Cuvânt și iubire

“Astăzi nu ar fi pentru prima oară când prezentăm cazul unui credincios care şi-a pierdut credinţa în cuptorul ars de flăcările atrocităţilor suferite în temniţele comuniste. Dar într-o emisiune intitulată: “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”, nu despre pierderea credinţei mi-am propus să vorbesc ci, dimpotrivă, despre recâştigarea ei, datorată dulcei Chemări a lui Dumnezeu, adresată sufletului înmărmurit de groază, către El, pacea şi odihna noastră, întăritorul şi îndreptătorul rătăcirii noastre.

               Acesta este şi cazul unui copil, la timpul când se petreceau lucrurile cumplite ce le relatează în memoriile sale intitulate: “DUMNEZEUL MEU, DE CE M-AI PĂRĂSIT?”, publicate de mine în editura RAMIDA. Numele său este: Justin Paven.

               Dar acest copil târzielnic, de douăzeci şi puţini ani, pe vremea suferinţelor sale în gherlă, în ‘reeducări’, izbuti curând să-şi redobândească încrederea în Dumnezeu, credinţa, datorită, faptului că n-a rămas surd la Chemarea Făcătorului nostru, rostită pentru el, prin mijlocirea exemplului dat de un frate de suferinţă. şi atât de mare i-a crescut credinţa recâştigată încât studie teologia, părăsindu-şi vechile aspiraţii intelectuale şi se călugări.

               “Momentul culminant al acestui Calvar”, se spovedeşte Justin Paven, referindu-se la ‘reeducările’ ale căror victimă era, “l-a constituit însă pedepsirea bietului Niţă Cornel, în seara zilei de 28 februarie 1950.

               “Se făcuse numărul de seară şi, după închidere, Ţurcanu şi-a mobilizat iarăşi echipa pentru operaţiuni. Avea de smuls nişte declaraţii de la tânărul băcăuan care nu se lăsase convins până atunci să spună tot ce ştia sau ce bănuia Ţurcanu că ştia.

               “După câteva întrebări, însoţite de ameninţările de rigoare, văzând că răspunsul era nesatisfăcător, Ţurcanu a asmuţit haita contra lui. Repezindu-i câţiva pumni, l-a vârât într-un cerc format din 6-7 torţionari care l-au luat în primire cu pumnii şi picioarele, zvârlindu-l de la unul la altul ca pe o minge, până când a căzut jos, ameţit. L-au udat cu apă, să se trezească, şi i-au dat un mic răgaz ca să se hotărească să vorbească.

               “Trebuia să spună ce ştia despre omorârea unui soldat sovietic prin părţile lui şi dacă luase şi el parte la acea crimă politică. Probabil că existau ceva informaţii în legătură cu amestecul lui Cornel în acea afacere şi Ţurcanu voia să smulgă de la el confirmarea, dar bietul băiat fie că nu ştia, fie că îi era frică să declare, rezista cu dârzenie să afirme ceva şi nu zicea decât: “nu ştiu nimic!’.

               “Văzând că nu voia să vorbească, au început să-l bată la tălpi, fără să-l descalţe. Loviturile primite prin încălţăminte sunt mult mai violente, pentru că durerile se localizează în special la cap; apoi l-au pus să facă manej, lovindu-l din nou cu pumnii, până când a căzut iarăşi în nesimţire.

               “Ţurcanu turba de furie văzând că nu putea scoate de la el nici un cuvânt. Nu mai întâlnise până atunci atâta putere de rezistenţă la nici unul dintre torturaţi, iar acum un copil de 19-20 ani primea loviturile cele mai crâncene, doar cu un uşor geamăt de durere.

               “Noi, care asistam la scena aceasta de groază, ce dura de vreo două ore, eram cu sufletele crispate, neştiind până unde putea merge oribila maltratare a unui om.

               “Dar bestialitatea călăilor a întrecut orice imaginaţie în supliciul aplicat sărmanului copil.

               “După ce l-au lăsat puţin să-şi mai revină, în care timp Ţurcanu se plimba furios şi se gândea la o nouă metodă de schingiuire, îl auzim că dă ordin să i se lege mâinile la spate şi-i face semn lui Vasile Puşcaşu, namila care avea cea mai mare forţă dintre ei, să-l ridice în sus.

