Cuvânt și iubire

(24 ianuarie 1921 – 18 februarie 1952)

Despre „medievalismul” creştinismului

Un om politic cu convingeri liberale i-a spus lui Valeriu:

– Pentru mine credinţa este o instituţie pe care trebuie să o încurajăm pentru a fi un corectiv al egoismului şi abuzului ome­nesc. Dincolo de rolul ei socio-politic, ea nu mă interesează. Omul politic nu are nevoie de Dumnezeu. Credinţa trebuie în­grădită politic, pentru a evita un nou Ev Mediu obscurantist.

– Domnule, i-a răspuns Valeriu, pentru unul ca dumnea­voastră suferinţa este salvatoare. Prin suferinţă veţi ajunge la lumina credinţei. Veţi înţelege atunci că sunteţi mic şi nedesă­vârşit, că lumina dumneavoastră este întuneric, că numai prin Dumnezeu poţi fi om adevărat, că numai prin credinţă sunt deschise orizonturile cunoaşterii şi, în fine, că lumea nu se poate mântui fără credinţă. Sunteţi solul unei idei preconcepute des­pre Evul Mediu şi al unei falsificări a conceptului creştin. Mai mult decât oricine, credincios se cuvine a fi omul politic, căci orientând lumea, el împlineşte voia lui Dumnezeu, şi-i revin mari responsabilităţi. In ceea ce priveşte Biserica şi rolul ei ca in­stituţie, ea nu este un corectiv, ci o integrare a lumii în Hristos şi nu priveşte o parte, ci întregul. întrucât n-aţi voit a primi cre­dinţa din pricina egoismului materialist, iată că vă vin suferinţa şi moartea prin ateismul materialist. Egoismul burghez e strivit de fiul său mai cumplit, orgoliul ateist-materialist. Nădăjduiesc din inimă ca înainte de moarte sâ ajungeţi la credinţă, dar asta ar însemna să-I urmaţi lui Hristos.

Şi omul acela a ajuns la credinţă.

Despre libertate

– Este libertatea o emanaţie a răului?

– Nicidecum. Răul nu există ontologic. în Dumnezeu nu există rău. Răul este răstălmăcirea libertăţii cu care Ziditorul a înzestrat pe oameni şi pe îngeri, creaturile Lui cu conştiinţă liberă. Răul în­cepe cu orgoliul lui satan şi cu neascultatea omului.

– Respectă Dumnezeu libertatea omului?

– Prin atotştiinţa Sa, Dumnezeu a respectat ontologic liber­tatea omului, căci în creaţie a prevăzut naşterea Fiului Său, iar prin atotbunătatea Sa, Dumnezeu s-a făcut Om şi suferă împre­ună cu noi până ce se va mântui lumea. Natura omului e liberă. Dar libertatea absolută nu e în creatie, ci în Creator.

– Satana respectă libertatea omului?

– Satana nu cunoaşte lăuntrul omului, dar foloseşte toate mijloacele ca să-1 robească pe om, căci el însuşi este rob netreb­nic. Nu există libertate în rău.

– Omul respectă libertatea omului?

– Prin egoism şi tendinţa de dominare, omul e lup pentru om; prin virtute şi luminarea harului, omul e Hristos pentru om. Respectarea omului de către om este o problemă a îndumnezeirii oamenilor.

– Ce este eliberarea omului?

– Omul trebuie să se elibereze de tirania păcatului, de tirania naturii, de tirania semenilor săi, de tirania ignoranţei şi, până la urmă, să învingă moartea, iar acestea le poate realiza doar prin Hristos.

– Dar robia ce este?

– Este opusul eliberării, adică robia faţă de patimi, faţă de le­gile naturii, faţă de om, robia ignoranţei şi, în ultimă analiză, robia morţii.

– Se poate acorda libertate răului?

– Răul are libertate, dar oamenii trebuie să-şi apere libertatea lor, demnitatea lor, integritatea lor, valorile lor, credinţa lor. Li­bertatea ce o are răul nu e şi îndreptăţire la guvernare, el trebuie înfruntat şi eliminat din lume.

– Poate exista o falsă libertate?

– Dacă poate exista un hristos mincinos, e firesc să existe şi o libertate falsă. Ea poate fi spirituală, politică sau socială. Toate formele de manifestare a libertăţii sunt valoroase numai în Adevăr.

– Care este raportul între libertate şi autoritate?

– în lumea noastră nu poate exista libertate fără autoritate şi nici autoritate fără libertate. Aici ele se află într-un echilibru in­stabil, numai în Dumnezeu sunt absolute.

– Care sunt criteriile de ordine ale conştiinţei libere?

– în primul rând poruncile lui Dumnezeu, apoi necesităţile naturale şi vitale şi după aceea valorile consacrate de experienţa omenească şi legile stabilite de oameni – dar toate acestea tre­buie redefinite şi înţelese în context.

