Platon: Mitul Cavernei
“- Acuma, reluai eu, reprezintă-ţi în felul acesta starea naturii noastre cu privire la ştiinţă şi neştiinţă, închipuieşte-ţi nişte oameni într-o locuinţă subterană, în formă de peşteră, având pe toată lăţimea ei o intrare deschisă la lumină; aceşti oameni sunt acolo din copilăria lor, cu picioarele şi gâtul în lanţuri; în acest fel că ei nu se pot nici mişca, nici privi în altă parte decât înaintea lor, lanţul împiedicându-i a întoarce capul; lumina le vine de la un loc aprins departe în spatele lor; între foc şi prizonieri trece un drum ridicat: Imaginează-ţi că pe acest drum este construit un zid mic asemenea paravanului pe care acei ce arată marionetele îl aşază în faţă şi deasupra cărora ei îşi arată minunăţiile lor.
– Văd aceasta, spuse el.
– Închipuie-ţi acum de-a lungul acestui zid oameni care duc tot felul de obiecte care depăşesc zidul, statuete de oameni şi animale în piatră, în lemn şi în alte feluri de materii; natural, că între aceştia unii vorbesc, alţii nu.
– Este, spuse el, un tablou straniu şi stranii sunt prizonierii.
– Ei seamănă cu noi, am răspuns, şi înainte de toate crezi tu că într-o asemenea situaţie ei au văzut vreodată altceva din ei înşişi şi din vecinii lor decât umbrele proiectate de foc pe pereţii cavernei care le stau în faţă?
– Cum ar fi făcut-o, observă el, dacă sunt forţaţi să stea toată viaţa lor cu capul nemişcat?
– Şi pentru obiectele care trec nu este acelaşi lucru?
– Fără îndoială.
– Dar dacă ei ar putea vorbi împreună, nu crezi tu că ei ar lua, ca obiecte reale, umbrele pe care le văd?
– Este necesar.
– Şi dacă peretele din fund al peşterii ar avea un ecou, de fiecare dată ce unii din purtătorii obiectelor ar vorbi, ar crede ei că aud altceva decât pe umbrele care trec înaintea lor?
– Pe Zeus nu, spuse el.
– Desigur, reluai eu, aceşti oameni nu vor atribui o realitate decât umbrelor obiectelor fabricate.
– Este absolut necesar.
– Gândeşte-te acum la ceea ce li s-ar întâmpla în mod natural dacă ei ar fi scăpaţi de lanţurile lor şi ar fi vindecaţi de neştiinţa lor. Dacă unul din aceşti prizonieri ar fi desfăcut, dacă el ar fi forţat să se ridice numaidecât, să întoarcă gâtul, să meargă, să ridice ochii către lumină; făcând toate aceste mişcări, el va suferi – şi orbirea luminii îl va împiedica să distingă aceste obiecte, din care, înainte, nu vedea decât umbrele. Ce crezi tu că ar răspunde el, dacă cineva ar veni să-i spună că el nu a văzut până atunci decât numai fantome goale, dar că acum, mai aproape de realitate, şi întors către obiecte4e mai reale, el vede mai drept?
Dacă, în fine, arătându-i fiecare din lucrurile care trec, l-ai obliga să spună întrebându-l ce sunt acestea? Nu crezi că el ar fi încurcat şi că umbrele pe care le vede înainte îi vor apărea mai adevărate decât obiectele care îi sunt arătate acuma?
– Mult mai adevărate, recunoscu el.
– Şi dacă îl sileşti să privească lumina ea însăşi – ochii săi .nu vor fi răniţi? Nu va fugi el de privirea ei, pentru a se reîntoarce la lucrurile pe care poate să le vadă şi nu va crede el că acestea sunt mai distincte decât cele care i se arată?
– Desigur.
– Şi dacă, reluai eu, el este smuls din peşteră cu forţa, dacă este pus să urce urcuşul greu şi prăpăstios şi dacă nu i se dă drumul înainte să fie târât până la lumina soarelui, nu va suferi el mult şi nu se .va plânge de aceste maltratări? Şi când va fi ajuns la lumină, va putea el, orbit de strălucirea ei, să distingă singur între lucrurile pe care acum le numim adevărate?
– Nu o va putea face, răspunse el, cel puţin la început.
– El va avea nevoie de obişnuinţă pentru a vedea lucrurile din regiunea superioară, întâi, va distinge mai uşor umbrele, apoi chipurile oamenilor şi ale
celorlalte obiecte care se reflectă în apă, după aceea, înfruntând lucirea stelelor şi a lunii, va putea să contemple mai curând în timpul nopţii corpurile cereşti şi cerul însuşi decât ziua, soarele şi lumina soarelui.
– Desigur.
– La sfârşit, îmi închipui, va fi soarele însuşi, în locul lui şi nu imaginile lui goale, reflectate în apă sau alte lucruri.
– Este necesar, zise el.
– După aceea va ajunge la concluzia despre soare, că acesta face anotimpurile şi anii, că el conduce totul în lumea care se vede, şi că, într-un fel oarecare, este cauza a tot ceea ce vedea cu tovarăşii săi în peşteră.
– Sigur că va ajunge la această concluzie.
– Atunci însă aducându-şi aminte de prima sa locuinţă, de ce se ştie (cunoaşte) acolo şi de cei care au fost tovarăşii săi de captivitate, nu crezi tu că el se va bucura de schimbare şi că va plânge pe aceştia din urmă?
– Da, desigur.
– Şi dacă aceştia şi-ar împărţi între ei onoruri şi laude, dacă ei ar avea premii pentru acela care prinde cu un ochi mai ager trecerea umbrelor, care-şi aduce mai bine aminte de cele care trec de obicei întâi sau cele din urmă, sau de cele care trec împreună şi care, prin aceasta, ar fi cel mai îndemânatic a ghici apariţia lor, crezi tu că omul nostru ar fi gelos de aceste distincţii şi că ar invidia pe acei dintre prizonieri care sunt onoraţi şi puternici? Sau nu ar prefera el de o mie de ori, ca şi eroul lui Homer, să nu fie decât servitor la plug şi să sufere totul pe lume mai curând decât să se reîntoarcă la vechile lui iluzii şi să trăiască aşa cum trăia?
Acuma, dragă Glaucon, reluai eu, trebuie să aplicăm punct cu punct această imagine la acelea ce am spus mai sus; să comparăm lumea pe care ne-o arată vederea cu timpul petrecut în închisoare şi lumina focului care o luminează, puterii soarelui; cât despre ridicarea în regiunea superioară, la contemplarea obiectelor ei, dacă tu o consideri ca o ascensiune a sufletului către inteligibil, atunci nu te vei înşela asupra gândirii mele, fiindcă tot doreşti s-o cunoşti, în ceea ce mă priveşte, aceasta este părerea mea: în lumea inteligibilă, ideea binelui este percepută cea din urmă şi cu greutate; dar nu poţi s-o vezi fără să tragi concluzia că ea este cauza a tot ce este drept şi frumos în toate lucrurile. Că ea a creat în lumea vizibilă lumina şi pe suveranul luminii şi că, în lumea inteligibilă, ea însăşi este suverană şi împarte adevărul şi inteligenţa.”
(Platon: Republica, cartea VII)
