Monica Ilaș : ”Mediocritatea omenirii “
Definiţiile tuturor oamenilor instituţionali ( prinşi, consideraţi statistic participanţi, posibili, încărcaţi de sarcini sau beneficiari de drepturi ) sunt de fapt mono-tipice, standard, egalizate până la identitate.De aceea, în timp ce istoria trebuie debitată într-o interminabilă poliloghie modală, definirea instituţiilor se face secundar şi standard.
De exemplu soldatul este atomul armatei. El se defineşte ca un ins educat să desfăşoare un program fizic agresiv fără nici o participare deviatoare. Toţi soldaţii sunt şi au valoare egală.
Tot aşa credincioşii care fac parte dintr-un cult. De asemenea, elevii şcolilor sau electorii sau oamenii de ştiinţă…
Adică ( după o ilustrare cam simplificatoare ) concluzia pesimistă a teoriei mele este că societatea nu se poate organiza decât şi în vederea mediocrităţii.
Pe acest corp molar de mediocrii, imbecilii se grefează mai mult sau mai puţin uşor prin plasticitatea lor pasivă.
Cand vine vorba despre elite, excepţiile supra mediocre nu au de ales opoziţionismul prometeian sau pactizarea.
Apare astfel fenomenul formidabil si complex, care face probabil drama istoriei după o schemă pe măsură.
Elitele nu pot să conducă, pentru că nu pot să rezoneze cu masele .
Mediocrii pot să aibă o continuă legătură ( punţi ) cu cei mulţi şi asemănători, dar nu ştiu cum să găsească fenomenul devenirii sociale, istorice, etc.
Astfel a aparut alianţa dintre politicieni şi gânditori.
Toate revoluţiile au fost gândite de filosofi, „ lucrate ” de politicieni şi practicate de mase şi împreună cu masele.
O omenire fără mediocrii este de neconceput. Făcută din imbecili şi genii, ea s-ar consuma în doi timpi:
Timpul întâi : – exterminarea geniilor de către imbecilii care nu le-ar putea suporta limbajul inteligibil;
Timpul doi :– autodistrugerea imbecililor divizaţi în grupuri agresive şi incapabile să se acomodeze atmosferei sufocante a incomprehensibilităţii.
Toate instituţiile omeneşti sunt construite pentru şi pe mediocritate .
Specia umană se poate defini ca cea mai mediocră specie de pe pământ ba chiar din Univers.
La speciile zoologice media este a celor care reusesc sa se adapteze, sa se menţina şi sa se perpetueze. Ceilalţi dispar.
Este interesant de filosofat pe această afirmaţie – care desigur e fenomenologic justă .
Deci întrebare : Ce devin în speciile zoologice ( şi poate şi vegetale ) indivizii superior dotaţi ?
Răspunsul : ( paradoxal ) – Ei nu există, pentru că ei nu au loc în specie.
Ar fi nişte super existenţi care nu prea ar avea ce face…şi ce-ar putea să însemne existenţa unor fiinţe care sunt în natura lor supra dotate ?
Răspunsul : ( umoristic ) – Ei s-ar „supraproduce„ sau s-ar „suprahrăni”, s-ar „supracopula „ etc.
O altă întrebare : Ce devin în speciile zoologice, indivizii subdotaţi, insuficienţi, handicapaţi ?
Răspunsul : – Nu se întâmplă nimic cu ei, pentru că dispar prin autoeliminare.
Sunt specific avortaţi şi nu au ce căuta în definiţia speciei.
Bun, dar iată câteva criterii de discuţie :
După definiţiile de mai sus ( dacă sunt juste) fenomenul repartiţiei tipologice a indivizilor, conform unui criteriu corspunzător (inteligenţă, adaptabilitate ) nu are sens şi nu există în specii.
Fiecare specie este tocmai ( sau implicată şi exhaustiv prezentă) datorită omogenităţii ei fără bravuri şi fără „aripi satistice”.
Specia nu are supradotaţi, pentru că nu are ce să facă cu ei. Adică ei, supradotaţii nu au ce să facă cu supradotarea lor.
Specia nu are subdotaţi, fiincă îi pierde pe drum, pe măsura apariţiei lor …
Şi atunci, dacă nu am făcut greşeli, specia se defineşte şi prin această pregnantă însuşire (sau fenomen) a omogenităţii tipului individual component.
Apoi, nu există specii cu „aripi statistice” cu „frecvenţe tipologice” decât la speciile controlate de om şi deci modificate în legitatea lor ( toate animalele domestice, toate influenţele sistemice, etc ).
Omul neavând în datele existenţei lui terestre această funciară caracteristică a speciei nu mai e specie.
Este o formă inedită şi fără replică în istoria vieţii. (Fiecare individ uman este o specie).
Dacă omenirea este o specie denaturată, deformată, transformată cum s-ar putea comenta bio-zoologic această schimbare ?
Dispariţia „aripilor statistice” este de fapt prezenţă realizată în toate instituţiile umane, dar nu concret fenomenologic, ci abstract, printr-un fel de reprezentanţă simbolică pe care limbajul organizării şi structurării instituţionale îl foloseşte inevitabil şi peste tot.
Omul socio-instituţional – universal este un mediocru „nemediocru” din cauză că nu este conceput ( presupus sau animat ca personaj ) gândit teoretic sau prevăzut pragmatic de a fi de mai multe tipuri sau nivele.
MONICA ILAȘ
Italia
