Boris David: Glasul tăcerii
Mi-e dor…
Cu gândul acasă
La tot ce mi-e drag
Adesea se-ntâmplăa
Să simt că-s pribeag
Căci ceea ce astăzi
Eu casă numesc
E doar ca să uit
Ce-am lăsat, ce iubesc.
Atunci când a fost
Să las casa mea
Eram doar copil
Ce nu-nţelegea;
Azi puştiul de ieri
Om mare-a crescut
Acum se întreabă
Cum s-a petrecut.
Aminte-mi aduc
Cum omul fugea
Ştiind că hotarul
Nedrept se schimba;
Plângând după glia
Ce iar o pierdea
Românul pribeag
Spre Prut se-ndrepta.
Cu inima frântă
De cei ce-i lăsa
Cu dinţi-ncleştaţi
Căci ştia a răbda;
Ştia că nu-i drept
Ca altcineva
Să-ţi ia un pământ
Pe care cândva
Mult sânge român
A curs în şuvoi
Luptând pentru glie
Cu hoarde puhoi
Căci n-a fost uşor
Peste veac să păstrezi
Un nume român,
Basarab, făr’ să-l pierzi.
Când stau şi gândesc
La neamul român
Ce scut a făcut
La puhoiul păgân
La luptele de la
Soroca, Hotin,
Cetatea cea Albă,
Chilia, mă-nchin
La Dunărea-mi lină
Cu-al ei Ismail,
La Nistru ce-n mare
A scurs al nost’ chin
Mă-ntreb: de ce oare,
Cândva, în trecut,
Ba ruşii, ba turcii,
Războiu-au pierdut
Şi-au scris în tratate
Şi-aşa au făcut
Ca alţii, din stepă,
S-ajungă la Prut?!
Apoi, anul op’şpe
Dreptate-a făcut:
Românii acasă
În horă-au trecut
Au şters amintirea
Plecării din vatră
Din Prut au făcut iar
O apă de scaldă.
Dar anii s-au dus
Război-a-nceput
Un nou Napoleon
A făcut ce a vrut
Iar când a sosit clipa
Şi lupt-a pierdut
Din nou disperaţi
Noi Prutu-am trecut.
Iar glie pierdută
Cu oameni, cu tot,
Cu limbă şi cântec
Din Molda de foc.
Nimic îns-acolo
Nu s-a schimbat –
Culoarea locală
N-o faci prin transplant;
Azi graiul şi jocul
E tot românesc
Chiar dac-alfabetul
În scris, e rusesc.
Şi-aicea departe
Cu dor mă gândesc
La Dunărea-Albastră
Hotar nefiresc
Ce astăzi desparte
Un grai românesc;
La ceea ce deseori
Scrie în carte
Că veşnic cel tare
Îşi face el parte…
9 sept.’77
Maputo
”Si vis pacem, para bellum”
Dreptul la viaţă
Răsfoind prin scripta vieţii
Ce istorie-o numim
Deseori pun întrebarea
Cu ce drept ne omorâm?
Căci de vremi îndelungate
A istoriei stindarde
Poartă-n ele-n văzul lumii
Roşul sângelui de frate.
Încă din antichitate
Omul s-a jucat cu viaţa
Când în circ omorând sclavii
Când în lupta pentru spaţiu.
Cu ce drept a făcut asta
Nu s-a întrebat vreodată
Ştia doar că spre ”mai bine”
Merita să iei chiar viaţa.
A uitat că-s fraţi cu toţii
C-au urcat pe-aceeaşi scară
De la piatră, bronz sau fier
La podoaba aurară.
Ba, a mers chiar mai departe
Când a prins gust de putere
A ucis pe cei de-un sânge
Pentr-un tron, pentr-o avere.
Astfel s-au născut imperii
Din dorinţa de-a fi mare
Şi-a rămas pân’ astăzi scuza
Morţii pentru-eliberare.
Era, totuşi, parcă altfel
Totul parcă spus pe faţă:
Sclavii n-aveau drept la viaţă,
În război, lupta pe faţă.
Veacuri lungi s-au scurs alene
Mediul Ev multe-a schimbat
Şi cum totu-evoluează
Moartea-un pas a câştigat.
Alte măşti, aceeaşi piesă
Totul a continuat
Pentru a ucide-un frate
Borgia o modă a creat.
Cât priveşte expansiunea
Şi nevoia de eroi
Europa-n fruntea lumii
A-mpins crucea în război.
Spada cu mâner de cruce
Crucea cu profil de rug
Arme ce-au ucis sub scuza:
Luptăm pentru cei sub jug!?
Alte veacuri mult scăldate
În al purpurei lichid –
Moarte pentru libertate!
Iată un nou laitmotiv.
Teorii scuzând mijlocul
Nobilului ţel atins
Au făcut din a ucide
Pentru mulţi, un fel de vis.
Urcând sus pe baricade
Cetăţeanul a strigat:
Ori condiţie umană
Ori petrecere ca-n iad!
A ucis tot ce-a fost ”putred”
Şi puterea a luat
Dar văzându-se puternic
De-ai săi fraţi s-a apucat.
