Cronică, Ion Roșioru, la volumul „Tablouri fără semnătură” – Teo Cabel
Placheta lui Teo Cabel, apărută în 2010 la Editura Lorilav ( Buzău) și intitulată Tablouri fără semnătură, este expresia unui debut editorial matur. Puțin i-a mai lipsit poetului să nu atingă vârsta la care însuși Marele Alpha și-a adunat numele pe cartea dintâi. Poetul demarează prin a-și etala și relata raporturile sale cu divinitatea care, deși omniprezentă, nu se lasă niciodată văzută( Ferestre).
În sillage bergsonian, poetul stabilește o demarcație precisă între timpul său interior și cel cosmic și, ambițios din fire, vrea ca prin combustia celui dintâi să se înscrie competitiv în cel de-al doilea și să-l amprenteze cât mai convingător(Confesiune).
Timpul propriu are, cu certitudine, și o dimensiune religioasă pe care poetul o conștientizează și și-o asumă cu toată responsabilitatea și angajarea sufletească, precum în aceste sonuri de colind: „Afară-i ger și alb./ În suflet e Ajunul/ Și înfiorat de taină/ Se apropie Crăciunul// În Peștera din suflet/ Se naște Domn Hristos,/ Topind al vieții urlet/ Într-un colind frumos.”(Peștera-suflet).
În raport cu miracolele firii, creștine sau laice, poetul e, firește, un privilegiat:
„Sunt nopți, când un păianjen uriaș/ Își face pânză de la lună la pământ,/ O pânză-harpă,/ Al cărei cântec îl aud doar poeții”(Aceeași lumină). Acestei ființe iubite de Cel-de-Sus, l-am numit pe poet, îi este permis să participe la eternele, chiar dacă repetabile, procese ale Creației ce-și are dinamica ei ce-i amintește muritorului că nu-i, totuși,singur în univers:„Noaptea se-ntunecă peste porți/ Ca pașii lui, semănând umbrele,/ Colo o stea, colo alta…/ Când se uită roată cerul este plin”(Paznicul).Conștientizându-și firea alteritară, poetul s-a simțit dintotdeauna sfâșiat romantic între „un sentiment de zbor/Și unul de stâncă”(Ecou). Tot așa, el se dedublează neîncetat, în descendență baudelaireană, în ceva angelic și altceva demonic (Picături de cer).Gesturile de smerenie și de iubire a semenilor sau a părții edenice a naturii înconjurătoare, alternează cu pornirile instinctuale de a face rău și de a macula opera divină: „Iubim florile/ În vază, iar pe pământ/ Le strivim/ Cu piciorul…” (Iadul). Omul are o reticență funciară în a-și deschide larg viselor brațele și a le da frâu liber să pătrundă în sufletul său înfricoșat și pudic să părăsească teritoriul realului, ca și cum acesta ar putea fi cumva contaminat de imaginație(Visele).
Debutantul aduce o nouă viziune asupra timpului, în sensul că dispune pe orizontală axa verticală a acestuia și-i dă formă de circumferință de cerc (Lângă mine strămoșii). Poetul are un adevărat cult al tatălui căruia-i sincronizează toate vârstele și pe care-l simte prezent în întreaga sa ființă fizică și spirituală și, mai mult decât atât, trecut în nepoții lui, nealții decât copiii poetului, cinci, după prefațatorul Marin Ifrim, patru, conform unei însemnări de pe Blogul lui Liviu Ioan Stoiciu. Tatăl, deși trecut la cele veșnice, e pretutindeni în natura înconjurătoare, chiar și în frunzele pe care gospodarii le ard primăvara prin grădinile în care fac binevenita curățenie de sezon (Nostalgie).
Proiecția metafizică a sinelui îi prilejuiește poetului poeme antologice, memorabile prin misterul lor potentat prin sugestia imprecisă. Cultivă uneori smerenia metodică și se căiește că nu i-a deschis Domnului când acesta i-a bătut la poarta inimii ori când a ezitat să se împărtășească din lumina Lui spirituală(Umilitate). Dragostea e percepută ca ardere de tot în această lume alienată în care e tot mai frig. Poetul știe să-și dozeze captivant ironia și sentimentalismul, precum în strălucitorul poem Sunt doar un om.
De salutat e poetul și în ipostaza de strunitor impecabil de sonuri ce trimit la marea poezie a lumii, prozodia clasică găzduind o viziune modernistă dintre cele mai îndrăznețe: „Zâmbetul tău mi-a mușcat ochii!/ Da, durerea este o femeie frumoasă!/Vorbele tale rotunjeau dedeochii,/ Păsări flamingo plecară la coasă!// În zațul de cafea strălucea un bob de aur,/ Șoapta-i ascunsă după ureche,/ Se înfoia vântul, palid balaur,/ Și lebăda plângea fără pereche…// Miresele-n rochii dospeau prin dantele,/ Castelul, la poartă țintea cavalerul,/ Din stele făcurăm doar simple caiele,/ Iubirii să-i smulgem prin noapte misterul…// Și-apoi, dimineața, cu lapte pe masă,/ Șoptim îngânând: durerea-i frumoasă!”
(Romantică)
( Din articolul „Doi poeți buzoieni” publicat de Ion Roșioru în Bucureștiul Literar și Artistic, nov.2012)