               “Urcându-se în picioare pe marginea priciului, Puşcaşu îl prinse de mâinile legate şi răsucindu-i-le, îl suspendă în aer, într-o poziţie care sugera imaginea crucificării.

               “Bietul copil, cu capul complet vârât în piept, a mai avut puterea să scoată un strigăt sfâşietor în momentul când i s-au luxat braţele, apoi făcea eforturi disperate să tragă aer în piept.

               “În jurul lui, vreo patru sau cinci torţionari îl loveau cu ciomegele, cu un sadism îngrozitor, peste cap, peste picioare, într-o infernală poftă de distrugere a vieţii.

               “După câteva zeci de lovituri, dintre care unele cu vârful ciomagului în stomac şi în piept, i-au dat drumul să cadă de la înălţime.

               “S-a prăbuşit inert, cu faţa la pământ, fără să se mai poată mişca din loc. I-au dezlegat mâinile ce se bălăbăneau pe lângă corp, cu articulaţiile complet zdrobite, şi după ce i-au mai vărsat o cană cu apă peste cap, l-au târât pe un pat de fier, în mijlocul camerei.

               “Abia mai răsufla. După un timp a început să delireze. Probabil făcuse o hemoragie internă. Vorbea fără şir şi ciomăgarii din jurul lui făceau haz, bătându-şi joc de cuvintele fără înţeles ce le scotea în neştire.

               “Ţurcanu comenta încruntat cu ciracii lui despre îndărătnicia “banditului” şi se bătea cu pumnul în piept că până la urmă o să-l facă să vorbească:

               “– “Am eu ac de cojocul lui, ticălosu’!… Crede că se joacă el cu mine?!… O să vadă el care-i mai tare!…”

               “Fierbea de ciudă că “EL, ŢURCANU” a putut fi astfel înfruntat!

               “Sunase stingerea demult şi ne băgasem cu toţii sub pături, fără să se poată apropia somnul de vreunul.

               “Plantonul care rămăsese de veghe avea sarcina să-i dea unele îngrijiri lui Cornel peste noapte.

               “N-a mai fost însă nevoie, pentru că, puţin timp după aceea, a intrat în comă.

               “Vădit alarmat şi neştiind cum să procedeze, plantonul şi-a luat inima-n dinţi şi l-a trezit pe Ţurcanu, care s-a sculat şi a pus pe Gherman şi pe Nuti Pătrăşcanu, care fuseseră studenţi la Medicină, să-i facă respiraţie artificială, fapt care, probabil, i-a grăbit sfârşitul.

               “Eu îmi trăsesem pătura peste cap, făcându-mă că dormeam, dar mă uitam îngrozit pe sub ea, urmărind scena aceasta groaznică: un om cu trupul zdrobit de bătaie, cu braţele complet luxate, muribund, este maltratat până în ultima clipă a vieţii cu aceste mişcări de respiraţie care apăreau acum atât de groteşti.

               “Când şi-au dat seama că murise, au început să intre în panică.

               “Se învârteau speriaţi pe lângă el Gherman, Roşca, Puşcaşu, căutând să şteargă urmele de violenţă, spălându-i sângele de pe corp şi de pe picioare, dar vânătăile care apăreau acum mai proeminente nu se lăsau deloc ascunse.

               “Doar Ţurcanu rămăsese în aparenţă calm şi îndreptându-se către uşă a bătut, să-l anunţe pe miliţian.

               “Mi-au rămas întipărite în suflet cuvintele pline de cinism cu care a vestit moartea sărmanei victime:

               “– “Domnu’ şef, anunţati doctoru’ că a încetat să bată inima unui ‘bandit’!…”

               “A venit felcerul şi după ce i-a verificat pulsul, l-au pus pe o brancardă, scoţându-l din cameră. Au trecut pe lângă patul meu de lângă uşă, unde stăteam chircit de groază, cu pătura în cap, ca să nu fiu descoperit că am asistat la această scenă care ar fi umplut de oroare şi cele mai tari inimi.”

               Pe deasupra măsură, Justin Paven, care suferea el însuşi rigorile torturilor, mai fu martor la încă un deces datorat chinurilor.

               “Împreună cu noi fusese adus şi Bogdanovici, care abia se mai ţinea pe picioare. Era într-o stare de slăbiciune jalnică, de nedescris. Avea aspectul unui caşectic” [caşexia este o stare de istovire generală a organismului cauzată de boli cronice; n.n.], “dar nu atât din lipsa de mâncare, cât mai ales din tratamentul de violenţe la care fusese supus. Acum Ţurcanu îl lăsase în pace, dar nenorocitul nu s-a mai putut redresa.

