Cuvânt și iubire

Să fie ultima ta scrisoare?,sau poate cea cu cu referire la ’Morrie’?, sau întreaga corespondenţă izvorâtă după dispariţia lui Mihai, când întâmplarea, sau, mai bine zis Internetul, ne-a adus faţă în faţă?…S-au scris multe despre rolul întâmplării, dar, se pare, că niciodată acest subiect nu se va lăsa epuizat. S-au scurs destule zile de când am cam pus condeiul în cui nutrind, pe ascuns, speranţa că, poate, se va mai ivi vreun prilej care să mă întoarcă la tastatura părăsită. Sau, poate, dorul neostoit, încă, după ’Conacul lui Radul’, unde am petrecut inegalabile clipe alături de Mihai, de ’Domnul Profesor Rădulescu’, izvor nesecat de erudiţie şi talent literar, de dragoste de viaţă, de iubire de oameni, de generozitate. Intâmplarea a făcut să apari pe aceeaşi undă a admiraţiei ’fără rezerve’, faţă de fostul tău profesor, faţă de prietenul meu.

Prin ’Biblioteca de împrumut’ ai demonstrat şi lui Mihai, şi mie, că eşti mai mult decât un simplu fan al profesorului de altădată, cum m-am declarat şi eu de altfel, dar şi faptul că faci parte din tagma celor care scriu şi o fac cu mult talent. Să nu mai spun de felul în care ai întâmpinat micul meu omagiu, ’Conacul lui Radul’. A fost mai mult decât o surpriză plăcută, a fost bucuria unui iubitor al scrisului, flatat de a fi fost ’pescuit’ din anonimat şi, mai ales, înţeles. A fost destul ca, doi ’perfect strangers’, expresie tot mai frecventă în limbajul curent al românului de ’rând’, să întâlnească un om deosebit, care să lase o amprentă adâncă în sufletele lor şi să-i apropie pe tărâmul unei prietenii aparte.

Fiecare din noi avem amintiri din perioade diferite, din situaţii diferite, dar care au un numitor comun: admiraţia faţă de acelaşi om. De aici şi ideea mea de a-ţi împărtăşi, cu voia mea, în câteva rânduri, amintiri personale, poate nu întotdeauna într-o ordine prestabilită, dar mereu în lumina realităţii trăite în preajma acestui personaj real, şi totuşi, coborât parcă dintr-o ficţiune. Am prezentat în acel omagiu, în linii generale, personalitatea celui care ne-a părăsit, golul lăsat de plecarea lui intempestivă, drumul deschis nouă în sfera scriiturii, a prieteniei.

Acum, am de gând, ca într-o băsadă nepremeditată, să vorbesc eu mai mult, poate că mânat de un sentiment de teamă iscat de prea lunga linişte care s-a aşternut în ograda mea scriitoricească, ceva pe care unii l-ar putea defini ca un ’cântec de lebădă’. Ştiu că eşti un interlocutor ideal, că ştii să asculţi. Deci, ascultă şi du mai departe, imagini şi vorbe despre cel care a fost prietenul nostru, într-o ordine aleatorie, de a cărei dezordine doar prietenii se pot bucura.

Despre întâlnirea mea cu mai tânărul meu viitor prieten ţi-am mai scris şi am şi relatat-o în acel trist omagiu pe care l-am intitulat ’Conacul lui Radul’. Curios, nu?!, cum rolul întâmplării în relaţia mea cu Mihai, o emisiune televizată, s-a manifestat şi în cazul nostru, o prezenţă a mea pe internet, rămânând ca un laitmotiv în ivirea ’de nicăieri’ a trioului în care rolul conducător l-a jucat dragostea comună pentru lumea scriitoricească. ’Concertele’ care au urmat, chiar dacă au avut ’o vioară a-ntâia’ în ’Domnul Profesor’ Rădulescu, au răsunat la unison, contopind, ca de la sine înţeles, generozitatea lui, a maestrului, cu admiraţia noastră.

Am să încerc să evit a evoca fapte deja prezentate şi ca atare voi încerca să-ţi prezint acel loc de vis in care relaţia maestru-novice s-a transformat într-o mare prietenie. Este vorba despre ceea ce eu am numit ’Conacul lui Radul’, o încăpătoare vilă din lemn, situată pe malul lacului Fundeni, la două staţii de autobuz de Institutul Oncologic, pe linia lui 182 de pe şoseaua Fundeni, pe o ramură coborând spre lac, în dreptul unui adevărat monument arhitectonic, biserica Fundenii Doamnei, o aşa numită stradă, strada Spicului.

O dorinţă a tatălui lui Mihai a fost împlinită. Aici s-a retras prietenul nostru pentru a putea lucra în linişte, într-o ambianţă picturală magnifică, pentru a se doftorici şi pentru a uita rănile lăsate de cei patru ani de detenţie politică. Aici s-a născut ultima forma de prezentare a extraordinarului său site, www.literaturasidetentie@yahoo.ro.

Iată terasa de la intrare, cu acel ’bucuroşi de oaspeţi’, parcă, rostit de nelipsita sticlă cu vin ’de la gospodar’, cu care Mihai îşi întâmpina  prietenii.

