Cuvânt și iubire

“Unul dintre paradoxurile „limitei“ ar suna astfel: dacă nu ai aflat nimic despre „cineva“, despre existenţa acestuia, nu înseamnă că acea „prezenţă“ nu există. Că nu poate fi un reper referenţial într-un domeniu. Dar dacă în mod culpabil laşi să se înţeleagă că, fiindcă tu nu recunoşti existenţa cuiva, acela ar fi condamnat la anulare, ţine de o formă de aberaţie schizoidă. Cel despre care te prefaci că nu există nu e posibil să fie eliminat din „starea iui civilă“ ori, mai grav, existenţială. În cazul că acela mai este şi artist/creator, intenţia este de-a dreptul criminală şi nu se mai cere dovedită.

La o asemenea concluzie am ajuns luând în serios şi motivat emanaţia „gândirii“ unui baştan al „literaturii“, specializat în colecţionarea premiilor literare şi altor bunuri şi bucurii pământeşti pe traseele itinerante ale manifestărilor literare din ţară şi loco. Individul, grobian în revărsare, împroprietărit cu fotolii decizionale de aproape cinci decenii, nu a găsit încă de cuviinţă să treacă pe la „Nufărul“ ori să mărturisească o minimă delimitare de un trecut viguros maculat. L-am auzit tunând şi fulgerând că, dacă „decide“ ’mnealui că cineva există, aşa stau lucrurile. Dacă nu, nu! Eşti absent din „nomenklator“, fără drept de apel. Cu buzele întinse şi ochii semideschişi, te întreabă: „Am scris eu despre…? Deci, nu există!“ „Bine, i-a replicat o voce din public, dar tot Măria ta ai «decis» atunci când au fost «miruiţi» genialii realismului socialist «învingător definitiv în literatura română“. Mai mult, i-aţi «eternizat» în op-ul universitar semnat şi publicat în zeci de mii de Exemplare în an sărbătoresc (primul din al treilea deceniu roşu!) şi de care încă nu v-aţi lepădat public“. Consecvenţă interioară! Posibil!

Acum, când totalitarismul a devenit istorie, când ce! ce are în faţă o coală albă ştie că tot ce va aşterne pe ea e doar firul lui tors din gând, suflet şi vis, din zbatere de gând şi floare de spirit. Acum, o gândire ignară activă şi, în consecinţă, periculoasă, pare o provocare diavolească. Dar nu e! Opti-ist incorigibil, nu rezist să-mi stivuiesc în acest „lamento“ toată drojdia amară acumulată în „pseudotranziţia“ aceasta arăbită şi pidosnicită, al cărei opaiţ de la capătul tunelului nu-l întrezăreşte nici un „vizionar“ valaho-dâmboviţean. Subculturnicii reactivaţi, cu bâta de baseball ascunsă în serviete „diplomat“ şi cu examenul de capacitate amânat, consideră şi „decretează“ orice privire / uitătură retro ca fiind… nostalgie! Ţi se interzice draconic de a te regăsi în ceva dorit şi neîmplinit, de a-ţi reaminti şi revedea ceva iubit cândva, cu acţiune terapeutică, acum, în sufletul pur, neîntinat. De aceea, acest „lamento“ este împovărat de făţişă nostalgie pentru ceva ce a existat şi care a dispărut (ori se află în curs!), fără să-i neliniştească pe foştii şi actualii moguli culturali. „Lamento“-ul meu are în vedere întâi şi întâi CARTEA! Precum şi acţiunea vandalică de lichidare a librăriilor. Restrângerea spaţiilor comerciale cu specific editorial şi înlocuirea lor cu baruri de zi şl de noapte („Night-bar“!), „cafe“ şi „grills“. Marea librărie Mihai Eminescu din Piaţa Universităţii, în plin centru al Capitalei, mai apare la vedere doar cu o vitrină. Rafturile cu cărţi au fost surghiunite şi înghesuite în subsol într-o deplină clandestinitate. Parterul este acum ocupat de exponatele firmei Kenvelo (chiloţei, sutiene, vagi pantalonaşi etc). Mihai Eminescu – „Expresia Integrală a sufletului românesc“ (Nicolae lorga), deci şi o părticică din noi fiecare, o fărâmă, chiar infinitezimală, a fost izgonit din propria sa casă – librăria –, fărăr „decret de naţionalizare“ emis de bolşevici, în vremurile „de tristă amintire“. Altă „locaţie“ pe care o menţionez, librăria Mihail Sadoveanu, de pe bulevardul Magheru, specializată în „lansări de carte“, este „condensată“, cedând spaţiul unei firme care comercializează valize de lux. Librăria Şt. O. losif a devenit o prosperă crâşmă de „tranziţie“ întru alcool, marijuana şi alte atuuri ale „mondializării“ mult râvnite. Aflu chiar în timpul redactării acestui lamento că la Oradea, centru universitar şi de cultură, mai există doar o singură librărie: Humanitas. La Râmnicu-Vâlcea au dispărut librăriile Mihai Eminescu şi Anton Pann („finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb“). La fel şi moderna librărie George Coşbuc din Băile Olăneşti. De necrezut! Nu am înregistrat nici un protest. Cine să protesteze? Ministerul Culturii, în care s-au perindat, cu girofar ori fără, notabilităţi: prozatori, poeţi, artişti, filosofi, academicieni? Vai! N-au ridicat un deget. Conducerea Uniunii Scriitorilor (Informatorilor!)? Media? Revistele şi Facultăţile de Litere? Chiar să nu-i fi mişcat sufleteşte nimic? Ca şi atunci (şi în „continuare“) când au participat direct / indirect (în anul 2000) la aniversarea / pângărirea „expresiei integrale a sufletului românesc“, din care, evident, s-a observat că nu făceau parte. Ar fi şi o motivaţie „de fond“ pentru desfiinţarea librăriilor. Şi anume, ar trebui să ţinem cont de „realităţile“ actuale în devenire noastră stelar-europeană. Dacă tirajul unui volum de versuri / proză / eseistică / teatru, de la zeci de mii de exemplare înainte de ’89 (nostalgic), a ajuns la 100-200 de exemplare (autofinanţate!), iar romane nu prea se mai scriu, fiindcă pretind muncă grea şi îndelungată, clasicii nu se mai reeditează, ci se „re-re-vizuiesc“, difuzarea cărţii este tot de domeniul nostalgiei, mai au librăriile un prezent sau un viitor? Am omis sutele de mii de elevi liceeni care au probat la ultimul examen de bacalaureat că n-au citit mai nimic, în plus, o prea odorantă cobe a „previzionat“ şi dispariţia limbii române în următorii 30-40 de ani (Ziua literară, 8. IX. 2003, pg. 1).