               “Într-o zi n-a mai fost în stare să se ridice în capul oaselor şi a fost nevoie să fie hrănit de alţii. Îmi amintesc cu câtă atenţie caritabilă se ocupa de el Georgică Georgescu, dându-i toate îngrijirile pe care condiţia claustrării noastre le îngăduia, dar n-a mai rezistat mult.

               “Stătea întins pe prici, cu ochii aproape imobili, privind undeva, dincolo de tavan, şi nu scotea un cuvânt. În tot timpul cât am stat cu el, nu l-am auzit rostind decât câteva cuvinte. Se putea citi pe faţa lui o amară descurajare care cred că a contribuit în mare măsură la grăbirea sfârşitului său.

               “Poate că, totuşi, în tăcerea aceasta prelungită, Dumnezeu a putut să-i trezească, dintr-un sâmbure de credinţă primit la botez, un act de părere de rău pentru viaţa sa de păcat şi încheiată atât de tragic” [Bogdanovici a fost acela care a inaugurat cuplitele reeducări, căzându-le apoi pradă el însuşi; n.n.].

               “A expiat într-o dimineaţă, ducând cu el taina unei fărădelegi pe care a ispăşit-o prin moarte pe Crucea închisorii, după ce a primit acelaşi tratament de respiraţie artificială ordonat de Ţurcanu, în momentul când intrase în comă.

               “A fost primul om din viaţa mea pe care l-am văzut de aproape dându-şi sufletul şi al patrulea mort din seria cu care am intrat la ‘reeducare’.

               “După scoaterea lui din cameră, în tăcerea apăsătoare care se lăsase, Ţurcanu a ţinut să-i facă un scurt panegiric:

               “– “Aşa vor pieri toţi oportuniştii care îşi închipuie că pot înşela bunăvoinţa regimului!…”

               Nu este de mirare că în atari traume, credinţa studentului regalist Justin Paven se clătină, până aproape de ultima-i pâlpâire. Renunţă la rugăciune. Una dintre pricini fu că victimele reeducărilor ajunseseră atât de subjugate de bătăuşii lor încât aveau sentimentul că orice gând le era citit de reeducaţi şi că urmau a fi pedepsiţi pentru fiorul abia simţit al unei clătinări a minţii sau afective.

               “Devenisem tăcut, morocănos, stăteam toată ziua pe prici, cu faţa în sus, privind în tavan şi făcând din crăpăturile tencuielii jocuri aiuristice ale imaginaţiei. Mă gândeam la anii care-i mai aveam de petrecut în închisoare, în condiţiile acestea, şi mă cutremuram.

               “Deşi până acum nu părăsisem scurta rugăciune de seară care mă însoţise toată viaţa, din copilărie, acum începuse să-mi fie frică să mă rog, ca nu cumva să mă simtă careva şi să mă toarne că n-am ‘terminat-o cu misticismul’.

               “Într-o seară, însă, l-am simţit pe colegul meu de prici, Lungu Mircea, lângă care dormeam, că-şi făcea cruce şi se ruga sub pătură. I-am strâns mâna într-un gest de frăţietate tainică şi de atunci am prins curaj şi am reînceput să mă rog cu mai multă stăruinţă, simţind cum se lăsa în suflet acea linişte pe care ţi-o dă încrederea că nu eşti singur în acest chinuitor purgatoriu şi că Cel căruia I te adresezi va trebui să răspundă într-o zi cu eliberarea din cazne.”

               ‘Priza’ cu Dumnezeu, realizată prin descifrarea Chemării Sale, asistarea la rugăciunea colegului, ce avu rolul de a deştepta glasul conştiinţei memorialistului, îl reazvârli în valurile urcătoare ale aspiraţiei spre Divinitate. De la această clipă şi până la călugărirea sa, saltul fu extrem de mic, deoarece Chemarea era încărcată cu energia necesară istovirii trăirilor precedente. Chemându-l, Dumnezeu îi acorda şi puterea de a se învinge pe viitor şi de a-I rămâne alături tot restul vieţii.”

MIHAI RĂDULESCU

( frag. din Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste. Vol.I, Editura AGAPIS, BUCUREŞTI, 2002. Ediţia a doua revizuită )