Am păstrat această poză, şi nu alta, ca pentru a permanentiza prezenţa mea la conac, prin servieta lăsată într-o zi, întâmplător, dar cu rol de remember astăzi. Geamul, cu rol de oglindă, care ne despărţea de camera de zi, păstra în permanenţă amprenta locului, învăluindu-ne cu generoasa imagine a lacului şi a cerului. Fereastra din dreapta ascundea ’atelierul de creaţie’ al maestrului, adevăratul sanctuar al omului de cultură, unde ne retrăgeam prin uşa din dreapta terasei, pentru, te miri ce, discuţii. Când ai în faţă un erudit de primă clasă, cu o vastă experienţă scriitoricească şi incontestabil talent creator, trebuie să înveţi să pui întrebări şi mai apoi să asculţi.

Atelierul de creaţie, cum i-am spus, era locul unde citea, scria, dormea. Toate acestea într-o atmosferă de dezordine de care nimeni nu avea voie să se atingă. O bogată bibliotecă în care doar Mihai putea să se descurce. Ustensilele de scris, două calculatoare şi două laptop-uri ocupau masa de lucru, dintre care doar un laptop era funcţional. Mereu avea probleme cu ’tehnica’ şi cu ’imperfecţiunile’ ei, iar ’salvatorii’, la rândul lor aveau probleme cu el. Printre ei, nu o dată, m-am numărat şi eu. În stânga mesei se găsea, mereu în stare funcţională, o instalaţie de oxigen, comandată din Danemarca, prin intermediul prietenului său, Dimitrie Grama, medic şi poet, al cărui volum de poezii ’Voi lua cu mine noaptea’, a rămas la mine. Astmul s-a dovedit a fi un duşman de temut.

Iată şi poarta domeniului, şi capra în aşteptarea stăpânului, la care zilnic venea să-i dea bineţe. Dincolo, doar lacul şi cerul.

Mihai mă rugase să răsfoiesc poeziile lui Grama şi, mai ales, să citesc, ca să nu spun, să descifrez, însemnările sale. Era încântat de aceste poezii şi aştepta să comentăm împreună. N-a fost să fie, cum n-au fost să fie nici alte proiecte. Printre ele, de exemplu, răsfoind prima ediţie din ’Rugul creaţiei’, îndemnându-mă să pregătesc o a doua ediţie îmbogăţită, mi-a promis un ’cuvânt înainte’, ca din partea unui ’iubitor şi cunoscător’ al domeniului artelor plastice. Am rămas încântat, dar nu m-am grăbit suficient.

Din ’atelierul’ său de creaţie, în care nu se mai fuma, spre bucuria mea, mi-au rămas imagini din care chipul său sculptural, chiar lipsit de coama leoniană a anilor când apărea în emisiunea ’AS’ a lui Cornel Todea, emana aceeaşi lumină a omului de creaţie, de dăruire. Câteva exemple cred că vor fi edificatoare.

Pentru Mihai calculatorul şi internetul au devenit noul său ’modus vivendi’. Chinuit de bolile cronicizate şi neiertătoare, dornic de viaţă, de muncă, îşi petrecea mai tot timpul în ’atelier’, bucuros de autonomia oferită, încă, de sistemul locomotor, care-i permitea să se relaxeze, din când în când, în faţa ’conacului’, mângâind cu privirea sălciile pletoase, lacul, cerul.

Când scria, chiar dacă te ştia în preajmă, se detaşa total, aplecându-se pe tastatura laptopului precum un pianist transpus care mângâie claviatura.

Cine ar urmări această fotografie şi ar vedea structura-i fizică, expresia de siguranţă în acţiune, ar mai putea oare a se îndoi de vigoarea acestui bărbat puternic?! Aceasta era una din ’metodele’ de luptă cu boala, sau mai bine spus, cu bolile care-l măcinau. Credea în propria forţă bazându-se pe aceasta în lupta cu destinul.

Era şi credincios. Mi-aduc aminte că în prima vizită pe care i-am făcut-o la locuinţa din Bucureşti după ce mi-a citit romanul Povod, urmându-i sfatul de a nu veni cu ’flori sau alte prostioare’, mi-am luat inima în dinţi şi i-am dus, totuşi, o icoană, o litografie cumpărată de la Biserica Rusă. A rămas încântat spunându-mi că parohul acestui lăcaş  i-a fost student la Teologie unde a predat Limba şi Literatura Engleză.

Am regăsit icoana la Conac, în ’Atelierul de Creaţie’, aşezată printre cărţile din bibliotecă, la vedere. Ne minunam împreună de calitatea litografiei, care reuşea să lase observatorului impresia de ’relief’, îmbrăcată în ’armătura’ specifică vechilor icoane ruseşti.

Când venea vorba de anii de profesorat petrecuţi la Institutul Teologic din Bucureşti, naraţiunea se oprea uneori brusc, iar chipul devenea melancolic, pierdut. A iubit mult această instituţie.

