Cuvânt și iubire

“Instinctele, sentimentele, pasiunile, gândurile, erorile sunt oglindite În opera de artă purificatoare, mai ales în spectacol. Şi folclorul cuprinde elemente artistice şi morale de rangul întâi, înţelepciunea, rafinamentul şi puterea plăsmuirii fiind extinse până în magic şi mitic. Lui Lucian Blaga i-a plăcut să spună că veşnicia s-a născut la sat. Versurile populare culese de el exprimă un rafinament sufletesc pe care nu-l poate depăşi nici cea mai rafinată sensibilitate a unui poet din orice timp. “Dorul transobiectic şi transorizontic, jalea transobiectică şi transorizontică şi urâtul transobiectic şi transorizontic”, cum interpretează aşa de inspirat Blaga, acest “în sine” poetic.

Eu nu am o poziţie antimodernă – folosesc aci comoda teorie a epocilor, legate de timp şi de stiluri, ca desfăşurări istorice ale spiritului în spaţiu – fiindcă doresc ca omul să devină stâpân raţional al naturii. De aceea, concep o artă modernă În care să nu existe neştiinţa, zănăticia, improprietatea termenilor, impostura, inadvertenţa, murdăria, trivialitatea, josnicia şi revărsările informe ale sufletelor inşilor dezechilibraţi, vicioşi, obosiţi şi neputincioşi. Tristeţea metafizică nu trebuie să nască pofta pentru putred şi deşeu. Sufletele bolnave nu pot crea artă adevărată, construcţiile lor prezentând interes pentru descompuşi. Nu-mi place decadenţa pseudoartistică, aşa cum n-o suport pe cea morală de extracţie joasă, a inşilor care nu pot ieşi din pielea lor, iar când ies în lumea lucrurilor şi a ideilor, le desfigurează. Cum spune Goethe:

“Şi ce-i înalt, se face jos,
Şi ce e drept, se face strâmb,
De văd pe dos, sunt sănătos.
Numai urâtul e frumos.”
(Faust, Zoilo-Tersit, traducere de Lucian Blaga)

Purii citadini ai vremii noastre îşi înfăşoară vidul lăuntric într-o simbolică obscură, care poate fi numită impostură. Visele şi automatismele nu ţin de conştiinţă şi natura lor mecanică le situează în afara actului artistic creator. Trebuie respectate legile: comunicării, ordinei, armoniei, clarităţii şi solidarităţii, pe care unii le înlătură pentru a face loc emoţiilor nelămurit e, funcţiilor obscure ale inconştientului, monstruosului şi haosului. Nu trebuie dispreţuite: logica şi gramatica, cu rigorile lor formale. Este adevărat că obscurii şi obscuranţii au, în oricare regim, privilegiul libertăţii, ca muzicienii şi matematicienii. Modernismul practicat de ermetici, negativişti, obscuri şi obscuranţi, decadenţi, suprarealişti, avangardişti, antitradiţionalişti, absurzi, dărâmători cu orice preţ, înnoitori care dispreţuiesc ordinea firească, tradiţia şi istoria, stăpîniţi de pseudoştiinţa lozincilor, leneşii mintii şi închipuirii (a s y l u m i g n o r a n t i a e, dar nu în sensul lui Spinoza), zoofili, sodomişti, vacuişti, onirici, “chosişti” etc., trebuie respins. Se pot admite: arta evocării şi arta sugestiei. Sugestia nu înseamnă muzicalizarea artei, adică întinderea muzicii dincolo de sfera ei, ca “în natura templu, în acea tenebroasă şi profundă unitate în care parfumurile, culorile şi sunetele îşi răspund”. (Baudelaire, Correspondances).

Poetul trăieşte neliniştea metafizică a unităţii, dar corespondentele nu realizează armonia, fiindcă nici expansiunea lucrurilor infinite şi nici încântarea spiritului şi a simţurilor produse de anumite “parfumuri” nu înseamnă armonie, fiind vorba de omul învăluit în mister şi încarcerat în simţuri. Patologicul devine artistic prin chinul interior al creatorului, care-l însoţeşte cu setea de puritate a idealului de neatins. Arta-şaradă este un amestec vulgar de spirit de clacă, de răspântie, de bâlci şi de circ sărac. Arta lui Baudelaire nu intră aci, prin frământarea acestui creator şi prin neliniştea metafizică a idealului, greu de atins de omul care se mişcă între răzvrătirea demonică şi regretul produs de impuritatea terestră. Totul este dramatic, sincer şi clar. Se roagă să fie ajutat, ca să-­şi înlăture dezgustul de el însuşi. Pe pământ? Jos, desfrâu, iar sus, plâns simbolic de Icar neîmplinit. Este mai bine ca plinul conţinutului să roadă, din când în când, forma, numai aşa putându-se trăi semnificaţiile. Artistul trebuie să fie sănătos sufleteşte – acesta este idealul olimpian – ca să stăpânească viguros obiectele contemplate, sau ca să-şi trăiască imperfecţiile, impurităţile, neîmplinirile, cu amărăciunea care însoţeşte “otrava subtilă a regretului”.