Deci?! Şi, totuşi, în librării (atâtea câte mai sunt!), pe standuri stradale, târguri de carte, se lăfăie volume editate atractiv din alte literaturi. S-ar zice că într-un fel ne lamentăm inutil. Aşa să fie? Şi, atunci, cine finanţează şi cu ce scop afacerea tipăririi / difuzării unui diluviu de maculatură „mondializată“? Cine? Noi! Că doar nu mai suntem ocupaţi de germani, ruşi, turci etc? Nu, arabii nu au treabă cu literatura, ci doar cu lemnul din care se produce hârtia de tipar. Să ni se arate un singur popor / poporaş care se declară într-o veselie împotriva sa! Votează pentru autodistrugerea fiinţei sale spirituale, diferenţiatoare, doar de dragul a ceva care de fapt lipseşte cu desăvârşire. Chiar şi pentru a renunţa la limba în care ne-am născut, aşa cum s-a „pronunţat“ acel potentat-adjunctîn ale viitorului nostru întru nemernicie şi ticăloşiri. S-ar putea întreba cineva, pe drept, ce rost are acest „lamento“. Are şi nu putem să facem abstracţie. Ar fi păgubos. O critică nu poate eluda, astăzi, situaţia autorului cărţii, difuzării şi a promovării culturii naţionale. Nu poate face abstracţie de efectele pernicioase ale economiei de piaţă (nefuncţională!) asupra culturii, nici de neluarea în calcul a unor factori subiectivi. Nu voi substitui critica literară cu un pseudo-pamflet. Dar critica literară nu trebuie să rămână claustrată între copertele unui volum, ci trebuie să devină metacritică, transcritică, provocatoare. Mă visez un Diogene transmodern ieşind din tenebrele butoiului, nu cu lumânarea aprinsă în toiul zilei în piaţa publică şi nu căutând un… OM! Impostura mea se vrea transmodernă. în mână să port o CARTE deschisă şi să strig că sunt în căutarea unui CITITOR! „Transmodernitatea“ impune şi criticii o viziune pluriunghiuiară asupra creaţiei / valorii, promovarea şi protecţia ei.

Analiza temeinică nu are şanse de credibilitate, dacă obiectul ei este rupt din contextul existenţei, fără a aluneca în sociologism vulgar.

Sunt convins că demersul meu va fi înţeles în substanţă şi acceptat în formă.”

GEORGE MIREA

New York Magazin

http://luceafarul.wordpress.com/