Se întâmpla să auzim, uneori, un strigăt de chemare, un ’haide-ţi la o cafea pe terasă’, la care aderam fără zăbavă. Găseam masa plină de bunătăţi, în cel mai pur sens al cuvântului, şi în Delia, sau Mica, o gazdă primitoare, bucuroasă de oaspeţi. Mica era numele sub care era cunoscută în viaţa sportivă de performanţă. În timpul studenţiei făcea parte din echipa de scrimă a Institutului Politehnic din Timişoara şi, totodată, la Arad reprezenta tenisul de masă feminin. Dejunul copios, scăldat cu un vin roşu ’de la sursă’, cuprindea doar produse procurate direct de la producătorii din zonă: caş, telemea, jambon, salam. Da, da, salam fără marcă, dar cu un gust deosebit. Mihai, un gurmand autodeclarat, cândva mare fan al artei culinare, se lăuda cu diferitele ’specialităţi ale casei’ pe care el, şi numai el, le putea prepara. Cu o astfel de ocazie mi-a făcut o promisiune aflând de preferinţele mele pentru preparatele din peşte şi de  incursiunile pe care le făceam la Giurgiu sau în Deltă pentru a mă desfăta cu aceste bunătăţi.

„Dragă Domnule Boris, să mă fac bine şi veţi putea aprecia, la această masă, calităţile mele de bucătar.”

Era vremea când, încă, ne ’domneam’ apelându-ne, lucru care începea să aibă un iz nefiresc, ţinând cont că eram ’Servus’ cu Delia, în virtutea apartenenţei la un club de tenis şi la obiceiurile dobândite în perigrinările mele prin Ardeal şi Banat. În plus, aveam multe amintiri şi cunoştinţe comune legate de prietenia mea din anii studenţiei cu două din componentele echipei de scrimă din care Mica făcea şi ea parte: Lelia Talpeş, campioană naţională, şi Doina Ţenovici, vicecampioană naţională.

Discuţiile erau uşor deturnate de la preocupările din ’atelierul de creaţie’, amintirile din viaţa sportivă trecând pe primul plan. Mihai, străin total de domeniu, se tolănea în fotoliu zâmbind îngăduitor, exprimându-şi deseori mirarea în faţa atâtor subiecte ’captivante’. Într-unul din momentele acestea de destindere, mi-am luat inima în dinţi şi i-am propus, profitând de ’ascendentul’ meu în vârstă, să ne tutuim. A răspuns ridicând paharul cu vin şi a pronunţat zâmbind, ’aşa să fie, dragă Boris!’ Simplu! Se întâmpla asta cam prin vara lui 2007. Am o poză în care expresia lui Mihai spune totul despre atmosfera în care se desfăşurau astfel de momente.

În ’atelierul de creaţie’ lucrurile căpătau, însă, o turnură diferită. Îndemnul lui ’hai, să ne apucăm de treabă!’, amical dar imperativ, ne izola de orice intervenţie intempestivă. Era încântat de site-ul meu, de faptul că ţineam cont de observaţiile lui legate de munca mea de ’scriitor în devenire’, vorba mea, era, sau mai bine spus, devenea posesiv. Când mă invita la conac, şi asta cu multă insistenţă, îmi strecura şi rugămintea de a veni în zilele de miercuri când Mica era plecată la bridge. „Aşa vom putea profita din plin de linişte…” În acele zile mă aştepta scrutând peisajul de dincolo de poartă pentru a acţiona prompt, la apariţia mea, butonul de manevră electrică al zăvorului.

Întâlnirile noastre nu includeau ceva premeditat. Nu mergeam pregătit cu ceva anume, nu mă aştepta cu ceva anume. Îi plăcea să vorbească, îi plăcea să te provoace să vorbeşti. Vreau să spun că nu eram singurul care ştia să asculte. Îndemnul „hai să-mi povesteşti ceva întâmplări scurte, nişte minuturi…” mă făcea să ies din timiditatea născută din admiraţia fără rezerve încă din anii adolescenţei. Am fost admiratorul şi ascultătorul lui Titus Popovici, pentru mine prietenul, dar şi genialul creator într-ale scrierii, cel care mi-a sugerat pseudonimul Daris, fără să-i fi mărturisit vreodată visul meu de-a deveni scriitor.

Cu Mihai a fost altfel. Plecând de la romanul Povod, m-a blagoslovit cu generozitatea lui cuceritoare, cu aprecieri nesperate. Am devenit ’romancier’, ’narator prin excelenţă’, ’colegul lui de breaslă’…Păstrez cu sfinţenie reacţia lui după ce i-am trimis romanul ’Ecvestra’ în forma finală: „Prietene, ai condeiul uns cu miere! Am citit cele dintâi douăzeci de pagini din al doilea roman. Sunt mândru că am contribuit încurajându-te spre  isprăvirea lui. Îmi dau seama de pe acum cât de important este pentru literatura noastră, deoarece subiectul este inedit. E equestra copilului convingătoare, fiindcă autorul s-a transpus întocmai în starea de spirit a lui Nicolae. Ofiţerul, profesorii, atleta, îmi sunt dragi şi sper să rămână aşa. Felicitări.” Cum să nu devii vorbăreţ, şi să nu îndrăzneşti să depăşeşti pragul ascultătorului, să te simţi ca acasă?!

Aşa i-am povestit întâmplarea din ’Oglinda retrovizoare’. A râs cu poftă şi m-a îndemnat s-o scriu. „Proza scurtă are o importanţă deosebită în viaţa unui scriitor.”

Rar se întâmpla să povestească câte ceva din anii de detenţie. Odată, pomenind, totuşi, de închisoarea de la Periprava, i-am relatat şi eu vizita mea în acel sat de pescari lipoveni. „Povesteşte-mi pe îndelete. Periprava ocupă un loc deosebit în perigrinările mele prin închisorile morţii.”

