Cuvânt și iubire

Vrând să răspundă la întrebări, romanul domnului profesor Traian Ghe Cristea, tipărit la editura Editgraph, Buzău, ridică alte întrebări, mai numeroase decât cele la care răspunde.

De-a lungul istoriei, luând sub lupă perioade diferite, vom constata existența unor puncte, poate de multe ori, cu aspect disparat, dar în realitate unite prin fire nevăzute. Tot ce a devenit istorie, a fost cândva cotidian, trăit de oameni  care prin modul de a vedea viața, de a duce mai departe învățături primite de la înaintași, s-au înrădăcinat în amintirea  celor din jurul lor, dându-le speranța  luptei pentru ziua de mâine, pentru vise prea îndrăznețe, considerate de unii himere. Că au fost de apreciat sau nu, au generat reacții, au obligat la atitudini.

          Prin cartea Iubire fără sfârșit,  Traian Ghe. Cristea, profesor, cât o viață de om, face prezent în viața noastră un astfel de punct în care s-a consumat istoria unor ani din  care s-a revărsat apoi rodul asumării acesteia. Mama este, în cartea de față, piatra de temelie a transmiterii credinței în Dumnezeu, a modelării aluatului, omului, de la copil la matur.  Cum spunea printele N. Steinhardt „dăruind vei dobândi”. Mama nu poate să demonstreze cum crește sensibila sămânță a credinței nestrămutate decât prin propriul exemplu, de multe ori de neînțeles, irațional pentru micul Emanuel. Fire sensibilă, prea sensibilă, poate, ca un suvoi greu de stăvilit, o fântână de curiozitate și nedumerire, copilul găsește în mama sa leacul febrei sale de a cunoaște și nu oricum: nu pot să țin minte decât ce înțeleg, deci o fire analitică, devenit peste ani Emanuel Iovi, fostul profesor, dresorul de himere, călător prin cotloanele scrisului,căutător de pulberi siderale prin policromia gândurilor. Felul de a fi al mamei, blândă și iubitoare, îl făceau să treacă peste lipsuri: Erau și zile seci, când foamea ne bântuia lacomă și pe masă n-aveam decât un boț de mămăligă, păstrat de mama într-un ștergar alb, de in. Ea nu dispera, îmi zâmbea și-mi spunea că va pregăti pentru mine ce n-a văzut Parisul. Când mă întorceam simțeam că mama a făcut o minune; mirosea în bucătărie atât de frumos, încât săream la gâtul ei, o sărutam și o întrebam dacă ea face minuni. Dar cu ce era  masa plină? Felii de mămăligă fripte pe plită; cartofi copți, frământați cu mujdei de usturoi verde, o grozăvie!. Mama nu mânca  însă odată cu fiul ei. Acesta observă și o urmărește. Mânca doar cojile de mămăligă și, pe urmă spre uimirea copilului spunea: Mulțumescu-ți, Doamne!. Sau  Mama s-a sculat mai dimineață, ca să pregătească micul dejun. Nu era cine știe ce, dar mi se părea un  dejun sărbătoresc.Un ceai aromat, numai cum ea știa să facă; pâine prăjită, unsă cu margarină, mieji de nucă pudrați cu zahar și scorțișoară.(…) În jur totul era curat și ordonat, iar mama zâmbitoare și frumos îmbrăcată pentru Sfânta Biserică. Avea chipul luminos… Într-o iarnă cumplită, cei doi rămăseseră fără lemne, având doar cu o biată lampă de gaz. Rina, prescurtarea de la Ecaterina, numele mamei, răcită nu dorea să-și sperie băiatul, se lupta cu boala: Să nu te sperii de ce-i afară, de starea mea, băiete. Așa e în viață; mai trece omul și prin zile negre. Mai rău când în suflet e viscol, când în inimă bântuie furtuni și când în gânduri pătrunde otrava disperării. Leacul nostru- i credința. Credința în bine, ea ne ajută să rezistăm cu dârzenie… Ducându-se după ultimul mălai rămas, să facă un terci, găsește ușa de la magazie deschisă de viscol și  zarvă mare făcută de vrăbiile ce căutau adăpost și se cuibăriseră pe hol.

