânt uşor îmi aduce o şoapta de pe munte…E vocea tainică ce-mi luminează ziua…

Mariana Gurza, fragment -“Destine umbrite”, 2008, Editura Atticea, Timisoara