Ideea de a ajunge la Periprava mi-a venit de la gândul neostoit la Ismailul pierdut. Cum nu aveam de gând să-mi revăd oraşul natal ocupat de Ucraina, am hotărât să-l văd din mers, adică de pe vaporul care făcea curse pe braţul Chilia între Tulcea şi Periprava, trecând prin faţa Ismailului şi făcând chiar o scurtă oprire la Plaur, un punct de grăniceri de pe malul românesc al fluviului. Mai aveam un gând ascuns legat de o dorinţă neîmplinită. Ştiam că din Periprava puteam pătrunde mai uşor în zona lacurilor Merheiul Mic şi Merheiul Mare, paradisul coloniilor de păsări, printre altele, cea mai mare colonie de pelicani din Europa. În general zona cuprinsă între Chilia şi Sulina cuprinde cele mai mari atracţii turistice ale Deltei Dunării. În apropierea Peripravei te poţi aventura în lumea celebrelor grinduri de la Letea, cu ale sale păduri unice de stejar ’plantate’ printre dunele de nisip. Este zona in care poţi întâlni, încă, ’sălbaticii cai de România’, sau enotul, o specie de câine sălbatic, apreciat pentru blana sa cu fir lung şi moale. Era o zonă neexplorată, încă, de mine, un fel de vis neîmplinit.

Mi-am lăsat motocicleta într-o parcare din Tulcea şi m-am prezentat în port, pe malul Dunării mele albastre. Un vaporaş modest s-a îndreptat lin în direcţia Ismailului. A fost o călătorie în care am retrăit, poate, cele mai frumoase clipe ale copilăriei mele, într-un melanj perfect cu un sentiment de teamă, teama revederii peste ani. Când am acostat la Plaur, emoţiile mi-au dat de furcă. Am revăzut râpa, bisericuţa mânăstirii lipsită de cruce, portul, de data aceasta industrializat până la refuz, şi, în depărtare, mai în centrul oraşului,  Soborul, punctul nevralgic al povestirii din Povod. Aşteptam să aud clopotele în semn de ’bun venit’, dar n-a fost să fie. Şi cum ar fi fost posibil să fie în perioada anilor 80, în Uniunea Sovietică?! Pe vremuri, celebrul clopot al Soborului putea fi auzit până la Tulcea. Minunea din faţa ochilor mei consta în faptul că Soborul rămăsese în picioare, ceea ce pentru mine nu era puţin.

Ascultându-mă cum încercam să descriu în amănunt această escapadă, Mihai m-a întrerupt doar pentru a sublinia regretul că, la doi paşi de minunile paradisului dunărean, de după gratiile ’celebrei’ închisori, nu a avut parte de binefacerile libertăţii, ale drumeţului care sălăşluia în el.

Regimul de frontieră în care era încadrată Periprava, plus nefericita idee ceauşistă de a asana zone mirifice ale Deltei Dunării pentru a le introduce în circuitul agriculturii socialiste, când canalele de acces înspre Paradisul Păsărilor au fost acoperite cu culturi care nu au dat niciodată roadele scontate, au anulat planurile mele de hoinar. N-am mai avut cum să înaintez înspre zona mult visată amânând pentru ’cine ştie când’ vizitarea celor două Merheiuri. Trei zile cât a ţinut escala de la Periprava le-am petrecut hoinărind prin pădurile de stejar de pe grindurile Letei cu speranţa de a întâlni niscai reprezentanţi ai celebrei faune. N-am avut noroc nici de cai sălbatici, nici de enoţi.

Satul se ’stingea’ odată cu bătrânii care mureau omorând timpul în cârciumă, rămaşi singuri după exodul tinerilor înspre oraşe. Case părăsite, femei în vârstă trăbăluind din zori până seara pentru a păstra în viaţă puţinele gospodării care mai respirau aroma de altădată a satului de pescari lipoveni. Erau precum oazele dintr-un deşert la a cărui apariţie a contribuit nesăbuita politică economică, a nesăbuiţilor conducători ale interminabilelor ’vremuri noi’. Seara, la o bătrânică dar primitoare gazdă, lângă cuptorul de pâine din mijlocul curţii, ascultam trista istorie a locului, presărată cu amintiri şi comparaţii, mereu însoţite de cuvântul ’ranïşe’, odinioară, pe limba noastră. Era resemnarea care învăluia o profundă durere în drumul spre moarte.

„Scrie, Domnule, scrie dragul meu! În povestirile tale se ascund comori.”

M-am abătut cu ale mele, provocat de amintirea lui Mihai, de nesecata lui curiozitate, de generozitatea aprecierilor sale. Acest prieten întârziat m-a scăldat în potopul aprecierilor apropiindu-mă de visul meu adolescentin, turnându-mi încredere cu polonicul. Asta nu înseamnă că nu m-a tratat uneori din vârful catedrei, trădând alteori caracterul său posesiv. M-a tratat ca pe un egal, dar m-a şi muştruluit, şi nu fără folos.

Din capul locului s-a ’agăţat’ de ceea ce el a considerat a fi o ’meteahnă’ de neiertat. Era maniera mea de a scrie, aşa zisul meu sistem de a scrie ’în cascadă’, fără a respecta clasicele paragrafe. În Povod, cât şi în alte scrieri, prevala scrierea în ’cascadă’, curgerea non stop a naraţiunii pe lungimea unui capitol. Mihai nu putea concepe aşa ceva. Chipul lui se încrunta iar conţinutul emailurilor care urmau lua forme de exprimare imperative.