 – Nu te teme, băiete. Păsările cerului sunt înfometate și înfrigurate.[…]

 – Ce să fac acum? spune Emanuel.

 – Să le ajuți. Ia jumătate din mălaiul pentru terciul promis ție, pune apă caldă peste el, frământă bine și dă-le să mănânce, fără să le sperii.

  – Dar noi ce-o să mâncăm dacă le dau din mălaiul pentru terci?

  – Fii făr grijă, nu ne lasă pe noi Dumnezeu.

Băiatul face ce i se spune, după care mama îi povestește de la ce sfântă vine numele ei, de Ecaterina, și cât a pătimit mucenica. Fascinat, dar și pus serios pe gânduri este trezit la realitate de ciocănituri în ușă. Venise buna și milostiva noastră vecină. Zise: V-am adus ceva de-ale gurii și o sticlă cu gaz,pentru lampă,că e greu pe așa  vreme să n-ai nici de unele. Da de ce stați în frig? Bănuiesc eu, s-au terminat lemnele. Hai, că după ce plec, mă întorc să v-aduc un coș de ciocălăi de porumb, că tot îi rod șoarecii în magazia mea.

Aceste exemple s-au întipărit în mintea omulețului ca încrustate în piatră.

Scena petrecută la cimitir a pus sufletul și mintea băiatului în fața unor grele concluzii. A văzut o față nebănuită a realității, trăită frumos lângă ființa care i-a dat viață, singurătatea, cu mușcătură adâncă, simțită doar la mormântul celor care nu mai sunt. O matrice a devenirii. Aspecte pe care trebuie să le întâlnească, ca apoi să le înțeleagă, măcar mai târziu.

Toate acestea și le aduce aminte cu mari emoții chiar dacă cu cât înainta în vârstă, cu atât îl lătrau mai mult grijile și era zilnic nemulțumit, măcinându-se în interiorul ființei sale. Iovi este un scrupulos, Se făcuse mărișor, cu cartea nu stătea prea bine, nu pentru că nu lar fi dus capul; dimpotrivă, minte avea cu carul,slavă Domnului! ci pentru că prea vroia să despice firul în patru, să ni se deschidă ochii și să vadă și el mai limpede lucrurile, probleme vieții lui pe pământul acesta.

Dragostea și credința mamei, l-au ocrotit, dar în fața zbuciumatului sentiment al dragostei, în fața întrebărilor chinuitoare despre ce e iubirea si de câte feluri, răspunsurile sau sfaturile nu  aveau consistența dorită. „Fețele iubirii” îl perpelesc pe Emanuel: Cum adică iubire? Că eu aud de la oameni „Te iubesc cutărică”, gândea el dar, Iubirea este ca o dulce căldură împrăștiată de razele de soare, primăvara în toată ființa omului. E ca un soare lăuntric, îi spune mama. Lui însă îi luau foc obrajii când o vedea sau se gândea la țigăncușa Saveta. (…)el simțea pentru fata cu cireșe la urechi altceva decât simțise până atunci pentru o ființă, o altfel de iubire decât pentru mama sa. Iubire mare a fost pentru ea! La bostană, la pepeni, după scena de amor, a urmat amărăciunea, Saveta nu era singură îi distrase atenția cât ceilalți au încarcat căruța cu pepeni.  Depășind măsura la adăpostul întunericului, un confrate al țigăncii l-a trosnit de la lăsat mai mult mort decât viu. Dar, la poliție, Emanuel s-a făcut că nu o cunoaște pe Saveta, pentru a nu fi pedepsită. Mare caracter! Făcut de rușine, umilit, bătut, băiatul nu se răzbună. Învățătura mamei  a dat roade! Cuprins de remușcări se duce la preot, acesta cu blândețe îi spune: „Venim pe lume din mare iubire, decoperim atâtea feluri de a iubi, dar nu știm, Emanuele, că prin iubire, ne înălțăm, nu ne coborâm. Noi nu cădem în iubire, ci îi ieșim în întâmpinare…”

Apoi descoperă că „si din iubire se poate muri”. Steluța, vecina lor, Cum să moară fata aia minunată, bună și frumoasă ca o zână?

