Colocviile de Marți / The Tuesday Colloquiums
COLOCVIILE DE MARȚI / The Tuesday Colloquiums 25iunie 2013, 5 pm, Calderon 39
Anul IV, nr. 6 (44). Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, (Re)lansări de cărți, Proiecte, Portrete, Întâlniri
Tema: Moarte în iunie. Eminescu
Death in June, grupul neofolk englez creat de Douglas Pierce în 1981, a fost conexat speculativ cu Noaptea cuțitelor lungi, Sturmabteilung, din 30 iunie 1934, sau cu asasinatul din Sarajevo la începutul Primului Război Mondial. Douglas P., acum în Australia, a mărturisit, însă, că, în fapt, a auzit greșit această sintagmă și a făcut-o nume al trupei. Moarte în iunie se aude, la noi, Mihai Eminescu.
Intalnire cu scriitori de la Oglinda literara
Amfitrion: Dr George Anca
Intervenții:
Adrian Botez: Sfinți militari, genii protectoare de neam, mucenici și martiri: Mihai Eminescu
Gheorghe Neagu: Eminescu în Oglinda literară
Puși Dinulescu: Luna – Eminescu, Lorca
George Anca: Doctorat coreean – Eminescu și Kim Sowol
Nicolae Drăgulănescu: Comunism și societate informațională în Peninsula Coreeană
Mihai Teodorescu: Influența religiei asupra politicii
Viorel Speteanu: Traian și Decebal pe Columnă
Marian Stroia: Cuza și Carol
Tuor Nedelcea: Grup statuar alegoric Papă-Teoctist
Lansări:
Felix Sima: Album cu versuri și icoane, Ruda-Măgura, 2013
George Toma Veseliu: Colonia, Bibliotheca, 2013
Mircea Monu: Nemateria, Ipoteza Smarandache și Fuziunea informației, Duran’s, 2013
Teatru de poezie:
Memento mori de Mihai Eminescu, interpretează studenți UNATC
Azalee de Kim Sowol
Portrete: Radu Cristian Nema
Mai am un singur dor
de Mihai Eminescu
Mai am un singur dor
În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiți un pat
Din tinere ramuri.
Și nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creștet,
Doar toamna glas să dea
Frunzișului veșted.
Pe când cu zgomot cad
Isvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt,
Să-și scuture creanga.
Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prietini,
O să-mi zâmbească iar.
Va geme de patemi
Al mării aspru cânt…
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.
Nu voi mormânt bogat
(variantă)
de Mihai Eminescu
Nu voi mormânt bogat,
Cântare și flamuri,
Ci-mi împletiți un pat
Din tinere ramuri.
Și nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creștet,
Frunzișului veșted
Doar vântul glas să-i dea.
În liniștea sării
Să mă-ngropați, pe când
Trec stoluri greu zburând
La marginea mării.
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Lucească cer senin
Eternelor ape,
Care din văi adânci
Se-nalță la maluri,
Cu brațe de valuri
S-ar atârna de stânci –
Și murmură-ntr-una
Când spumegând recad,
Iar pe păduri de brad
Alunece luna.
Reverse dulci scântei
Atotștiutoarea,
Deasupră-mi crengi de tei
Să-și scuture floarea.
Nemaifiind pribeag
De-atunci înainte,
Aduceri aminte
M-or coperi cu drag
Și stinsele patemi
Le-or troieni căzând,
Uitarea întinzând
Pe singurătate-mi.
De-oi adormi curând
(variantă)
de Mihai Eminescu
De-oiu adormi curĕnd
În noaptea uitării,
Să mă duceţi tăcĕnd
La marginea mării.
Nu voiu sicriu bogat,
Făclie şi flamuri,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.
Să’mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Luceasc’ un cer senin
Eternelor ape.
Care’n dureri adĕnci
Se’nalţă la maluri,
S’ar atĕrna de stĕnci
Cu braţe de valuri,
Se’nalţă, dar recad
Şi murmură ‘ntr’una,
Cĕnd pe păduri de brad
Alunecă luna.
Şi nime’n urma mea
Nu’mi plĕngă la creştet,
Doar moartea glas să dea
Frunzişului veşted.
Să treacă lin prin vĕnt
A tot ştiutoarea,
De-asupră-mi teiul sfĕnt
Să’şi scuture floarea.
Cum n’oiu mai fi pribeag
De atunci înainte,
M’or troeni cu drag
Aduceri aminte,
Ce n’or şti că privesc
O lume de patemi,
Pe cănd liane cresc
Pe singurătate-mi.
Iar când voi fi pământ
(variantă)
de Mihai Eminescu
Iar când voi fi pământ,
În liniștea serii,
Săpați-mi un mormânt
La marginea mării.
Nu voi sicriu bogat,
Podoabe și flamuri,
Ci-mi împletiți un pat
Din veștede ramuri.
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Să am un cer senin
Pe-adâncile ape.
S-aud cum blânde cad
Isvoarele-ntr-una,
Pe vârfuri lungi de brad
Alunece luna.
S-aud pe valuri vânt,
Din munte talanga,
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-și scuture creanga.
Și cum n-oi suferi
De-atuncea-nainte,
Cu flori m-or troieni
Aduceri aminte.
Și cum va înceta
Al inimii zbucium,
Ce dulce-mi va suna
Cântarea de bucium!
Vor arde-n preajma mea
Luminile-n dealuri,
Izbind s-or frământa
Eternele valuri
Și nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creștet,
Ci codrul vânt să dea
Frunzișului veșted.
Luceferii de foc
Privi-vor din cetini
Mormânt făr’ de noroc
Și fără prieteni.