Altfel, e homo stultus în haină de măscărici, în dans grotesc, scobind cu degetul pământul pentru a-i dezlega misterele, dând cu tifla oamenilor, s-au strâmbându-se la cer, ca posesor închipuit de taine. Obiectele contemplaţiei estetice sunt Dumnezeu, natura, omul şi neantul. Omul? Ca obiect al contemplaţiei estetice e frumuseţea omului întreg, homeric, la care se raportează cu tristeţe sau cu repulsie schilozii, urâţii, degeneraţii, neisprăviţii, smintiţii, haoticii, sterilii, pociţii, murdarii, descompuşii, imbecilii, laşii şi toate deşeurile bio-sociale. Tersit, “zbanghiu, şchiop, laş şi obraznic, a fost ucis de Ahile cu un pumn când si-a permis să insulte cadavrul frumoasei regine a Amazoanelor, pe Pentesillea, ucisă de Ahile, care plângea moartea ei şi-i admira frumuseţea”. Deci, taraţii, neisprăviţii, pociţii, impurii, dezechilibraţii, aceste imperfecţii ale naturii, pot sta alături de modelele ideale ale spiritului, la care se raportează cu tristeţe sau cu dezgust. Nici contradicţii voite sau necontrolate, nici inadvertenţe, nici silogisme ieftine, prin cultivarea absurdului, nici tăceri absurd-expresive etc. Papini consemnează un spectacol de muzică a tăcerii, când un individ dereglat asudă dirijând o orchestră cu orchestranţi din ipsos. Asemenea indivizi închipuiţi de pamfletar sunt trataţi de el ca nişte “iloţi beţi, cu intenţia pedagogică a nobililor spartani, care îmbătau iloţi şi-i treceau prin faţa fiilor lor, pentru a le arăta cum nu trebuie să fie un nobil spartan”. În aceeaşi formă şi cu aceeaşi intenţie trebuie prezentat avangardistul practicant al descompunerii, în arta clasică, deşeurile sunt desconsiderate, iar nenorocirile mişcă eroii între zeu şi destin. Extinderea câmpului contemplaţiei estetice, în lumea modernă, a fost atribuită romantismului, omul fiind mişcat intre noroi şi azur, cum spune Shakespeare. Astfel, artistul vrea să cuprindă cât teologul, filozoful şi omul de ştiinţă. Se înţelege, numai în ceea ce priveşte câmpul contemplaţiei, fără a avea mijloacele acelora. Omul modem îşi distribuie energia spirituală între împărţirea naturii în bucăţi – defalcările impuse de nevoia cunoaşterii precise, în fond expresie a neputinţei raţionale – şi setea reconstituirii, a unificării, sub imperiul adevărului unic, voinţa metafizică a “cunoaşterii întregului aristotelic, care premerge partea” (cit. Othmar Spann) şi care este greu de abordat, cum spune Pascal.

Aristotel – autorul formulei – a constatat imposibilitatea cunoaşterii întregului şi a trebuit să facă distincţia intre totalitatea ontică şi generalitatea logică accesibilă omului, distincţie pe care n-a făcut-o Heraclit “obscurul”. Ontic vorbind, omul nu este şi nu poate fi posesor de întreguri, pe care le bănuieşte mistic sau metafizic. Sunt doi termeni legaţi în mod necesar, ontic vorbind, întregul şi cauza. Necunoaşterea cauzei ne situează în sfera condiţiilor şi ne obligă la stilul descriptiv. Descripţia esenţială a lui Husserl este iluzorie. Întregurile artistice aparţin închipuirii ca şi cele ştiinţifice. Unitatea adevărului cuprinde teologia, filosofia, ştiinţa şi arta. Filosofia şi ştiinţa ne arată unitatea şi multiplicitatea înăuntrul lumii.”

(…)

Petre Ţuţea – fragment din eseul publicat în colecţia “Între D-zeu şi neamul meu”