A avut multe aventuri, Emanuel, amoroase, spre necazul Rinei că nu se așează și el la casa lui ca tot creștinul. A avut însă noroc și de „îngeri păzitori”, unul fiind, profesoara de română, care o repezit-o pe femeia de servici, considerată și codoașă pentru că spiona cadrele turnându-le la Securitate. Personajul nostru face cunoștință cu fața ascunsă și periculoasă a ipocriziei umane, a răutății gratuite, a felului de a fi al unora dintre semenii săi, profesori, colegi…

Vremurile copilăriei, adolescenței, tinereții și chiar ale maturității lui Emanuel sunt străbătute de schimbări sociale, ce alterează comportamentul oamenilor. Imprevizibilul este ca un șarpe pândind din toate bălăriile finței umane.

Aventurile  amoroase ale lui Iovi se opresc însă brusc, la întâlnirea persoanei care avea să-i devină soție, Daria. Pe cât de mult l-a tulburat acest vierme al amorului așa a dispărut odată cu găsirea a ceea ce căuta de multă vreme. Nu focul aventurilor, ci căldura unui cămin, bucuria unei familii.

Iubire fără sfârșit se postează ca o bornă, pentru acea perioadă, din punct de vedere al vieții sociale, al devenirii personale. Conflictul acerb al scrupulosului profesor este domolit și canalizat pozitiv după discuția cu preotul Gheorghe venit la spital. Sentimentul de goliciune vine din pierderea nedorită a încrederii în sine și abuziva cantonare în sălașul modestiei. Experiența de viață a părintelui, în slujba unui destin fără orar săptămânal nici chiar zilnic, pune un diagnostic spiritual de echilibru. Totul ține de echilibru. Modestia  cantonată în alte cămări ale sufletului și mai mult decât trebuie, dezechilibrează balanța existenței. Sfârșitul este normal: în univers unii vin alții pleacă, rostul nu este anticipativ. Profesorul pleacă din lumea în care s-a zbătut să împace dileme, pe o bancă, în fața bisericii, ca și cum corpul greu de materie nu mai poate urma sufletul detașat de efemerul acestei vieți. Dornic de a găsi o dragoste din care a băut câte puțin, doar să nu moară de sete, cultivată de mama sa, candidat la alunecarea din timp, în univers (…), descoperise, în final, cine este el cu adevărat între actorii care l-au pândit cu furie, cândva,  pe alt mal decât cel pe care mulți se află ca și colega lui care-i spunea ce învățase de la mama ei: Natalițo, nu fi proastă, vâr-te-n față. Nimic să nu te mulțumească la altul; tu să găsești nod în papură orișicui. Să vază cei din jurul tău că tu ești cea mai deșteaptă. Să-i vezi la picioarele tale. 

Învățăturile mamei, energie motrice, sunt indicatoare de necontestat. Indiferent  cât de contrastante sunt personajele în viața lor.                                                    

Autorul spune în „Preludiu”-l simfoniei sale: Uneori mă întreb cine are ori va avea nevoie de aceste nătângi destăinuiri pe care mereu le-am socotit trădări ale sufletului prin rostire. Zădărnicie să fie oare că eu vorbesc din peșteră cu mine, cu tine, cu voi?

Răspunsul îl dă, parțial, dar edificator, semnatara prefaței, prof. drd. Sava Manuela Camelia: „Este o carte cum puțini scriitori au știut să plăsmuiască, autorul situându-se în descendența unui Ion Creangă (care o adorase pe Smaranda cea făcătorare de minuni), a lui Ion Slavici (care concretizase portretul mamei duioase, zgârcite, dar iubitoare în „Mara”) sau a lui Lucian Blaga (care îi era recunoscător acelei Eine Urmutter, mama primară, primordială), scriitori care au închinat, la rândul lor, iubirea fără sfârșitul sfintelor ființe care le-au dat viață.”

Teo Cabel