Memento mori
de Mihai Eminescu
Sâmburele crud al morții e-n viață… Și-n mărire
Afli germenii căderei. Astfel toate sunt în fire,
Astfel au căzut romanii, mari în bine, mari în rău.
Da-i cumplit să vezi un popol osândit să fie mare
Chiar în rău, că mereu crește rușinoasa-i degradare
Și nici moartea nu-i trimite nenduratul Dumnezeu.
Căci a morții braț puternic, când stă viața s-o despartă,
Nu se-ndură să ridice sângeroasa-i lungă bardă,
Cum călăul greu se-ndeamnă la un cap d-imperator:
Zeii pregetă să-și deie-a lor sentință… Și-n uimire
Cugetă de au fost popol destinat spre nemurire,
Au fost ei și dacă mor ei suntem noi nemuritori?…
….
Și de-aceea beau păharul poeziei înfocate.
Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate
Să citesc din cartea lumii semne, ce noi nu le-am scris.
La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură
În zădar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,
Căci gândirile-s fantome, când viața este vis.
Cezara
de Mihai Eminescu
….
Stânci urieșești și cenușii erau zidite de jur împrejur una peste alta pân-în ceruri și-n mijlocul lor se adâncea o vale, o grădină de vale cu izvoare, în mijloc c-un lac și-n mijlocul lacului o insulă pe care stăteau în șiruri lungi stupii unei prisăci mari.
— E insula lui Euthanasius, gândi el uimit și pășea încet, minunându-se la fiecare pas. Până și insectele erau îmblânzite în acest rai. Fluturi curioși, albaștri, auriți, roșii îi acoperiră părul lui lung și negru, încât capul lui părea presărat cu flori. Aerul acestei insule era plin de sărbători murmuitoare ale albinelor, bondarilor, fluturilor, iarba îi ajungea până la piept, măzărichea punea lațuri înflorite picioarelor… o căldură, un miros voluptos pătrundea raiul. El s-apropie de lac și, trecându-l pe unde era vad, veni în insulă. Albinele înconjurară bâzâind pe noul și tânărul împărat al raiului. S-apropie de peștera ce știa că trebuie să fie pe această insulă; o găsi într-adevăr sculptată-n piatră, găsi dalta și uneltele de sculptură, patul, un ulcior cu apă; dar bătrânul lipsea. Pe o mescioară era o foaie scrisă.
“Simt că măduva mea devine pământ, că sângele meu e înghețat și fără cuprins ca apa, că ochii mei abia mai reflectează lumea-n care trăiesc. Mă sting. Și nu rămâne decât urciorul de lut în care au ars lumina unei vieți bogate. Mă voi așeza sub cascada unui pârâu; liane și flori de apă să încunjure cu vegetația lor corpul meu și să-mi strățese părul și barba cu firele lor… și-n palmele-mi întoarse spre izvorul etern al vieții, “soarele”, viespii să-și zidească fagurii, cetatea lor de ceară. Râul curgând în veci proaspăt să mă dizolve și să mă unească cu întregul naturii, dar să mă ferească de putrejune. Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrân rege din basme, adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată”.
Gemenii
de Mihai Eminescu
…..
De-aceea-n codri negri mă-ntorc să rătăcesc.
În umbra lor eternă eu umbra-mi mistuiesc,
Privesc cum peste frunze uscate fără urme
Aleargă zimbrii negri și cerbii fug în turme,
Iar lângă vechi fântâne de lume date-uitării
Privesc în iarba-naltă sirepii albi ai mării.
Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu frunză lată, cu flori pân-în pământ,
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.”
III
Prin salele pustie un om în neagră haină
Temându-se de pașii-i, se strecură în taină.
Sub mantia lui lungă ascunde un pumnar,
Tot îndărăt privește cu spaimă și amar
El râde… Se repede spre umbra-i … umbra sare.
Din dreptul unor ziduri, încet ea iar apare…
Asupră-i se repede și iar se dă-napoi:
„O, Sarmis, luptă lungă, grozavă e-ntre noi!
Ce fugi? Ce fugi? Nu vezi tu la luptă că te chem?
Nu crede cum că tremur, nu crede că mă tem!”
Ș-atuncea iar răsare și fața-i slabă piere,
Și ochiul fix se uită cu spaimă și durere:
„O, inima mea lașă, de ce-nlemnești în sân,
Sfârșește! Și pumnarul îmi scap-acum din mâni…
Dar îl voi strânge bine… Stai… stai, nebun mișel…”
Lovește crud o dată și cate mort Brigbel.
Kim Sowol
Azalee
Când neplăcându-ți felul meu te-ai duce
Fără o vorbă, m-aș resemna și eu
Cu drag la îndreptățita-ți plecare.
Voi smulge un braț de azalee Yaksan,
la Yong-Byun, le voi aduce
Să le presar pe drumul tău de ducă.
Pas după pas în calea ta
Pășește blând și gingaș
pe risipitele flori.
Când neplăcându-ți felul meu te-ai duce,
Nicicând vre-o lacrimă nu-mi pice
Nici întru palida-mi moarte.
demult într-un vis
ninge afară – doar ninge.
doar lumina lunii trece prin geam.
doar femeia apropiindu-se cu amurgul
îmi intră în vis – să mă țină, să stea.
ea a venit și a plecat.
