“DESCHID SFÂNTA CARTE” de Nicolae Bălcescu
“DESCHID SFÂNTA carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei câteva pagine din viata eroică a părintilor lor. Voi arăta acele lupte uriase pentru libertatea si unitatea natională, cu care Românii, sub povata celui mai vestit si mai mare din Voevozii lor, încheiară veacul al XVI-lea. Povestirea mea va cuprinde numai opt ani (1593-1601), dar anii Istoriei Românilor cei mai avuti în fapte vitejesti, in pilde minunate de jertfire pentru Patrie. Timpuri de aducere aminte glorioase. Timpuri de credintă si de jertfire! când părintii nostrii, credinciosi sublimi, îngenunchiară pe câmpul bătăliilor, cerând dela Dumnezeul armatelor laurii biruintei sau cununa martirilor…
Pe culmea cea mai înaltă a muntilor Carpati, se întinde o tară mândră si binecuvântată între toate tările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măret si întins palat, cap d’operă de arhitectură, unde sunt adunate si asezate cu măestrie toate frumusetile naturale ce împodobesc celelalte tinuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte…
Românii au trebuintă azi să se întemeieze în nationalism si în curaj, si să câstige statornicie în caracter. Aceste rezultate credem că s’ar dodândi când ei ar avea o bună istorie natională, si când aceasta ar fi îndestul răspândită. Privind la acel sir de veacuri în care părintii nostri au trăit, si la chipul cu care ei s’au purtat în viata lor socială, noi am căuta să dobândim virtutile lor si să ne ferim de greselile în care au picat. Am părăsi prin urmare acel duh de partidă, si de ambitie mârsavă. Am scăpa de acele temeiuri de nimic si de acele nădejdi desarte. Am dobăndi adevăratele principii, care trebue să ne povătuiască in viata noastră socială ca să ne putem mântui. Istoria încă ne-ar arăta ca părintii nostri se aflară in vremi cu mult mai grele decât acelea în care ne aflăm noi acum. Călcati dela începutul lor de atâtea popoare barbare: Goti, Huni, Gepizi, Avari, Bulgari, Pecinegi, Cumani, Tătari, înconjurati apoi de natii puternice, ca Ungurii, Polonii, si Turcii, care toti tineau a-i robi, ei îsi păstrară nationalitatea lor. O mână providentială priveghea asupra-le si îi strecură minunat din toate primejdiile. Aceasta ne va aduce să credem că o natie care in miljocul atâtor nevoi si-a păstrat nationalitatea ei in curgere de 18 veacuri, nu mai poate peri. Această convinctie apoi, ne va face să avem mai multă încredere în viitor si să lucrăm cu mai multă inimă la o reformă politică si socială, care să ne facă vrednici a ne lua rangul ce ni se cuvine în marea familie a natiilor europene. Dar ca o istorie să poată aduce aceste foloase, nu trebue să fie numai ca un sir de oarecare întâmplări politice sau militare uscate, fără nici o culoare, fără nici un adevăr local; nu trebue să se ocupe numai de oarecare persoane privilegiate; dar să se arăte poporul român cu institutiile, ideile, sentimentele, obiceiurile lui, în deosebite veacuri. Noi credem că o asemenea istorie este cu putintă.
Una din faptele cele mai minunate ale acestui minunat al XIX-lea veac, fără îndoială că e desteptarea nationalitătii române in Ardeal, dupa un somn greu într’un jug ce de o mie de ani o împovară. Niciodată o natie mai multă vreme în robie cumplită nu zacu! Niciodată o natie robită, mai repede si intr’un timp mai scurt nu se desteptă! Mai multe veacuri trebuise năvălirii unguresti ca să poată amorti si înjuga de tot pe Români. (Subjugarea completa a Romanilor din Ardeal se facu tocmai la 1438, când Ungurii, Secuii si Sasii se uniră în contra lor de le răpiră orice drept politic, ce le mai rămăsese.) Mai putin de un veac fu de ajuns acestora spre a scutura greu si învechit acel jug. Inviere de minune într’adevar! dovadă puternică cum că nemuritor e sufletul natiilor si cum că sfânt, dumnezeesc si neperitor e dreptul lor.
Dar năvălirea, împilarea si tirania străină putu batjocori si chinui pe Român în dreptul lui si, în timpul lor, putu a-l socoti afară din legi si al privi in rândul dobitoacelor, dar nu-l putu atinge în sufletul lui, nu putu stinge dintr’însul credinta natională. Silit a închide in adâncul inimii sale, fără a puteŕ nici într’un chip a o răspândi in afară, această credintă astfel înăbusită se înfierbântă din zi în zi si cresteŕ în tărie, încât când putu izbugni, izbugnirea-i fu puternică, înversunată, pustiitoare si roditoare în fapte mărete si cumplite totdeodată.
Stim toti cine fură cei dintâi apostoli ai românismului. Cine nu cunoaste numele glorioase ale lui Sincai, Petru Maior, Samuil Klein, Paul Iorgovici, George Lazăr, cari prin scoli, prin cultivarea limbii si istoriei puseră stâlpii de temelie ai nationalitătii române si propagară ideia unitătii sale?
Ideile răspândite prin aceste lucrări literare si istorice izbucniră îndată in fapte. Horia luă securea în mână si, înmuind-o în sânge unguresc si nemtesc, scrise cu dânsa drepturile natiei române si programa politică si socială a revolutiilor ei viitoare. Muncitorii ce urmară, atât în Ardeal cât si în Principate, micsorară chestia din proportiile mărete de unitate si de nationalitate ce-i dedeseră cei dinaintea lor si o mărginiră întru apărarea intereselor române de provincie si de localitate. Lor li se părů că deosebitele frângeri ale natiei au nevoie de o lucrare asupra-le în parte, spre a curătě mizeriile si spinii din casă, până a nu se uni cu totii într’acelas trup. Anul 1848, găsi pe Români într’aceste idei. Românii din Ardeal fură cei dintâi care salutară cu înfocare falnicul soare de libertate ce lumina atunci omenirea. Sânt astazi trei ani, multi din noi au văzut cu ochii lor când deputatii români din toată tara Ardealului, în număr de mai multi de cincizeci de mii, toti tărani si fii de tărani, se adunară la Blaj în câmpul numit de atunci al libertătii, ca să facă în numele natiei această declaratie:
Sunt aci întru drepturile mele!… “
Nicolae BĂLCESCU