– Care este autoritatea ce dă pondere libertăţii?

– Este evident că omul nu este creatorul şi stăpânul lumii şi al vieţii, că omul singur nu are dreptul să fie stăpânul oameni­lor. Numai omul aflat în comuniune cu Dumnezeu, omul în­dumnezeit are stăpânire peste lume şi intră în comunitatea uni­versală.

– Fiind oameni liberi şi nedesăvârşiţi, cum vezi problema in­failibilităţii omului?

– La nivelul conştiinţei personale, omul este infailibil prin certitudinea personală a adevărului, dar cu rezerva tocmai a lip­sei sale de infailibilitate. Deci omul singur nu poate fi infailibil. Numai Hristos a fost Om infailibil.

– Ce este deci libertatea omului?

– Este mediul în care se dezvoltă personalitatea umană, e condiţia responsabilităţii umane şi mai este justificarea omului-împărat.

– Care este deosebirea între libertate şi libertăţi?

– Libertatea e condiţia, libertăţile sunt drepturi. Libertăţile definesc şi totodată limitează libertatea. Libertatea e în duh, li­bertăţile sunt în literă.

– Care este condiţia universului în raport cu omul?

– Universul şi natura au fost concepute ca să corespundă li­bertăţii omului. Este un echilibru uimitor între forţe multiple.

– În faţa atâtor duşmani, ce trebuie să facă creştinii?

– Să lupte, să îndrăznească, să înfrunte pe toţi cei ce se opun binelui şi adevărului, răspunzând deopotrivă indivizilor, orga­nizaţiilor şi tuturor formelor politice anticreştine.

– Trebuie să ajungă, deci, la puterea politică?

– Trebuie să impună respect şi libertate din partea puterii politice! Un popor cu o vie conştiinţă creştină va avea şi o gu­vernare pe principii creştine. Comunitatea însă să nu se con­funde cu statul, pentru a nu se ajunge la tiranie şi la abuzuri.

– Ce e deci de făcut?

– Să formăm conştiinţa creştină a oamenilor.

– Dar sunt prea mulţi creştini care nu pricep sensul şi rostul comunităţii creştine!

– Din păcate acesta e adevărul. Creştinii botezaţi de azi nu au nici pregătirea sufletească a catehumenilor ori a penitenţilor de odinioară.

– Oare vinul cel nou al Evangheliei a avut cândva burdufuri noi pe potriva lui?

– Au fost oameni care au trăit sfinţenia, au fost şi societăţi ce s-au străduit întru dreptate, dar mai e mult de făcut. Creştinis­mul nu se poate declara satisfăcut cu un număr de sfinţi, nici cu un număr de mănăstiri, ci cu un mod de viaţă şi cu o societate creştină.

– Acorzi încredere oamenilor?

– Da, dar şi răspundere.

– Încercând să schimbăm lumea, nu există riscul să cădem în istoricitate şi omenitate?

– Omul nu se poate salva fără Dumnezeu. Istoria nu se poate desăvârşi fără aspiraţia transcedentală, de aceea credinţa este baza întregii lumi creştine. Avem nevoie de har, mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat har, căutăm la rândul nostru să ne înde­plinim rolul de oameni. Am fost mântuiţi prin Hristos, rămâne să ne mantuim şi prin faptele noastre.

Despre criză

– Valeriu, care este fondul crizei de azi?

– Ateismul.

– Ce vezi în lumea de azi?

– Văd un haos interior, o descompunere care merge spre ni­hilism, căci oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei, de ficţi­unea formelor, de epuizarea senzuală, de istoricismul fără trans­cendenţă, de ceremonialitatea fără Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autoze-ificarea omului. Dezastrul se desfăşoară pe toate liniile de forţă ale vieţii omeneşti. E necesară multă suferinţă pentru reorientarea spirituală a lumii şi pentru schimbarea modului ei de viaţă.

– De ce a lăsat Dumnezeu lumea să intre în criza în care se găseşte, după aproape 2000 de ani de creştinism?

– Criza nu e a lui Dumnezeu, nici a credinţei, ci a libertăţii conştiinţei oamenilor. Oamenii ultimelor secole au desacralizat lumea, au pustiit sufletele, au exacerbat senzualitatea, s-au lăsat pradă orgoliului materialismului şi ateismului. în acelaşi timp şi forţele satanice sunt mai ascuţite şi mai bine organizate în se­colul XX decât în primul veac creştin. Modul în care pier sfinţii ucişi de fiară în secolul XX este cu mult mai draconic, mai per­vers, mai total, mai bine studiat, mai cumplit decât felul în care au fost ucişi martirii primelor veacuri ale catacombelor. Milioa­nele de creştini de azi nu sunt la nivelul spiritual al catacombe­lor, dar în acest secol sfinţenia şi martiriul sunt mai mari ca ori­când prin intensitate şi forme de manifestare. Duşmanii creşti­nismului, cei ce au provocat martiriul, vor acum să-i acopere existenţa şi să-L facă uitat pe Hristos în lume, dar se înşeală şi se dovedesc neputincioşi. Ei au reuşit să stăpânească lumea, dar au făcut sfinţi şi martiri. Au reuşit să închidă gura oamenilor, dar lumina sfinţilor n-au reuşit să o acopere. Dumnezeu lucrează în lume şi prin oamenii necredincioşi. Aşa pare a se descifra rostul crizei pe care o străbate secolul XX: curăţirea necesară unei trepte mai înalte de spiritualitate şi vieţuire.