O stea taie cerul – numai o stea.
un singur punct de lumină lucește, numai unul,
doar în crăpătura geamului
și numai în zorile mute.
mâini împreunate
o plimbare – doar noi doi –
lumina stelei e negrul nopții lin scufundându-se –
uite: luna șerpuie printre arbori –
noi pășim conversând pe unde vântul se stârnește –
străzile sunt tăcute, departe, vest –
e locul umbrelor mute, beznă parcă încinsă –
ud pâlpâind, ca roua în câmpuri de aproape –
noaptea se adâncește, cele patru cardinale se alină –
uite: luna șerpuie printre ramuri –
tocmai aici, niciun cuvânt, niciun pas –
stăm pierduți pe stradă, ochi închiși, față la față –
lumina stelei e negrul nopții crăpându-se –
în depărtare luna apune, vine ziua,
cloputul tău de munte sună zorii.
una care a venit
de cum îmbătrânii
neieșind la lumină,
ascunzându-mă în vise –
ea veni iar.
fața i-era rumenă, ca înainte,
degetele i-erau lungi și subțiri,
și-mi stătea în brațe ca totdeauna,
calmă și nemișcată.
între noi este doar tăcere.
deodată se ridică
precum sunetul fâlfâindelor aripi de păsări,
și o zbârlită trezvie de sine
îi ia locul.
în strălucirea zilei
rămân cu greșelile mele.
oricine de pe stradă – chiar tu –
poate fi ea.
marea
unde e marea
cu pulsul undelor crescând, căzând, umflându-se –
în timp ce algele se înroșesc?
unde e marea
cu pescarii tolăniți în bărcile lor –
murmurând cântece de iubire și noroc?
unde e marea
cu cerurile murind blând la chindie –
cobalt din sur din rece întuneric?
unde e marea
cu păsări călătoare durându-și stoluri –
mai vaste cu cât se topesc în depărtări?
unde e marea
de-aș trce-o fără niciun gând –
marea ultimă fără uscat în partea cealaltă?
Versiuni de George Anca
*
Kim Sowol (1902 – 1934), poetul național al Coreei. Singura carte publicată în timpul vieții, Azalee,a apărut în 1925
*
Mihai Eminescu und So-Wól Kim / Song-Ki Kim
Kim, Song-Kim (författare)
ISBN 3-89085-118-5
Pfaffenweiler : Centaurus-Verlagsgesellschaft, 1986
Tyska 230 s.
Serie: Reihe Sprach- und Literaturwissenschaft, 0177-2821 ; 11
BokAvhandling(Diss Freiburg i. Br. : Albert-Ludwigs-Universität, 1985)
Eminescu – dor, young, suntet, So Wol – han, yin, liniște (Sub clopot, Majadahonda, 1998, p. 211; Mantra Eminescu, Bibliotheca, 2011, p.36 – de George Anca)
SFINŢI MILITARI, GENII PROTECTOARE DE NEAM, MUCENICI ŞI MARTIRI AI CREDINŢEI:
MIHAI EMINESCU (1850-1889)
Evident, nu e în intenţia noastră şi nici nu ne dorim a avea vreo şansă minimă, de a schimba, total, viziunea românilor asupra geniului POETIC al lor – MIHAI EMINESCU (de la a cărui moarte fizică se împlinesc, la 15 iunie 2013, 124 de ani) – dar vrem s-o completăm, spre Adevăr: nu a fost “nebun”, decât prin “decret” masonic, n-a fost “sifilitic”, nici “paralizat general”, cum sunau aceleaşi “decretări” masonice de “asasinare civilă” a lui Eminescu… A scris (genial, cum altfel?), până-n ultima clipă (atât poezie, cât şi jurnalistică fierbinte, de atitudine!). Dar, aproape până-n ultima clipă a vieţii sale terestre, “a fost bătut cu funia udă (precum Hristos la curtea lui Pilat…), pentru…a-l <<calma>>”…!!! (cf. reţeaua culturală). Suntem în deplin dezacord cu mercenari culturali, de tipul lui Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu ori Horia Roman Patapievici (revista noastră, Contraatac, care, la primul ei număr, de exact acum 10 ani, s-a numit MANIFESTUL EMINESCU, a apărut TOCMAI ca reacţie/”contraatac”, faţă de infamia/blasfemia comisă, în 1998, de Dilema lui Andrei Pleşu!), care, prin instigarea la iconoclastie, nu reuşesc decât “sa întărâte”, întru deplină fiinţare, miturile româneşti, printre care cel eminescian ocupă un loc de frunte (aici, nu vom pierde vreme şi hârtie, cu oligofreni isteroizi, de tipul consilierului prezidential Cristi Preda…!) – şi suntem în deplin acord atât cu, să zicem, Rosa del Conte, care, în lucrarea Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Buc., 1990, pp. 385-386, afirma, cu referire directă la Eminescu: “Fiecare gnostic repetă în sine, în limitele posibilităţilor sale de înţelegere, experienţa unui Zoroastru, a unui Buddha, a lui Christos: momente ale unei revelaţii ce se arată, sclipindu-şi lumina, în mintea opacă şi întunecată a oamenilor, cărora adevărul li se comunică într-o tradiţie discontinuă, ce cunoaşte întreruperi, eclipse. Aceşti deşteptători, aceşti revelatori ai unui adevăr pe care ei îl încredintează unei lumi impermeabile la lumina lor, apar în istorie, se inserează în ea, dar nu se prelungesc în ea, nu îi modifică, în chip substanţial, radical, direcţia şi sensul. Totuşi, nici ei nu se identifică cu Absolutul, care este ABSOLUT transcendent” – dar, în primul rând, cu apostolul eminescian, Perpessicius, care da smerită mărturie, în articolul Cultul lui Eminescu (din vol. Eminesciana, Junimea, Iasi, 1983, p.574): “Cei ce gândesc astfel (având reticenţe asupra cultului lui Eminescu), fac o îndoită eroare. Intâi, că nu iau seamă la exemplele altor literaturi şi mai vechi şi mai aşezate decât a noastră, unde cultul marilor creatori naţionali, ba chiar universali, nu cunoaşte răgaz şi unde se poate vorbi de întregi biblioteci, închinate nu numai marilor genii, dar şi încă celor de al doilea raft. Şi greşesc, după aceea, pentru că nu sunt încă pătrunşi de vastitatea operei eminesciene şi de culmile la care s-a ridicat, în atât de scurta lui viaţă, cel mai desăvârşit dintre creatorii noştri“.