„…Am ajuns cu lectura la pagina 45 parcă. Povestirea curge, e atrăgătoare, convingătoare, plăcută. Însă mă împiedic de o meteahnă asupra căreia nu am insistat suficient la romanul precedent, găsindu-i eu cel dintâi scuze. Dar este o hibă a scriitorului, iar viitorul nu-l va ierta pentru asta. Trebuie neapărat să revizuiţi ambele cărţi.

La ce mă refer?Unde aţi ascuns paragrafele? Daţi-mi dreptul să despart ideile, să respir, să mă odihnesc, să trag o gură de aer! Nu este omeneşte să supuneţi cititorul unei cazne ca asta! Mii de ani i-au trebuit omenirii ca să ajungă la despărţirea ideilor pe propoziţii, fraze, paragrafe şi capitole…Îl aruncăm la coşul de gunoi la comoditate? Scriem în continuare ca atunci când eram elevi?!

Iertaţi-mi indignarea, dar dacă nu mi-ar place ce scrieţi şi n-aş avea convingerea că poate rezista în timp, nu aş fi vehement, ci m-aş culca pe o ureche. Vă numesc ’prieten’. Cum să ascund de prietenul meu o greşeală atât de mare?

Încă o dată îmi cer scuze, dar din dragoste pentru ce scrieţi, apăr conţinutul de dumneavoastră înşivă.

Mihai”

Când în răspunsul meu am bâiguit că ’sunt prea bătrân ca să mai pot relua o lucrare de care, cinstit fiind zis, m-am bucurat că am scăpat, că metehna cu paragrafarea ţine oarecum de firea mea, de sistemul meu telegrafic de  relatare, mi-a răspuns pe loc:

„Ambele cărţi sunt prea bune ca să nu le daţi o ultimă mână de ajutor să-şi depăşească anul naşterii. Ele pot rămâne în literatura noastră şi aş fi mândru să fiu la originea perpetuării lor în timp. Nu există ’sunt prea bătrân’ când e vorba de nişte opere care nu au pe altcineva să le sprijine. Sunteţi singura lor rudă apropiată şi ele nu ştiu să se descurce singure. Ieşite la lumină, adică, într-un fel, maturizate, vor învinge fără să mai staţi îndărătul lor. Dar până atunci, au nevoie de dvs.

Vă rog, nu mai fiţi comod, în numele cărţilor bune ce aţi scris.

Cu drag, Mihai”

Da, acestea erau relaţiile dintre noi, în vremea când, încă, ne mai ’domneam’. Era generos, era necruţător, era prieten. Dăruia fără să aştepte mulţumiri. Mi-aduc aminte cum, mulţumindu-i pentru maniera în care a deschis drumul romanului Povod făcând să apară în ’Procesul comunismului’ din Canada şi în ’Gid – România’, mi-a răspuns în stilul lui caracteristic:

„Rareori am văzut om să îşi vădească recunoştinţa, ca domnia voastră, la tot pasul. Ceea ce fac nu este pentru dvs, ci pentru aceia care doresc să citească un roman bun şi nu ştiu de unde să-l ia. Cu stimă Mihai Rădulescu”

Mai poţi spune ceva?! Puteam eu să ignor remarcile ’tăioase’ şi să nu mă conformez?! Şi s-a pus ’tânărul’ tău prieten Boris pe rescris, şi a umblat la site şi a înlocuit ’cascadele’ buclucaşe cu paragrafe, şi în Povod, şi în Ecvestra, păstrând, totuşi, din ’comoditate’, sau din căpoşenie o urmă pentru posteritate a celui care s-a încumetat să se joace cu canoanele scriiturii.

Perioada 2005 – 2007 s-a desfăşurat, în ceea ce priveşte relaţia mea cu ’Dom’ Profesor’, cam în spiritul celor spicuite mai sus. La un moment dat am pomenit de manifestările ’posesive’ ale marelui meu prieten. Mihai nu putea concepe un refuz la o invitaţie. Se întâmpla să fiu sâcâit, uneori, ba de acutizarea astmului, ba de coloană, ba de umărul dureros. Jucam mult tenis, mai răceam, mai călcam strâmb, mai acuzam forme de epicondilită. Mai intervenea şi problema distanţei. În condiţiile circulaţiei rutiere din Bucureşti, care era cum era, sau cum nu ar fi trebuit să fie, când un drum la Conac însemna cam o oră, o oră şi jumătate, cu un autobuz ticsit, intervenea volens-nolens şi forma fizică în care te aflai. Mihai ştia că alergam, încă, bine pe terenurile de tenis şi, ca atare, mă considera apt pentru astfel de drumuri, în orice condiţii. Odată, când am încercat să motivez refuzul unei invitaţii, mi-a servit fără menajamente nedumerirea:

„Păi bine, prietene, mie-mi spui că eşti suferind şi Mica îmi spune că te-a văzut la club!?”