S-au măcelărit pe faţă
Sângele i-a îmbătat
Iar un doctor plin de ”milă”
Ghilotina le-a livrat.
Astfel visul libertăţii
A trecut ca un coşmar
Sufocaţi de-atâta sânge
S-au întors la tronuri iar.
Dar puterea cerea sânge
La vecini s-au îndreptat
Şi cum roata vieţii merge
Ucigând, s-au blestemat.
Cei ce ieri erau puternici
Şi-ucideau peste hotare
S-au schimbat în simple jertfe
Pe a patriei altare.
Apoi, alte revoluţii,
Tehnice, cum li s-au spus
Au dat omului putinţa
De-a ucide mai cu gust.
Ghilotina sau frânghia
Toate astea s-au uitat
Pentr-un condamnat la moarte
Un fotoliu au creat.
Şi-n aceste vremi moderne
La ştiinţ-au apelat
Gaze, bombe, radiaţii
Pentru moarte-au inventat.
Oameni plini de-nţelepciune
Nu ştiu cum au acceptat
Un concert pe-aceeaşi temă
De doi ”idoli” prezentat.
Unul se credea Mesia
Rasei pure pe pământ
Altul, tare ca oţelul,
Se numea într-un cuvânt.
Două lumi în faţa căror’
Toţi cu teamă aşteptau
Şi-aşteptând să se înfrunte
Moartea lor toţi o visau.
La-nceput şi-au strâns chiar mâna
Mici cadouri şi-au făcut
Au schimbat puţin şi harta
Şi ca prieteni, au tăcut.
Era bine-aşa căci timpul
Le era la îndemână
Se-ntrceau pe-ascuns în arta
De-a ucide fără urmă.
Unul, neavând ce face
La cuptoare s-gândit:
Totul arde, iar cenuşa,
Sufli şi s-arisipit.
Altul, a fost economic:
S-a gândit la conservare
Şi-având frigul asiatic
S-a calat pe deportare.
Toate astea însă rece
Sub stindard-unor credinţe –
Pentru rasă, pentru spaţiu
Pentru-a omului dorinţe.
Apoi, cel cu casă mică,
Tot gândind la al său vis
A-nţeles c-avea menirea
De-a-l învinge pe-Anticrist.
Şi aşa a-nceput iară
Lupta pentru o credinţă
Ce avea s-atragă globul
Într-o nouă umilinţă.
Totul a luat proporţii
Omul s-a uiat pe sine
A ucis, a ras pământul,
Culminând cu Hiroşime.
S-a trezit speriat din visu-i
Întrebându-se deodat’:
Nu cumva această armă
Se transformă-n bumerang?
A-nceput să-şi facă culpa
Miii de scuze-a inventat
Dar nu s-a oprit din drumul
Ce spre moarte l-a-ndreptat.
Astăzi stă la masa verde
Şi tratate lungi semnează
Dar cu gândul e aiurea –
Neutronu-l obsedează.
De ce să distrugi ce omul
Ani de ani muncind crează?
Să-l ucizi doar pe acela
Ce şi-aşa se procrează.
Stând şi răsfoind milenii
Vezi cum totu-evoluează
Şi te-ntrebi, nu cumva omul
Social, degenerează?
Nu cumva în drumul aspru
Al evoluţiei statale
Omul s-a pierdut pe sine
Ajungând o piesă care
Mişcă, fără să vorbească,
Mecanismul ce-l subjugă
Căci e-nlocuit de-ndată
Ce începe să gândească!
Orice gând opreşte piesa
Mecanismul nu visează
Automatul intervine
Şi pe loc catapultează.
Şi cuprins de nostalgie
Te gândeşti la vremi fictive:
Unde eşti copilărie
A unor zile primitive?!
Când în marea-i simplitate
Omul era om, şi-atât!
Când făcea tot de la sine
Făr’ program de circuit…
5 oct.’77
Maputo
Îndemn la Unire
Când Mihai intra în Alba
Consfinţind prima Unire
El venea să împlinească
A românilor gândire.
Toţi ştiau ce-nseamnă asta
Un îndemn strigat pe faţă
Pentru-o unică Naţiune
Pentru limbă, pentru viaţă.
A fost o idee mare
Ce-a speriat pân’ hăt departe
Negăsind o altă cale
Unii s-au gândit la moarte.
Capul lui căzu când visul
Părea gata împlinit
A rămas însă îndemnul
Peste vremuri moştenit.
Două veacuri jumătate
Au trecut făr’ să aline
Dorul pentru liberate
Gândul c-o să se împline.
Când sub Cuza Voievod
S-a cântat Hora Unirii
Toţi simţeau că-i un îndemn
Primul pas al împlinirii.
Milcovul era secat
De doi fraţi, dintr-o sorbire
Gândul le era-ndreptat
Spre toţi cei de o simţire.
Cei căzuţi la Mărăşeşti
S-au gândit la dezrobire
Pacea care a venit
A-nsemnat, de fapt, Unire!
Astăzi când al nost’ Pământ
E ciuntit prin siluire
Plini suntem de-un vechi îndemn
Pentru marea împlinire.
19 nov.’77
Maputo
BORIS DAVID
