Adagio

Mars funebru pentru iubirile moarte,
Aur solemn din fluide fanfare.
Unde sînt Umbrele? Lung le plâng clopotele.
Ritmic polenul silabelor rare
tremura-n floarea cararilor palide
din cimitirul feeric al toamnelor
pîna departe,
ce monoton stelare.
Cum le plâng de-ndelung clopotele.
Van uragan de ruini de volute sonore
grav fulgerat în desertul gol de fantome,
legeni în drum coroanele fara de nume
rostogolind pe treptele ude sipote, ropote,
glorii de dolii pe urma uitatelor urne si ore.
Unde sunt, unde sunt Umbrele?

Mars funerar în amurg închinat bacantelor moarte,
Ruga de-apoi pentru cele cazute
Pasionat pe-al lor câmp de onoare,
Vis efemer sortind pomenirii eterne.

Glas sepulcral de alamuri finale,
funeralii iubirii neîntâlnite,
funeralii eroinei necunoscute.
Unde sînt Umbrele? Lung le plâng clopotele.

Declin

O tristeta întarzie în mine
cum zaboveste toamna pe câmp,
nici un sarut nu-mi trece prin suflet,
nici o zapada n-a descins pe pamânt.

Cântecul trist, cantecul cel mai trist
vine cu clopotul din asfintit,
îl auzi în glasul sterp al vrabiilor
si raspunde din umilinta talangilor.

E toata viata care doare asa,
zi cu zi pe întinderea stepelor
între arborii neajunsi la cer,
între apele ce-si urmeaza albia,
între turmele ce-si pasc soarta pe câmp
si între frunzele care se dau în vânt.

Revedere

– Ma dor în mine drumurile înapoi.
– Esti palida, ochii tai sunt mai mari.

– Te-am asteptat, fiindca te-am gonit.
– Am fugit sa gasesc o departare mai adevarata.
Peste tot locul e deopotriva de departe si de aproape de tine.

– Mai sunt în sufletul tau aceeasi?
În ce întuneric am ratacit…
– Am smuls împleteala cântecului nostru care
s-a pierdut ca firele unui izvor dezbinat de stânci.

– Tu care ai stins celelalte povesti
te-am urmarit cu visul în orase mari cu steaua ta deasupra.
– Am vrut sa-mi creasca numele ca o veste catre tine.

– Te-am vrut frumos ca un catarg care se-ndeparteaza
si te-am lasat sa pleci.
– Te-am regasit ca o rugaciune din copilarie, dar gândurile
mele nu mai cred.

Ion Vinea