– Care ar fi modalităţile de ieşire din criză?

– Întoarcerea la Hristos[1]. Este necesară o elită creştină care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra tu­turor formelor de împilare şi înrobire a lui. Poporul nu poate fi apărat numai prin rugăciuni şi pomeni, adică prin formalism sec, ci şi prin luptă, îndrăzneală şi putere. Lumea asta e în stă­pânirea lui Hristos şi creştinii nu au voie să o părăsească. Nu există nici o acuzaţie mai gravă decât să se spună că Biserica a părăsit poporul, căci atunci L-a părăsit pe Hristos, oricâte dogme ar fi stabilit şi respectat ea.

– De ce este necesară credinţa în lume?

– Din înţelepciunea cu care a făcut Dumnezeu lumea. Lumea este nedesăvârşită, atât de nedesăvârşită încât nimic nu e desă­vârşit în ea: nici orânduirile ei politico-sociale şi economice, nici cultura, artele, ştiinţele, filosofiile şi credinţele ei. Oamenii, liberi şi conştienţi, oricât de stăpânitori sunt ei în lume, nu se pot de­săvârşi decât prin comuniune cu Dumnezeu. Dacă i se ia omului această legătură cu divinul, el decade în bestialitate şi neant. Credinţa este deci o necesitate.

– Creştinismul este discreditat de materialişti ca retrograd, întunecat, medieval, inchizitorial, iezuit, mistificator. Ce putem răspunde?

– Materialismul care denigrează azi creştinismul are ca bază teoretică ştiinţa; ei bine, tocmai ştiinţa este antimaterialistă şi di­vulgă materialismul ca tiranic, limitat, mecanicist, nihilist, ne­fast şi dezastruos. Lumina materialismului este întuneric; ori­entările progresismului sunt contra naturii; senzualismul mate­rialismului a descompus firea; umanismul materialismului a bestializat lumea; legile materialismului sunt fictive, deşi pentru o vreme au întemniţat gândirea oamenilor. Ştiinţa a ajuns la li­mitele cunoaşterii materiale şi ea singură ancorează lumea în transcendent.

– Cum se poate ieşi din criza materialistă?

– Prin Hristos, numai că El nu e primit de lumea de azi; ni­meni nu e dispus azi să-şi modifice viziunea şi modul de viaţă, cu toate că se merge spre dezastru. Evenimentele sunt în curs şi nu mai pot fi oprite nici de creştini. Totuşi avem datoria să stri­găm oamenilor: „Opriţi-vă din dezmăţ, renunţaţi la tiranie, puneţi ordine în voi înşivă, puneţi limite nesaţiului vostru, întoarceţi-vă la natură, renunţaţi la orgolii, distrugeţi armele atomice; dacă sunteţi raţionali, renunţaţi la raţionalism, dacă sunteţi rea­lişti, vedeţi realitatea spirituală; dacă aveţi cunoaştere, ancoraţi-vă în transcendent! Daţi sufletului vostru sfinţenie de sus, căci numai aşa vă veţi mântui. Pocăiţi-vă! Chemaţi pe Dumne­zeu să pună ordine în voi şi în lumea voastră, pe pământul vostru şi în cerul vostru!” Toate acestea să nu fie însă numai în­demnuri abstracte şi moralizatoare. Creştinii sunt chemaţi să fie treji. Lumea are nevoie de Hristos, de credinţă şi de autentic creştinism.

 

[1] Despre întoarcerea la Hristos ca necesitate absolută în vremurile noastre vorbeşte în termeni asemănători şi Cuviosul Paisie Aghioritul, un mare ascet contemporan: „Dumnezeu îngăduie să se facă acum o zguduitură puternică. Vin ani grei. Vom avea încercări mari. S-o luăm în serios, să trăim duhovniceşte. împrejurările ne silesc şi ne vor sili să trăim duhovniceşte. Şi e bine să facem asta cu bucurie şi de bunăvoie, iar nu din mâhnire, de nevoie. Mulţi sfinţi ar fi dorit să trăiască în vremea noastră, ca să se nevoiască” (Cuv. Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Schitul Lacu, 2000, p. 31). (N. ed.)

(fragment din: “Sfantul inchisorilor. Marturii despre Valeriu Gafencu, adunate si adnotate de monahul Moise“, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2007).