Insă nici nu putem eluda adevărul istorico-sacral al românilor, întru care, după 1989, au început a da tot mai viguros mărturie atât erudiţi, precum N. Georgescu (A doua viaţă a lui Eminescu, Cercul strâmt, Boala şi moartea lui Eminescu), Theodor Codreanu (Eminescu – drama sacrificării), Ion Spânu (Asasinarea lui Eminescu) – cât şi ziarişti de onestitate spirituală, precum George Roncea şi Victor Roncea… – sau, mărturisitori întru Adevăr, cu aplecare spre expertize ştiinţific-medicale, precum Ovidiu Vuia (Misterul morţii lui Eminescu) sau Vladimir Beliş, fostul director al Institutului de Medicină Legală din Bucureşti…
Voim a se şti, şi prin verbul nostru scris, precum ca Eminescu a fost, precum geniile protectoare ale sacralităţii CETĂŢII, din antichitatea eroică, de semizei (Eschil, participant la epopeile de la Maraton şi Salamina, sau Socrate, cel luptând, cu avânt semi-zeiesc, cu neîntrecută bravură, în Potidea, Delion şi Amphipolis… – amândoi având în suflet, ca scop al luptei lor, icoana Cetăţii Sfinte a Athenei… – care icoană, faţă de ultimul, s-a arătat extrem de nerecunoscătoare…!) – nu doar un devot al muzelor, ci, înainte de orice, un iubitor, până la mucenicie/martiriu, al CETĂŢII – adică, în lumea modernă: al României şi al Neamului Românesc.
Ca urmare, dăm mărturie că Eminescu a luptat “şi cu spiritul, şi cu spada” (“Militat spiritu, militat gladio“…!), pentru Cetatea Română! – şi a crezut NEABĂTUT, ÎN SFINŢENIA CAUZEI PATRIEI-MOCŞĂ-MOSIE/NEAMULUI SALE/SĂU!!! Din păcate, trebuie să recunoaştem că oamenii CETĂŢII au fost la fel de nerecunoscători cu semi-zeul Eminescu, pe cât au fost cu semi-zeul Socrate…şi unul, şi altul, au căzut victime nu săbiei, pe câmpul unei lupte “pe faţă”, cavalereşti – ci victime ale unor cabale oribile şi ale unor trădări incredibil de extinse, precum pecinginea! Lui Eminescu nu i-a rămas, deplin credincios, dintre prieteni, decât sufletistul ţăran, rafinat iniţiat, povestaş genial, ION CREANGĂ…poate s-o socotim pocăită, acum, şi pe Veronica Micle (care-l trădase, anterior, cu Caragiale…) …în schimb, bucovinenii lui, Chibici-Râvneanu, fraţii Ioniţă şi Vasile Bumbac etc. nu numai că se dezic, ca Petru de Hristos, de Crezul Ardealului, precum si de Apostolul Credinţei – AMINUL-EMINESCU – ci nu ştiu cum să trădeze mai cu zel, ca Iuda, atât Crezul, cât şi pe Sacerdotul Credinţei: “Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleiaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. In semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica, plini de zel, în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu”. (cf. reţeaua literară).
…De fapt, ce se întâmplase, în (şi în jurul) acel (ui) an blestemat, 1883, anul decretării “MORŢII CIVILE” a lui Mihai Eminescu (nu doar “capturat” de poliţiile secrete austro-româneşti, ci şi interzicându-i-se dreptul de “viaţă auctorială” – DREPTUL LA SEMNATURĂ/PUBLICARE!)– şi, mai ales, în jurul zilei arestării, de către poliţia secretă (“o combinată” austro-română…)? Multe… In primul rând, se pregătea, la Viena şi Bucuresti, un TRATAT SECRET, prin care România trebuia “să uite”, pentru vecie, Ardealul – despre care Eminescu simţea, clar, ca este “inima României”, prin Cetatea Sacră a Sarmizegetusei: “Intr-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite Regelui Carol I o telegram, prin care ameninţa România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi SOCIETATEA CARPAŢII, în care activa Eminescu. Este închis ziarul lui L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară. La fel şi Zamfir C.. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare”. (cf. reţeaua literara).
…Dacă subsemnatul, autorul articolului de faţă, precum şi erudiţii mărturisitori, am putea fi acuzaţi de “deviere mentală” ori de “complotită“…– apoi, ditamai Imperiul, cu tot cu serviciile sale secrete, nu pot fi supuşi la acelaşi soi de termeni imbecili, precum “deviere mentală” şi “complotită“: “pe coada” lui Eminescu (socotit PERICOLUL NR. 1, la nivel de Imperiu Austro-Ungar! – fusese pusă o întreagă reţea de spionaj austriacă, “ghidată”, în plin Bucureşti, de la Viena! – şi condusă de catumai baronul: Von Mayr…: “La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire public, cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această intrunire (n.n după toate probabilităţile sursa era chiar TITU MAIORESCU!!!). S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţamânt din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale, pentru a orienta opinia public, în direcţia unei Dacii Mari”. Această notă a dus, în final, la desfiinţarea Societăţii Carpaţii. Activitatea sa (n.n.: a lui Eminescu!) ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional”.
