Cuvânt și iubire

Azi, cu doar o zi inaintea plecarii din America, nu ma pot abtine sa ma gandesc cum ar fi fost viata mea daca as fi trait in tara adevaratelor minuni. Merg pe marile bulevarde ale New York-ului si urmaresc cu invidie doamnele elegante care ies de la job, si le masor din cap pana-n picioare, sa vad daca au celulita (n-au), daca au parul frumos vopsit (il au), daca au poseta scumpa (da), daca le vine bine costumul de firma (le vine ca turnat). Dar, in afara de faptul ca le invidiez pentru cat de dichisite sunt, cat de bine imbracate, sunt absolut uluita cat de senine sunt la chip. Nu vad pe nimeni tarand dupa el disperarea pe care o simti plutind pretutindeni in tara noastra la ora cand oamenii ies de la slujbe. Si-mi amintesc de cate ori am plecat eu plangand de la birou, si nu doar pe vremea cand eram angajata la patroni nemilosi, ci si, foarte adesea, de cand am eu insami angajati, dar nu sunt in stare sa ii fac sa le pese, sa ii doara, sa se poarte ca si cum ar avea nu doar dreptul la salarii bune si bonusuri enorme, ci si dorinta nebuneasca de a face lucrurile sa mearga cu adevarat.

E drept ca locuim, de cateva zile, intr-o zona splendida, in care se invart, parca, cei mai norocosi dintre pamanteni. Dar eu aici n-am vazut pe nimeni mergand imbufnat pe strada. Pana si cersetorii iti zambesc inainte sa te intrebe daca nu-ti prisoseste ceva maruntis, si tot zambitori pleaca de langa tine, daca ii refuzi.