Gheorghe Stoica: Cordunul
Cordunul
Cordunul meu iubit, te port
În minte totdeauna
Când noaptea farmecului tău
O zugrăveşte luna.
În nopţi senine când te văd
Sub bolţi cu mii de stele,
Cordun, tu satul meu iubit
Eşti cuibul vieţii mele.
Azi mii de amintiri mă port
Sub ale tale umbre,
Când înc’odată mai păşesc
Pe fermecate urme.
Privesc Cordunul plin de farmec
Cu zâmbetul copilăresc,
Pentru un cuib al amintirii
Şi-un loc pe care îl iubesc.
Ah, tu viaţă ce-ai trecut
Pe-atâtea căi răzleţe,
Eşti ca o rouă ce-a căzut
În mii de dimineţe.
Te văd, o, viaţă din trecut
Azi sub a mea gândire,
Te simt Cordunul meu iubit
Şi plin de fericire.
Mă văd iar seara la răscruci
În nopţile cu lună,
Şi parcă astăzi mai aud
Doinirea ta cum sună.
Când fermecat de-atâta dor
Visam tăcut şi iată,
Căci adormeam de multe ori
Pe lespedea de peatră.
Era săpat în piatră’adânc
Şi tăinuit un nume,
Pe care’n minte-l port – şi azi
E cel mai scump pe lume.
Sunt încântat de-atâta farmec
Şi de atâtea fericiri,
Cuib al copilăriei mele
Cordun, tu sat de amintiri!
Şi astăzi plin de fericire
Cordun iubit şi pitoresc,
Eşti singur loc de amintire
Pe care-l cânt şi îl iubesc.
Atâta dor şi-atâta cântec –
Atâta farmec şi iubire,
O!… tu Cordun, eşti satu’n care
Las cea mai scumpă amintire!…
La noi în sat
Azi raze dulci de fericire
‘Naintea noastră strălucesc,
O scumpă zi de amintire
În inimi care mă iubesc.
E-atât de pitorească viaţa
Lumina bate’n ochiul meu,
E-un vis de dulce amintire
Viaţa farmecului tău.
E-acelaşi vis al tinereţii
La gândul vieţii ce-l trăesc,
E’ndemnul care azi mă face
Să stau în satul ce-l iubesc.
E singur sat iubit în care
Frământ a minţilor gândiri,
Un cuib iubit, cu-atâta farmec
Tu sat, eşti plin de amintiri…
Înserare
Încet şi lin se lasă umbra serii –
Şi se întinde fără de hotare,
Mă uit şi văd cum soarele dispare;
Un vis pierdut, în tainele uitării.
Păşesc tăcut în urma unui car –
Văd unul câte unul plopi’n cale,
Privesc isvorul licărind în vale,
Şi plopi’n umbra nopţii cum dispar.
Iar întunericul, din ce în ce se lasă –
Tremurând a nopţii adiere,
Şi’nvăluind natura în tăcere.
Şi noaptea e atât de’ntunecoasă –
Şi rece ca o umbră-a morţii,
Iar eu rămân, să cânt tăcerea nopţii!…
Cordunul
În Cordun e cuibul vieţii
Căci aicea m’am născut,
Şi aicea’ntâia dată
Am dat primul meu sărut.
În Cordun natura este
De un farmec pitoresc,
Şi’n amurgul lin al serii
Îmi dă viaţă să trăesc.
Când pe cer răsare luna
Peste satul adormit,
Pare-un vis de biruinţă
În Cordunul meu iubit.
Unda nopţii când se’nalţă
Şi zefiru-adie’ncet,
În Cordun răsare’n umbră
O iubire de poet.
El iubeşte ochi albaştri
Şi-o guriţă de bujor,
Căci Cordunul azi e vrednic
De iubire şi de dor.
Loc mai dulce de viaţă
Şi iubire pân’acum,
Mi-a fost farmecul naturii
Şi în satul meu „Cordun”…!
Moldova
În valuri repezi, îţi mişti tu unda,
Şi glorioasă de-al tău avânt –
Curgi, mânată de valuri repezi,
Scăldând al nostru pământ.
Eşti limpede ca lacrima cursă,
Din munţii noştri de răsărit –
Eşti inima noastră de biruinţă,
Pentr’un voievod rătăcit…
Eşti limpede ca lacrima cursă,
De sub a munţilor culmi
Tu eşti izvor de viaţă,
Bine-cuvântat de români.
De-asupra, îţi plâng în tăcere,
Sălcile iubitoare de apă –
Iar vara în timp de amiază,
Vin vitele-aici de s’adapă…
Pe maluri sunt lunci şi zăvode,
Iar păsările, îţi ciripesc uşor –
Şi peştii în apă se joacă,
Şi broaştele-ţi cântă în cor…
Gheorghe Stoica