A trebuit să-i explic cu lux de amănunte prezenţa mea, ca spectator, semiinvalid, în parcul clubului, unde ajunsesem cu taxiul după un parcurs de 5 – 6 minute, pentru a sta la aer. Mai erau, uneori, şi problemmele de sănătate ale Margaretei, când prezenţa mea în casă era necesară. Simţeam că astfel de explicaţii nu-l convingeau întotdeauna, lucru care mă stânjenea oarecum, dar nu mă supăra. Ştiam că la mijloc nu era decât prietenia lui, atât de preţuită de mine, şi, poate, o doză de ’magister’, ceva care făcea parte din însăşi fiinţa lui. Mihai avea conştiinţa propriei valori şi, era deranjat oarecum de maniera în care era marginalizat chiar de breasla din care făcea parte de drept. Apariţia pe internet a site-ului www.literaturasidetentie.ro, i-a deranjat pe mulţi. Un site excepţional, prin conţinut şi structură. Generozitatea care l-a caracterizat şi despre care am făcut deseori vorbire poate fi înţeleasă urmărind în site conţinutul a două din paginile deschise cu tâlc: ’Detenţie’ şi ’Cartea prietenului meu’. Voi semnala aici doar un Motto ales de Mihai pentru această memorabilă pagină întitulată simplu ’Detenţie’:

”A s’noapte Iisus mi-a intrat în celulă

O, ce trist, ce înalt era Christ!

Luna-a intrat după El în celulă

Şi-l făcea mai înalt şi mai trist.”

(Radu Gyr)

La pagina întitulată ’Teologie’ aceeaşi generozitate dă culoare capitolului. Sunt simple observaţii ale unui modest ’consumator’ de scrieri literare.

În schimb, pagini ca Literatura, Stilistica sau Pictura nevăzută, mă pun în gardă şi mă obligă să las celor în drept, prin competenţă, să ghideze cititorul prin labirintul  unor creaţii literare de prim rang. M-am înfruptat din ele şi, chiar, m-am lăsat furat de munca  cercetărilor sale literare.

Dacă m-am oprit la ceva anume? Da, s-a întâmplat şi aşa ceva. Am plecat de la lucrarea ’Shakespeare – un psiholog modern’, trecând în continuare la ’Dubla personalitate în renaştere’. Aşa am dat de sintagma ’Dihotomie antonimică’ introdusă de Mihai ca o noutate stilistică care, în creionarea unui personaj din romanul Povod mi-a servit drept punct de sprijin. Am pomenit de acest lucru chiar în roman, ceea ce l-a impresionat.

„Domnule Boris, este prima dată când mi se întâmplă  să găsesc într-un roman o referire la persoana mea, la o creaţie personală…”

I-am replicat spunându-i că această figură stilistică nu este o simplă sintagmă, ci aparţine ’inventicii’. Mi-a zâmbit adăugând:

”Se vede că sunteţi inginer de formaţie. Mulţumesc pentru apreciere…”

Dar să revenim la ideea mea de a te lua cu mine la Conac. Vorbesc mult, nu? De la început te-am avertizat că voi depăna amintiri ’nu întotdeauna într-o ordine prestabilită’, aşa că, mai ai puţintică răbdare şi nu mă întrerupe. Îţi promit că mă voi revanşa şi, cu prima ocazie, te voi asculta cuminte. Până atunci, poţi să-mi scrii, chiar şi în ’cascadă’. Am antrenament şi la a scrie, şi la a asculta. Şi nici nu mai e cine, din păcate, să mă muştruluiască. Deci?!…

Cu ce să reîncep?! Mă tem că va trebui să depăşesc limitele ’atelierului de creaţie’. Au fost câţiva ani, puţini din păcate, în care m-am bucurat de un Mihai hotărât să lupte cu amintirile, cu bolile, să învingă cu zâmbetul pe buze necazurile. Da, perioada 2005 – 2007 i-a permis lui Mihai să se poată mişca, chiar dacă într-un spaţiu limitat, să aibă grijă de el însuşi, să accepte astmul ca pe o fatalitate, să se doftoricească singur, oxigenându-se, la intervale a căror frecvenţă creştea văzând cu ochii.

Cu şapte ani mai bătrân decât Mihai, suferind de aceeaşi boală declarată ’incurabilă’, întrezăream propriul viitor în culori sumbre. Mă impresiona dârzenia, dar şi liniştea cu care trata aceste momente când, cu gesturi naturale fixa în nările nasului cele doua tuburi transparente, cupla generatorul de oxigen şi-mi cerea zâmbind puţină răbdare. În astfel de momente se înfunda confortabil în fotoliu şi închidea ochii.

În 2006 am remarcat că evita să scrie, să noteze ceva cu pixul, sau creionul. Explicaţia a venit când mi-a oferit două din cărţile lui cu autografele de rigoare.

Imaginile de mai sus sunt edificatoare şi explică şi remarca mea din aceste prime pagini referitoare la rugămintea lui Mihai de a ’descifra’ însemnările lui făcute pe marginea unor poezii, ale prietenului său Dimitrie Grama.

Mă învârt, încă, în această parte a Conacului, între terasă şi atelierul de creaţie, parcă, temător că lăsând amintirile de aici, amintiri care mă leagă de un Mihai plin de viaţă, luptând pentru ea, umblând fericit că ’se umblă’, fericit că ’se vorbeşte’, fericit că ’se zâmbeşte’, voi pătrunde, dincolo, într-o lume a suferinţei, a speranţei şi a deznădejdii, lumea anului 2008. Nu mă voi clinti, încă, de aici înainte de a-ţi prezenta două imagini, două instantanee, din două filmuleţe, făcute în joacă cu aparatul de fotografiat, filmuleţe de câte 30 de secunde, fără sonor, pentru că aşa au ieşit.

