Cuvânt și iubire

Blaise Pascal

(1620-1662)

“A-i spune unui om să trăiască în pace înseamnă a-i spune să trăiască fericit; înseamnă a-l sfătui să-şi creeze o stare de tihnă care i-ar îngădui să gândească în voie, fără să găsească vreun motiv de supărare; înseamnă a-l sfătui… Dar acest lucru ar mai însemna să nu-i înţelegem deloc natura.

Astfel, oamenii care-şi cunosc în mod firesc starea nu evită nimic mai mult decât tihna; nu ocolesc nimic când este vorba să caute emoţiile. Şi asta nu pentru că n-ar avea instinctul care i-ar putea face să cunoască adevărata beatitudine… Deşertăciunea, plăcerea de a se arăta celorlalţi.

Şi astfel când li se aminteşte că ceea ce caută cu atâta ardoare nu i-ar putea mulţumi, dacă ar răspunde, cum ar trebui s-o facă, dacă ar gândi profund, că nu caută decât o ocupaţie violentă şi împătimită care să-i distragă de la a se gândi la ei înşişi şi că de aceea îşi propun un scop atrăgător care să-i vrăjească şi să-i pasioneze, ei şi-ar lăsa adversarii fără replică; dar nu răspund astfel pentru că nu se cunosc pe ei înşişi. Ei nu ştiu că ceea ce caută este vânătoarea, nu prada.

Ei îşi imaginează că, dacă ar obţine cutare slujbă, se vor odihni la urmă cu plăcere şi nu simt natura nesătulă a lăcomiei lor. Ei cred sincer că odihna este ceea ce caută, dar ei nu caută decât tumultul.

Ei au un instinct secret care-i îndeamnă să caute distracţia şi ocupaţiile în afara casei lor, instinct născut din resentimentul nesfârşitei lor abjecţii; dar ei mai au un instinct secret, păstrat din măreţia primei lor naturi şi care-i învaţă că fericirea nu se află decât în repaus şi nu în tumult; din aceste două instincte contrarii, înlăuntrul lor se conturează un proiect, ascuns în adâncul sufletului lor, care-i îndeamnă să-şi caute odihna în mişcare şi să-şi închipuie că vor dobândi fericirea pe care n-o găsesc, atingând limanul odihnei, numai învingând obstacolele pe care şi le propun.

Aşa ne trece viaţa. Căutăm tihna, luptând împotriva piedicilor, iar dacă le-a depăşit, liniştea devine nesuferită; căci atunci, ori ne gândim la ticăloşia în care ne aflăm, ori la cea care ne ameninţă. Şi chiar dacă am fi la adăpost din toate părţile, plictisul, cu autoritatea lui caracteristică, izvorât din adâncul inimii, unde-şi are rădăcinile fireşti, ne va umple spiritul de venin.

Astfel, omul e atât de nefericit că el s-ar plictisi chiar şi fără nici un motiv, prin starea naturală a alcătuirii lui, şi e atât de vanitos, având o mie de motive de plictis, că un fleac, cum ar fi biliardul sau bătutul mingii, ar fi de ajuns să-l distreze.

…
Oamenii sunt încărcaţi încă din copilărie cu grija onorurilor, a bunurilor, a prietenilor şi chiar cu bunurile şi cu onoarea prietenilor. Sunt copleşiţi de treburi, să înveţe limbi, să facă exerciţii; sunt făcuţi să înţeleagă că nu vor fi fericiţi dacă sănătatea, onoarea şi averea lor şi aceea a prietenilor nu va fi în bunăstare; destul un singur lucru să lipsească şi nefericirea e gata. Li se dau astfel sarcini şi treburi care-i hărţuiesc din zori. – Iată, veţi spune, o ciudată manieră de a-i face fericiţi! Ce s-ar putea găsi mai mult pentru a-i face nefericiţi! Cum adică, ce s-ar putea găsi? N-ar trebui decât să li se ia toate grijile; atunci ei s-ar vedea pe ei, s-ar gândi la ceea ce sunt, de unde vin, încotro se îndreaptă: aşa se face că ei sunt mereu ocupaţi şi îndepărtaţi de aceste gânduri. Şi, dacă după ce lis-au pregătit atâtea ocupaţii, tot le mai rămâne un răgaz, sunt sfătuiţi să se distreze, să se joace, pentru a fi ocupaţi.

Cât de goală şi plină de mârşăvii este inima omului!

…
Suntem atât de nefericiţi încât nu ne putem bucura de nici un lucru decât cu condiţia să ne supărăm dacă el nu reuşeşte; ceea ce s-ar putea întâmpla, şi se întâmplă în fiecare clipă. Cine va găsi secretul de a se bucura de un bine fără să se supere de contrariul lui va găsi dezlegarea: aceasta este mişcarea perpetuă.

…
Când un discurs firesc zugrăveşte o pasiune sau un efect, descoperim şi în noi înşine adevărul pe care îl auzim, dar, neştiind că el se află acolo, suntem gata să-l iubim pe cel care ne-a făcut să-l simţim; căci nu dintre-ale lui ni-l împărtăşeşte, ci dintre-ale noastre. Binele pe care ni-l face ne îndeamnă să-l iubim, în afară de faptul că inima este înclinată să-l îndrăgească tocmai pentru această comuniune a înţelegerii.”

(Fragmente extrase din cartea : Pascal – Cugetări,  Editura AION, Oradea , 2000, www.edituraaion.ro

Traducerea: Maria Ivanescu si Cezar Ivanescu)