…Fireşte, nouă, celor învăţaţi de şcoala aproximativă, ba chiar parşivă, a ultimului veac, precum şi de profesorii, uneori laşi, dar, de cele mai multe dăţi, ignoranţi (dar, la rândul lor, poate nevinovaţi de ignoranţă, cât doar de lene intelectuală/tembelism! – pentru că secretul crimei/răstignirii Aminului a fost păstrat sub şantaje cumplite şi prin expulzări şi asasinate exemplare! – …a se vedea cazul inginerului de drumuri si poduri, Nicolae Făgărăşanu, cel tăiat de roţile “unui tren providenţial“, spre-o pildă… – cf. N. Georgescu, op. cit., p. 43) – ne este cu totul peste mână să ni-l închipuim pe visătorul cu ochii mari, trăgând cu puşca…sş instruindu-i şi pe alţii, MII MULTE (cel puţin vreo 40.000!!!), s-o facă…! Dar Adevărul ne spune că patria ţi-o aperi din toate puterile pe care le-a sădit Dumnezeu în tine: cu “pana” muiată în foc şi amar, a Scrisorii III, partea a II-a, sau a Doinei scrâşnite, printre blesteme şi fulgere – sau în articole incendiare de ziar, documentate cu o acribie incredibilă! – …dar, când cuvântul nu mai este ascultat, ba chiar îţi este dispreţuit, iar patria, vorba revoluţionarului-mason Danton, “este în primejdie” – păi, pui mâna pe armă, aşa cum au făcut-o voievozii şi “crăişorii” acestui Neam!: faţă de patrie nu există scuze, dacă şi când o trădezi – PENTRU CĂ EA/PATRIA ESTE DARUL DE LUMINĂ ŞI DE MÂNTUIRE AL LUI DUMNEZEU!
…Eminescu ne-a fost trimis de Ceruri, Eminescu a fost pogorât de Arhanghelul Duhului/MIKÄEL, precum s-a fost pogorât Hristosul, în mijlocul iudeilor, al celor ce nu L-au recunoscut nici măcar prin minuni!… nici măcar prin SUPREMA MINUNE, cea a Învierii… În economia divină, însă, până şi Iuda are rost, în Drumul spre Golgota Mântuirii noastre (de aceea îi şi zice Iisus, Cel din EVANGHELIA IOANICĂ: “Du-te şi fă mai repede ce ai de făcut!”), de aceea, nu ne miră câţi diavoli au roit în jurul lui/AMINULUI: “Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii românesti şi pro-românesti, numită Societatea MATEI BASARAB şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale. <<O organizare între romani>>, scria el. <<Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă ca Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc>>.” Da, a face DACIA MARE (chiar mai mult decât România Mare…!!!) este un scop atât de sfânt pentru români, încât numai Mihai Viteazul ori Crăişorul Horia au mai putut să viseze şi să-şi pună visul pe firul tăişului spadei… Dar, fireste, Diavolul te va umple de bale, ca măcar să te spurce, dacă nu-ţi poate opri lucrarea cerească: “nebunul”, “sifiliticul“… – şi asta pentru dezvăluirea afacerii “regale” (“AFACEREA STROUSSBERG“, cu căile ferate…), pentru dezvăluirea “cârpelilor” liberale, cu “steagul Domnului Tudor“: “ţin’te pânză, să nu te rupi!” … – PENTRU TRĂDAREA (LA ORDIN EUROPEANO-MASONIC…) A DUHULUI ROMÂNIEI!!! Deh, orice martir îşi asumă, în primul rând, cununa de spini a martirajului, altfel n-ar exista martiri… – or, ROMÂNII CEI MULT PREA MODEŞTI ŞI PROSTIŢI AU CEI MAI MULŢI MARTIRI, DIN TOATĂ EUROPA CREŞTINĂ!
…Deci, nu ne miră nici trădarea cumplită a lui Caragiale ori Maiorescu (poate şi a lui Slavici, prin “soţia” lui Slavici, ECATERINA SZÖKE MAGYAROSY…), Caragiale făcând-o pe agentul de legătura, între “Cartierul General Masonic” al lui Maiorescu – şi Baia Mitraşevschi, unde Eminescu era “preparat” pentru arestare de către Grigore Ventura… – nici parolele/formulele criminale masonice, la adresa Aminului: “Mai potoliţi-l pe Eminescu!”, a lui P.P. Carp, sau “Azvârliţi-l peste bord pe Eminescu” (a carei paternitate s-ar putea să-i aparţină lui “metru”/MAESTRU MASON – “GHIŢĂ, DE LA SINAIA“…)…: “Neavând încredere în conservatori (masonii P.P.Carp şi Titu Maiorescu) şi mai ales în liberali (I.C.Brătianu, C.A.Rosetti, tot masoni), Eminescu observa cu luciditate mersul politic al vremii, criticând atitudinea inoportună a celor de la conducere. In primăvara anului 1888, Eminescu se întoarce la Bucureşti, influenţat de Veronica Micle, şi mai scrie o serie de articole, ultimul text, datat la 13 ianuarie 1889, zguduind din temelie guvernul, făcându-l pentru o clipă pe Gună Vernescu să demisioneze. Deşi aceste articole sunt anonime, se află totuşi că e în joc pana lui Eminescu, acesta fiind căutat şi internat iarăşi la sanatoriu. Urmează apoi interviul (…) luat bineînţeles de către un maestru în Francmasonerie, evreul GHEORGHE BRUŞAN (BURSEN), cunoscut ca “metru Ghiţă“, aceasta fiind ultima tragicomedie pusă la cale de către masoni lui Eminescu (in timpul vietii)” (cf. reteaua literara).