Filmuleţele îmi sunt dragi deoarece sunt singurele amintiri în care Mihai se plimbă dezinvolt în timp ce-mi citeşte ceva din scrierile sale, sau îmi dă explicaţiile de rigoare, gesticulând. Cum nu am găsit, încă, procedeul prin care să-ţi trimit imaginile ’pe viu’, vreau ca, măcar pe această cale, să te aduc în atmosfera care domnea. În cel mai rău caz, vom urmări filmuleţele când vei veni la Bucureşti.

Dar, e timpul să continuăm vizita prin ceea ce eu am numit ’Conacul lui Radul’. Sfârşitul anului 2007, dar mai ales începutul anului 2008, a debutat sub auspicii mai puţin ’pozitive’. A cedat sistemul locomotor, s-a agravat astmul bronşic, a crescut tensiunea. Fără să ştirbească cu nimic instinctul său de luptător, problemele ’noi’ apărute i-au impus noi luări de poziţie.

Dorinţa lui neostoită de a hoinări prin locurile atât de dragi altădată, l-a făcut să ia o decizie ’unilaterală, de a cumpăra o maşină nouă, mai confortabilă, în care să poată avea spaţiu suficient şi pentru generatorul de oxigen. Se punea problema unui companion şofer, îndrăgostit de drumeţie şi, mai ales, de mănăstiri. L-a mâhnit vestea că eu renunţasem la a reactiva carnetul de conducere, mai ales că-i povestisem de escapadele mele cu motocicleta sau cu maşina. Mica nici nu a vrut să audă de aşa ceva, din cauza ’riscurilor’ inerente la care s-ar fi expus. A încercat şi alte variante, dar singurul care l-a înţeles cu adevărat şi l-a şi ajutat a fost Paul Budimir, prieten în toată puterea cuvântului. Mă invita şi pe mine să-i însoţesc, dar declinam invitaţia, pe de o parte cu gândul la temerile Deliei, iar pe de altă parte fiind obligat de problemele de sănătate, ale mele şi ale Margaretei.

Suferinţele s-au amplificat. Mişcarea, elementul pe care-l preţuia în mod special, a devenit problema numărul unu. A încercat de toate: masaj, frecţii, acupunctură. Genunchii au cedat obligându-l să apeleze la baston, apoi la cadru metalic, la prezenţa unei persoane străine, angajată ca infirmieră, bună la toate.

Spaţiul de mişcare din ’atelierul de creaţie’ a devenit insuficient. Era dificil, chiar periculos, să te mişti în înghesuiala la care ţinea atât de mult. A hotărât să se mute cu calculatoarele şi generatorul de oxigen în camera de zi. Un geam generos îi permitea să contemple terasa, grădina, sălciile, lacul.

O cameră încăpătoare, cu o masă mare în centru, i-a permis să adune în jurul său tot arsenalul scriitoricesc. În plus, ambientul, construit cu migală şi gust de colecţionar ’profesionist’, fiu de colecţionar şi adolescent iubit şi instruit într-ale artei de un artist adevărat – vezi povestirea Hrandt  – a creat o atmosferă de muzeu. Era prima dată când intram în această a doua ’viaţă’ a lui Mihai. A fost încântat să-mi prezinte piesele de mobilier ’străvechi’, cum îi plăcea să spună. Cum eram înarmat cu o cameră video, m-a rugat să imortalizez câteva piese. Era la sfârşit de septembrie 2008, când m-a anunţat că s-a întors din periplul prin spitale şi locuri de odihnă şi tratament. Un mic collage încearcă să redea ceva din acea atmosferă.

 E o poveste şi cu acest collage. Pozele care au servit la realizarea acestei imagini de ansamblu au fost făcute în ziua de 23 septembie 2008, ultima mea vizită la Conac. Ajuns acasă am făcut colajul şi i l-am trimis prin email alături de pozele în cauză. Pe 26 septembrie am primit următorul email:

„Dragă Boris, am izbutit să văd pozele la dimensiuni mari. Felicitări mai ales pentru darul tău de a surprinde adevărul celor distruşi de boală, de pildă ştirbii. Cu drag, Mihai”

Da, acesta era Mihai. Distrus de boală, rămăsese acelaşi orgolios. Îi făcusem zeci şi zeci de poze portet de care s-a arătat întotdeauna încântat. Pus, însă, în faţa crudei realităţi din ’oglinda momentului’, a reacţionat în felul lui caracteristic, apărându-se cu o ironie. Dar adevărata ironie a fost că, într-un mod cu totul şi cu totul de neînţeles pentru mine, am făcut ce am făcut şi am şters pozele salvate care au servit la obţinerea collage-ului. Printre ele se aflau şi acele câteva imagini care l-au bulversat. Şi mai erau şi imagini luate din adevăratul muzeu al lui Mihai.

Despre ce este vorba. Din camera de zi, în partea opusă ferestrei atât de bine prinsă în collage, se mai găsea o uşă, despre care mi-a vorbit cândva. În acea zi tristă de 23 septembrie 2008, Mihai m-a invitat să-i trec pragul. O încăpere de peste 50 metri pătraţi, ascundea adevăratele lui comori: picturi, sculpturi, obiecte de artă, salvate, sau, mai bine zis recuperate, din ceea ce a fost cândva mândria de colecţionar a tatălui său.

