Vavila Popovici: Recunoştinţa – “Miezul dragostei”
„Recunoștința este miezul dragostei față de cei care ne iubesc, a dragostei față de semenii noștri, de la care ne vin multe ocrotiri, și binefaceri nespus de plăcute.”– Silvio Pellico
Recunoştinţa este un sentiment de mulţumire însoțit de bucurie, ca răspuns la primirea unui dar. Este o manifestare a curățeniei și nobleței sufletului omenesc care încununează multe virtuți. Având un conținut spiritual creștin, o găsim prezentă în ideea de mulțumire pe care fiecare dintre noi o cunoaște din rugăciunile zilnice. Tradusă din textul latinesc – grația, redă gratitudinea omului pentru binefacerile pe care le conștientizează. Existența recunoştinţei ca sentiment, ca atribut moral, demonstrează că lumea poate avea un sens pozitiv, că pot fi îmbunătățite relațiilor dintre oameni.
Cel stăpânit de acest sentiment se exprimă funcție de fondul lui psihologic, de nivelul de conştiinţă, de religiozitatea avută în suflet. De fapt, omul alege între bine și rău, între a recunoaște și a fi mulțumit de ceea ce primește sau de a se opune prin respingerea darului primit, a se crede neîndreptățit sau a constata că totul îi provoacă repulsie, revoltă, starea putându-i duce pașii la găsirea rușinoasei porți a trădării, despre care nuvelista italiană Elza Morante spunea: „Cea mai mare ticăloșie este trădarea. Dacă însă cel trădat este propriul tău părinte, propriul tău superior, ori un prieten, atunci se ajunge la josnicia cea mai demnă de dispreț”.
Există de asemenea un aspect paradoxal al recunoştinţei: cu cât suntem mai recunoscători, cu atât vedem mai multe motive de a ne afla în această postură și cu cât devenim mai nerecunoscători, găsim mai multe motive de nerecunoștință. O persoană cu credinţă religioasă sau spirituală poartă cu sine acest sentiment al recunoștinței, este într-o relație cu Divinitatea, cu sursa binelui, are un respect, o apreciere pentru darul primit, el putându-se numi chiar job, recunoştinţa făcând ca persoana respectivă să trăiască ulterior într-o stare plină de bucurie, liniște și pace, toate acestea ajutând-o să crească din punct de vedere spiritual și material, să dobândească cu timpul experiență, înțelepciune, să fie o persoană iubită și iubitoare. Iată de ce am și vorbit într-un eseu anterior despre nevoia și beneficul muncii.
Actul recunoştinţei este un act de iubire, este o forţă miraculoasă care se naște în noi, „este ca o energie vie, care îți luminează calea pentru ca tu să devii mult mai mult decât ai experimentat deja!”, exprima scriitoarea americană Louise Hay. Filozoful roman Cicero spunea că „Recunoștința nu este doar cea mai importantă dintre virtuți, ci și părintele tuturor celorlalte”.
Nimănui nu îi este de ajuns el însuşi. Întotdeauna avem nevoie de cei din jurul nostru, ca atare recunoştinţa este un act ce ţine de existenţă și neglijarea ei este „un act de nebunie (de ne-plinătate a inimii)”, o ruptură în comuniunea existenței noastre. Se știe că „Universul este o imensă oglindă și ceea ce exprimăm înspre el ni se întoarce înapoi. Dacă este iubire şi recunoştinţă, vom primi înapoi aceleaşi lucruri”.
Recunoștința se exprimă prin cuvinte, dar şi prin fapte. Sigur că avem libertatea de a alege să fim recunoscători sau nerecunoscători, chiar provocatori. Alegerea se face în deplină libertate, pentru a se putea trece la acțiune. A acționa în libertate necesită însă judecată, spre a nu se acționa în mod anarhic, a nu leza interesele celor din jur. Omul are nevoie de libertate, dar trebuie să accepte și așa zisa non-libertate, altfel echilibrul social nu este posibil. Soluția optimă este greu de găsit, de aceea ea trebuie mereu analizată și determinată, stabilită în funcție de condițiile concrete interne și externe dintr-o familie, dintr-o colectivitate, dintr-o țară, având în vedere, desigur, aspectul moralității.