Aşa cum Lui Hristos nu ne mai miră (cel mult ne revoltă şi ne face, pe moment, neîncrezatori în potenţialul soteriologic al speţei umane…) că i s-a strigat, la Gavafta, de către leprosii spălaţi, de orbii luminaţi, de toţi schilozii/schilodiţii Duhului, schilodire prin “mintea mincinoasă“, luciferizată şi laşă şi trădătoare de binefacere: “Să se rastignească Hristosul!”
…Răstignirea lui Eminescu-AMINUL MÂNTUITOR ŞI PROTECTOR DE NEAM a culminat, pe Golgota mizeriei umane, cu …Deşteaptă-te, române!”, ca un fel de hristic “Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac!”), atunci când, pe lângă otrava saturnismului mercurial, “oferită” de “medicul” ( – ???!!! – “comandat-teleghidat” de “metrul Ghiţă de la Sinaia“…), Isaac din Botoşani, Eminescu a avut parte şi de pietroiul în cap, zvârlit de ciudatul mason Petrache Poenaru (scriitor? actor? profesor?): “La fel de puţină lume ştie cum a fost ucis Eminescu, in urma cu 120 de ani: cantand <<DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!!>>. Confesiunea martorului ocular, care a asistat la momentul morţii lui Eminescu, FRIZERUL SĂU, a fost descoperită de profesorul Nae Georgescu şi introdusă în volumul <<Boala şi moartea lui Mihai Eminescu>>: “Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi << DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!>>(…) Şi a inceput să cânte << DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!>>, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: <<…Asta m-a omorât!>>”. (cf. Victor Roncea – Războiul nevăzut al lui Eminescu).
…Ce putem să mai zicem despre orbii care-au dat cu piatra, care-au insinuat, parşiv, otrava, în trupul Hristosului Neamului Românesc, atunci – …dar si uitarea, in “trupul” cărţilor şi manualelor de azi?! Doar vorbele Aminului mai contează:
” (…) Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit“.
…Şi, când se vor sătura/plictisi de monotonul (pentru ei, fireşte, nu şi pentru mucenicul/martir…) spectacol al martirajului, “ei” vor da semnalul către călău (semnal convenit dinainte de începerea bachanalei criminale şi iresponsabile… dinaintea deşucherilor orgiasticei dezlănţuiri a demonilor sabatici) să curme suferinţele celui de pe Cruce… Numai că, pe Golgota, s-a folosit suliţa, pe când în cazul lui Socrate şi al Aminului – otrava…Orbii şi smintiţii de diavol! Ei nu-şi dau seama că abia MUCENICIA, care i-a distrat atât de copios, este semnalul DIN CERURI al începutului lucrării mistice, de deasupra şi de dedesubtul conştiinţei celor orbiţi de jocul dement al lumii, aflate în mijloc de Sabat! Aminul a fost confirmat, ca Sfânt Militar, asemănător Arhanghelilor şi Sfântului Gheorghe, dar şi ca mucenic/martir, care prin Cununa Sa de Spini îşi pregăteşte de Revelaţie Neamul, deocamdată Neam aflat sub influenţa mahmurelii şi sub aparenţa idioţeniei de nevindecat… DE LA 28 IUNIE 1883, VEGHETORUL VEGHEAZĂ LA PLINIREA MISIUNII MIHAELICE, DE ÎNVIERE ÎNTRU DUH, A NEAMULUI SĂU ROMÂNESC…!!!
…VEGHEAZĂ SUB CHIP DE LUCEAFĂR DE DIMINEAŢĂ/SOARE MISTIC/ “SOARE
prof. dr. Adrian Botez
Pentru unitatea lumii creştine
La cumpăna ultimelor două milenii, la Bucureşti s-a consumat, după aproape un mileniu, un eveniment considerat, în unanimitate, istoric: vizita primului papă într-o ţară majoritar ortodoxă. Este vorba despre Papa Ioan Paul al II-lea, care a efectuat o vizită în capitala României, între 7-9 mai 1999, la invitaţia Patriarhului de veşnică pomenire, Teoctist. Între 7-14 octombrie 2002, Patriarhul Teoctist i-a întors vizita la Vatican, iar relaţiile dintre cele două biserici au fost extrem de cordiale şi pilduitoare. Atunci, la Bucureşti s-a lansat ideea şi s-au pus bazele pentru unitatea lumii creştine, prin intermediul celor doi mari conducători ai celor două biserici şi care exprimă voinţa tuturor creştinilor.
Pentru a marca acest eveniment epocal şi pentru a aşeza noi pietre la temelia unificării celor două biserici, aşa cum era până la marea schismă din 1054, propunem construirea unui grup statuar alegoric care să-i reprezinte pe Suveranul Pontif şi Patriarhul nostru, ca simbol al victoriei definitive a creştinismului asupra bolşevismului şi ca o premiză a unităţii lumii creştine, mai necesară azi ca oricând.