„Nu e mare lucru, dragul meu, dacă mă gândesc

la ceea ce s-a ’prăpădit’…”

Oare ştia Mihai că nu ne vom mai întâlni?! Eu, oricum, eram stăpânit de o stare de emoţie, de nelinişte. Nu faptul că-l vedeam topindu-se, ci purtarea lui generală mă făcea să simt că ceva nu era, sută la sută, în ordine. În acea zi, mai mult ca în alte dăţi, a insistat s-o sun pe Margareta şi s-o rog, din partea lui, să ne permită să prelungim întâlnirea.

Mihai n-o cunoscuse pe Margareta decât la telefon, în zilele când se întâmpla să nu mă găsească acasă. În general, când vorbeam, sau când îmi trimitea un email, nu uita să-i transmită sărutări de mâini ’doamnei mele’.

În ’deschiderea’ vizitei Mica ne-a servit cu cafele şi a dispărut. Cea care avea să se ocupe de noi era Mariana, o doamnă ca ţinută, agreată de Mihai. Mihai a fost volubil şi, printre altele, mi-a strecurat că a avut o confruntare, ’poate cea mai dură’ din istoria familiei. Pe Mariana o trata cu căldură ca pe cineva de-al casei şi nu ascundea faptul că devenise dependent de ea. Ea, la rândul ei, îi ghicea din ochi dorinţele. În acea zi de septembrie mi-a dăruit ’Hiroshige – soarele meu, cu o generoasă dedicaţie în care nu a uitat de Margareta şi de rolul ei de ’liant al prieteniei noastre’. M-a impresionat.

Este o lucrare excepţională despre care ţi-am mai vorbit. În clipa asta, însă, un gând, necontrolat, a început să facă speculaţii. Ca să fiu mai aproape de obiect, te rog citeşte paragraful extras de Mihai pentru coperta IV. De aici am sărit cu gândul la mormântul familiei Rădulescu unde Mihai s-a alăturat părinţilor săi, parcă, într-o aşteptare, întru împlinirea dorinţei tatălui său. Încerc să fac o legătură între cea care-l însoţea în curgerea povestirii din ’Hiroshige – soarele meu’ şi cea care urma să-l însoţească şi dincolo de mormânt. Gândul a ţâşnit urmărind căldura cu care pronunţa numele asistentei sale, ’Mariana’.

În anii care ne-au apropiat, puţini, din păcate, am tras o concluzie generalizantă: nimic din comportamentul său, sau din ceea ce spunea, sau cum o spunea, nu era întâmplător.

În acea zi de 23 septembrie 2008, Mihai m-a aşteptat pregătit ca pentru o despărţire. Atunci nu mi-am dat seama. Acum, despic firul în patru. Mariana ne-a pregătit o masă copioasă. N-a lipsit nici paharul cu ţuică, nici vinul ’de la gospodar’, din care, spre surprinderea mea, Mihai a gustat fericit că putem ciocni. Mariana, discretă, ne-a servit, retrăgându-se mereu ca pentru a nu tulbura atmosfera pe care Mihai a regizat-o.

În acea zi am mai primit în dar o carte cu dedicaţie, mereu generoasă, purtând în scriitura lui amprenta suferinţei, pe care am semnalat-o încă din 2006.

Acum, când îţi adresez aceste rânduri, încercând să te ghidez într-o vizită prin ’Conacul lui Radul’, o fac pentru a te trimite în atmosfera care a domnit în acel loc de vis, atât de îndrăgit de Mihai. Mă voi opri la acel septembrie 2008. După acea dată, nimic nu a mai existat, decât suferinţă. Internări succesive, sentimentul însingurării şi o singură manifestare a disperării. Era internat la spitalul Elias, a refuzat orice vizită, am comunicat la telefon.

„Boris dragă, te rog să nu vii. E finalul şi nu vreau să-ţi ofer spectacolul descompunerii unei fiinţe umane. Ştii, e prima dată când pot spune că nu vreau să mă mai vindec…” A închis mobilul.

Voi încheia această vizită cu un collage făcut în joacă. Iată şi o mostră de comunicare, din februarie 2008, legată de acest collage.

———- Forwarded message ———-
From: mihai radulescu <radulmihai@gmail.com>
Date: 2008/2/2
Subject: Re: photogames
To: Boris David <david.boris@gmail.com>

Draga Boris, te felicit, imaginile sunt exceptionale. De aceea panoramica ce sa mai vorbim…! Nu stiu cum ai lucrat pe ele ca sunt deosebit de izbutite. Bineinteles ca luni expediez una dintre ele pentru coperta IV. Multumesc si iarasi multumesc.
Mihai
PS In sfarsit am dat de un consatean fara pretentii care e computerist – cum zicea el – din dragoste. Dupa ce am cheltuit o multime de bani cu tot felul de aparate, m-a readus de unde am plecat si m-a si curatat de virusi. Merita sa tragem un chef!

În data de 01.02.2008, Boris David <david.boris@gmail.com> a scris:

Jucandu-ma cu un vechi colaj am obtinut aceasta imagine panoramica[?]

Boris

(Daris Basarab, Semnale către Monica sau Cântecul lebedei, Bucuresti, 2010)

www.darisbasarab.com