Din punct de vedere lingvistic morala cuprinde ansamblul normelor comportamentale individuale față de propria conștiință cât și față de colectivitate, în așa fel ca aceste relații să nu provoace distorsiuni în normele stabilite de societatea în care trăiește individul. Altfel, ne putem trezi cu învinuiri, încălcări ale legilor, dar și ale bunei cuviințe. Respectarea unor reguli și legi, se impune, regula fiind „o aproximație a realității, pe când legea reprezintă realitatea redusă nu la aproximație, ci la absolut”. Cu alte cuvinte, legea este un instrument cu care ne descurcăm în realitatea ce ne înconjoară, pentru a ordona lucrurile, faptele, ca ele să ne poată fi folositoare.
Când ești plasat într-un loc, de exemplu, ai niște responsabilități, trebuie să ai o conduită pe care s-o urmezi conform regulilor și legilor cerute și de tine cunoscute. „Eroismul” poate fi obținut doar cu motivații raționale, adânc cunoscute, nicidecum prin lipsă de respect, ingratitudine sau trădare. Trebuie să porți recunoștință părinților care te-au crescut, familiei care te-a ajutat, prietenilor, dascălilor, celor care te-au ajutat să realizezi ceea ce ești, șefilor tăi care te-au încadrat în colectivul lor, țării care te hrănește și te adăpostește, oricare ar fi ea. Sau… ești atât de preocupat de cariera ta încât găsești că este bine să acționezi singur, într-un mod „original” pentru a obține o glorie și nu ai timp și nici prin cap nu ți-a trecut gândul recunoștinței?
Nemulțumirile pot fi discutate. Dacă te arunci de unul singur fără să știi în ce ape adânci vei înota, ce vârtejuri te pot aștepta, îți distrugi viața. Prin lipsa de recunoștință se dă dovadă de orgoliu, poate chiar de răutate, egoism sau inconștiență. De aceea, nerecunoștința este un păcat greu care poate duce la distrugerea vieții.
„Nu te lăsa influențat de gândirea și mentalitatea acestui veac și a oamenilor lipsiți de evlavie. Nu fi unul nemulțumitor!”, ne sfătuiesc veghetorii credinței. Cu adevărat, mai bine este a gândi la cine și ce a investit în viața ta, la efortul pe care l-ai făcut pentru a dobândi un loc în societate (dacă l-ai dobândit!) și a păstra o atitudine de mulțumire în inimă pentru toată viața. Este vorba despre o conlucrare dintre minte și inimă, dintre înțelegere sau cunoaștere și iubire. Înțelegerea sau cunoașterea presupune discernământul, în urma căruia se face alegerea. Alegerea adevărului și binelui este indispensabilă în opera de desăvârșire a omului.
Înțeleptul Socrate în dialog cu Kriton, îl întreba: „Oare nu înțelegi că în fața zeilor și a oamenilor cu judecată, patria este cea mai prețuită, mai însemnată, mai sfântă și mai respectată decât mama, decât tata, decât toți strămoșii? Că pentru patrie, chiar când ne supără, trebuie să avem venerație, supunere și îngrijire mai mult decât pentru tată? Că pe dânsa sau o îndupleci prin convingere, sau, dacă nu, trebuie să faci ce-ți poruncește și să înduri în tăcere ceea ce ea a poruncit: fie bătălie, fie lanțuri, fie chiar de te-ai duce în război, să cazi rănit sau mort?”.
Vorbind despre recunoștință, istoricul, politicianul român Nicolae Iorga spunea că ea „este înainte de toate o datorie către tine”, ca recunoaștere a ceea ce suntem, ca luminare a raporturilor noastre cu divinitatea și cu semenii noștri, ca o scară care duce la creșterea noastră. Această creștere sau înălțare este menirea fiecăruia dintre noi. Și-atunci mă întreb: Când condamni şi trădezi, când abandonezi oamenii care ți-au fost alături la bine și la greu, mai poate încăpea în sufletul tău sentimentul iubirii? Mai poate fi vorba de „creștere”? S-a dovedit în timp că recunoștința atrage recunoștință, nerecunoștința atrage disprețul, iubirea atrage iubire și neiubirea – ură. Sentimentele pe care încerci să le trăiești astăzi, atrag faptele tale cugetate sau necugetate, pe care le vei experimenta mâine și care-ți vor defini viața.
Vavila Popovici
Raleigh, Carolina de Nord