Argumentele noastre sunt următoarele:
1. Papa Ioan Paul al II-lea are rădăcini româneşti şi el a fost conştient de acest fapt. Documentele privind această origine a strămoşilor săi sunt consemnate în volumul Papa Ioan Paul al II-lea şi România de N. Mareş, biograful şi traducătorul oficial al operei Papei în limba română, carte apărută în 2000, deci în timpul vieţii Suveranului Pontif. Însuşi Mareş mărturiseşte că la audienţa din februarie 1993, Suveranul Pontif l-a întrebat: „Ce se mai aude prin România noastră?” (N. Mareş, Ioan Paul al II-lea. Papă pentru mileniul III, Bucureşti, Editura Hiparion, 2001, p. 18), iar în 20 dec. 1989, cu prilejul audienţei generale, Papa a transmis un mesaj în care condamna represiunea de la Timişoara, adresându-se „tuturor cetăţenilor dragului popor român”. Cei care au stabilit descendenţa valahă a Papei sunt cercetătorii polonezi care au demonstrat că, prin transhumanţă, păstorii români din nord-vestul Transilvaniei şi Moldovei s-au stabilit în peste 500 localităţi de pe teritoriul polonez, timp de trei secole, unde funcţionau legile valahe („ius valachicum”). Între aceste sate fondate de ciobanii români datează şi satul Czaniec în care s-a născut străbunicul Papei, Bartolomei Wojtyla (în 1788). Numele de Wojtyla este întâlnit în documente medievale şi provine din românescul Voitilă. Şi tot N. Mareş afirmă că Papa, fostul cardinal Carol Voityla, a recitat în limba română, în Piaţa Sf. Petru, poezia Rugăciune de M. Eminescu.
2. După aproape un mileniu de despărţire nefirească, Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea este primul papă care a efectuat o vizită oficială într-o ţară majoritar creştin-ortodoxă la invitaţia P.F. Teoctist, a participat la o slujbă divină la Catedrala Patriarhiei, a numit ţara noastră, în repetate rânduri, cu sintagma încărcată de simbol şi semnificaţie „Grădina Maicii Domnului”. La coborârea din avion, la Otopeni, Papa a sărutat pământul ţării noastre, iar în cuvântările de la Bucureşti, Papa a omagiat foarte multe personalităţi de talie europeană (din antichitate până în zilele noastre), pe preoţii ortodocşi închişi în temniţe comuniste, rolul civilizator şi creştin al ţărilor româneşti, dovedind a fi un pertinent cunoscător al istoriei românilor: „Cu mare bucurie sosesc în România, naţiune mult dragă mie şi pe care de multă vreme doream să o vizitez. Cu profundă emoţie i-am sărutat pământul”.
3. În 19 ianuarie 1989, în plin regim totalitar ateist, P.F. Teoctist, Patriarhul B.O.R., întorcându-se dintr-o vizită oficială din India, a făcut a escală neautorizată la Roma spre a se întâlni cu Papa Ioan Paul al II-lea . În ciuda interdicţiei oficiale de a se întâlni cu Papa (amasadorul României de la Roma s-a postat în dreptul uşii apartamentului din hotelul în care era cazat Patriarhul nostru spre a nu-i permite ieşirea), Teoctist l-a vizitat pe Papa. Prima întrebare a Papei : „De unde eşti? Şi când a aflat că-i din Tocileni-Botoşani, Papa a spus: „suntem deci megieşi (vecini)” aluzie la vecinătatea Moldovei cu Polonia în Evul Mediu. Atunci, s-a pus la cale premisele intrării României în structurile euro-atlantice, fapt recunoscut public de Jose Manuel Durao Barroso, la 6 septembrie 2007, la cea de treia Adunare Ecumenică Europeană de la Sibiu, când a adus un omagiu Patriarhului Teoctist şi i-a lăudat meritele pentru integrarea României în structurile euro-atlantice. Înainte de a se întâlni cu preşedinţii Gorbaciov şi Buch, Papa a făcut o afirmaţie capitală: „Europa respiră prin doi plămâni” (aluzie la catolicism şi ortodoxie). Înainte de această afirmaţie, liderii politici preconizau o Europă unită doar sub auspiciile catolicismului. Ziarul „Der Standard” recunoaşte că Papa a cerut ajutor politic şi financiar pentru România din partea UE, deoarece „ţara aparţine prin istorie şi cultură de Comunitatea Europeană”.
4. Cu prilejul vizitei la Bucureşti din 7-9 mai 1999, românii (majoritar ortodocşi) au scandat, spontan, „Unitate, Unitate”. Deci unitatea lumii creştine este solicitată la Bucureşti şi ea este expresia dorinţei poporului român. Papa şi-a amintit cu deosebită satisfacţie despre această cerinţă a unităţii creştinismului, la Roma, în ianuarie 2000, cu prilejul deschiderii Porţii Sf. Petru. Dintre toate vizitele efectuate, Papa a amintit doar de vizita în România, anunţând pelerinilor din Piaţa Sf. Petru că la Bucureşti românii au scandat „Unitate, Unitate”. Întreaga asistenţă prezentă în Piaţă Sf. Petru din Roma au scandat, în limba română, „Unitate, Unitate!” Deci, la Bucureşti şi la Roma s-a cerut unitatea creştină.
5. În 1986, Papa a recunoscut oficial că Biserica Ortodoxă Română este biserică apostolică, adică fiinţează din timpul Sfinţilor Apostoli.
6. Sanctitatea Sa este primul papă care l-a trecut în starea de beatitudine pe Ieremia Valahul (1556-1625) la 30 oct. 1983, la Catedrala Sf. Petru, singurul sfânt român în calendarul catolic. Atunci, Papa a afirmat că Ieremia este născut în „Grădina Maicii Domnului”, folosind pentru prima dată această sintagmă care se referea exclusiv la România.
7. A reeditat lucrarea Originea ceangăilor din Moldova de D. Mărtinaş şi Vasile M. Ungureanu apărută la Editura Enciclopedică în 1985, la insistenţele scriitorului Adrian Păunescu şi prof. Ion Coja, lucrare ce demonstra originea română a ceangăilor catolici.
8. A editat, ca dar al Sfântului Scaun, şi a lansat la Vatican la 31 mai 2001 Biblia de la Blaj (1795), în prezenţa îngrijitorilor ediţiei şi a preşedintelui Academiei Române, acad. Eugen Simion. Cu acest prilej, Papa a mărturisit „Port mereu în inimă amintirea călătoriei în ţara voastră şi afecţiunea ce mi-a fost arătată atunci, atât de catolici, cât şi de ortodocşi. Îmi revine în minte strigătul poporului în timpul celebrării euharistice din Parcul Izvor: „Unitate, Unitate”. Este năzuinţa spirituală a unui popor care cere unitate şi vrea să lucreze pentru unitate. Nu-mi va pieri niciodată din amintire entuziasmul chipurilor şi gesturile de fraternitate de la acea întâlnire istorică. Ele fac parte de acum din istorie. Aşa cum acea călătorie ne-a apropiat în drumul spre unitate, sper că retipărirea Bibliei de la Blaj va putea constitui un pas mai departe spre deplina comuniune a ucenicilor lui Christos”.
9. Într-una din cuvântările sale la Bucureşti, la 9 mai 1999, Papa a chemat deschis Biserica Ortodoxă Română (şi nu bisericile ortodoxe ) şi Biserica Catolică să înfăptuiască unitatea creştină: „Să izbucnească din Biserica Ortodoxă Română şi din cea Catolică o singură cântare de preamărire a Numelui Domnului! Să formeze o simfonie de glasuri exprimând frăţietatea cordială a tuturor credincioşilor. Întemeiate pe succesiunea apostolică, B.O.R. şi cea Catolică au acelaşi Cuvânt al Domnului, păstrat în Sfintele Scripturi şi aceleaşi Taine sau Sacramente. În special, conservă aceeaşi Preoţie şi celebrează unicul Sacrificiu al lui Christos, prin care El edifică şi face să crească Biserica Sa […]
Marele Jubileu al anului 2000 solicită creştinii să privească spre viitor mai conştienţi de provocările pe care le ridică venirea noului mileniu. Printre acestea, se impune căutarea unităţii celor ce cred în Christos. Exprim urarea ca al treilea mileniu creştin să ne găsească dacă nu total uniţi, cel puţin mai aproape de comuniunea deplină”.
10. Suveranul pontif a donat unele biserici catolice din Italia pentru Biserica Ortodoxă Română şi a dăruit moaştele Sfinţilor Silvestru şi Ambrosie pentru două din bisericile din Bucureşti.
11. În 2000, cu prilejul sărbătoririi mondiale a Anului Domnului, Papa a invitat şi Patriarhia, iar reprezentatul Patriarhiei, P.S. Vicenţiu Ploeşteanul, a fost singurul reţinut să servească masa cu Papa (din cauza bolii, Papa avea probleme cu înghiţitul mâncării şi astfel evita să mănânce în public).
12. Între 7-14 octombrie 2002, când Teoctist i-a întors vizita Papei Ioan Paul al II-lea, ţintuit în scaunul cu rotile, s-a ridicat, parcă în zbor, din scaun, spre a-l îmbrăţişa pe Patriarh. Fotografia a făcut înconjurul lumii „Regăsirea împreună la mormântul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel este un semn al voinţei noastre comune de a depăşi obstacolele care împiedică încă restabilirea deplinei comuniuni între noi. Această vizită este un act purificator pentru memoria separării noastre. Totuşi, viitorul nu este un tunel întunecat spre necunoscut” a spus, în româneşte, Papa Ioan Paul al II-lea.
13. Papa a acceptat la Vatican tradiţia bradului împodobit de Crăciun, primul brad fiind oferit de România.
14. Sanctitatea Sa a avut o poziţie creştină, raţională în conflictul artificial dintre ortodocşi şi greco-catolici (Sanctitatea Sa i-a numit româno-catolici) îndemnând pe ultimii (care aparţin de jurisdicţia catolică) la dialog cu ortodocşii şi nu la procese laice.
15. Atât Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea, cât şi P.F.Teoctist au fost membrii de onoare ai Academiei Române, sunt figuri carismatice, hristice, Papa refuzând alte propuneri din partea unor universităţi vestite din ţări catolice.
16. Sanctitatea Sa a sprijinit moral şi financiar construirea Catedralei Mântuirii Neamului la Bucureşti.
17. Sanctitatea Sa a manifestat o atitudine de ecumenism real şi activ, are opinii filo-române, dovedind o cunoaştere pertinentă a istoriei spirituale a neamului românesc.
Sunt doar câteva temeiuri pe care le propun opiniei publice, la care, evident, se pot adăuga şi altele. Principalul este că ideea unităţii lumii creştine, întreruptă prin Marea Schismă din 1054 (necanonică), să resuscite mintea tuturor românilor de religie creştină şi ea să se materializeze prin crearea unui grup statuar alegoric, reprezentându-i pe cei doi corifei contemporani ai ortodoxiei şi catolicismului. Sperăm că se vor găsi instituţii publice, oameni de afaceri sau buni creştini care să sprijine financiar acest proiect european.
http://georgeanca.blogspot.ro/2013/06/colocviile-de-marti-moarte-in-iunie.html
